Postat de Vlad Rusu pe 5 aprilie 2012 în Fără categorie

Postat de Vlad Rusu pe 11 iunie 2010 în Fără categorie

Sunt, în sens rău, surprins de câtă ură există împotriva lui Dumnezeu. De cât de multă repulsie și derâdere creează un om care recunoaște, fățiș, că crede în Dumnezeu…

De unde vină această ură și acest refuz orb de a accepta ideea unui creator a toate? Este așa de stupidă ideea? În fapt, în mod rațional se impune ceva, cineva care a creat primul lucru și care la rândul lui să nu fi fost creat de cineva. Altfel, se ajunge la un nonsens, o imbricație matematică fără cap spre axa lui minus infinit.

Dacă suntem cât de cât raționali, realizăm rapid că o „nebunie” mai mare decât acceptarea acestei idei, a existenței unui Mare Creator, este cea a purei „întâmplări” prin care a fost creat Universul, Pământul și formele variate de viață și inteligență îl populează.

De ce „Big-Bang-ul” și Dumnezeu nu pot coexista? De ce nu poate exista ideea că Dumnezeu a dirijat acest „Bing-Bang” și că nimic nu s-a creat la voia întâmplării? De ce nu poate coexista laolaltă teoria creaționistă alături de cea evoluționistă? Sau e greu de închipuit că Dumnezeu, cel care a creat această minune de univers, nu poate „rectifica”, adapta și îmbunătăți pe parcurs speciile existente?

Complexitatea vieții pe Pământ și a întregului ecosistem este extraordinară, mind-blowing. Uitați-vă să zicem doar la corpul uman. Sunt atâtea variabile, sisteme incredibil de complexe care acționează coeziv. Este imposibil, pentru orice minte rațională, acceptarea ideii că totul s-a născut din nimereală. Vă rog să mă iertați, dar este stupid. Să recunoaștem, totul este regizat ca un ceas, printr-o inteligență și măiestrie care depășește cu enorm, enorm de mult cunoștințele noastre.

Și atunci, de unde această încăpățânare în a recunoaște că există Dumnezeu?

Citește în continuare…

Postat de Vlad Rusu pe 27 februarie 2010 în Fără categorie

Am fost întrebat cum se pot introduce clipuri YouTube în articole. Cu ajutorul unui plugin WordPress, vă aduc la cunoştinţă o metodă simplă, în 3 paşi:

1. Se copiază în Clipboard (CTRL+C sau clic-dreapta->Copy) adresa filmuleţului

2. Se introduce în articol adresa filmuleţului (CTRL+V sau clic-dreapta->Paste)

3. Se modifică link-ul din articol, în sensul că se adaugă un v imediat după http

După publicarea articolului, filmuleţul va apărea în locul în care s-a introdus link-ul.

Postat de Vlad Rusu pe 27 februarie 2010 în Fără categorie

Ştirea cu filmuleţul cu cei doi îngeri care ridică la cer sufletul unui copil decedat a făcut se pare înconjurul lumii. La noi (mai din păcate, mai din fericire), ştirea a fost preluată (mai bine spus tradusă în română) de către Click:

O întâmplare stranie a avut loc în oraşul Semipalatinsk, din Kazahstan, în momentul în care un preot a decis să filmeze casa în care tocmai săvârşise slujba de înmormântare a unui copil.
Părintele Igor Shvedov tocmai luase parte de slujbă, iar cortegiul funerar urma să pornească către biserică şi apoi către cimitir. Întâmplător, a decis să filmeze cu ajutorul telefonului mobil împrejurimile. Mare i-a fost surpriza să constate acasă, după ce a revăzut imaginile, siluetele luminoase a două entităţi.

Preotul a bănuit imediat că este vorba de doi îngeri, care ridică la ceruri sufletul copilului decedat, al cărui trup încă se afla în casă. După ce a arătat imaginile şi altor oameni, care i-au întărit teoria, părintele este sigur că a fost martorul unei minuni.

Ce părere aveţi?

Mie personal mi se pare atât de frumos şi înfricoşător deopotrivă. Înclin să cred că filmuleţul nu e trucat, la cat de „profesionistă” e realizată filmarea.

Postat de Vlad Rusu pe 12 ianuarie 2010 în Fără categorie

Alte doua biserici din Malaysia au fost tinte ale unor atacuri ca urmare a unei decizii judecatoresti care le permite non-musulmanilor sa utilizeze cuvantul „Allah” pentru a-l desemna pe Dumnezeu, scrie CNN preluat de Hotnews. Iata ca in pofida blocajului mediatic si placiditatii opiniei publice occidentale, o tema izbucneste regulat in prim-planul dezbaterii publice. Exista in acest moment in lume sute de milioane de oameni asupra carora planeaza continuu abuzul sau violenta, pentru simplul fapt ca au o anumita credinta religioasa: mai precis, pentru ca sunt crestini.

Altfel spus, crestinii reprezinta grupul cel mai persecutat din lume. Supusi discriminarii legalizate, violentei, inchisorii, deportarii si convertirii fortate, soarta acestor oameni ramane un secret bine ferit de atentia opiniei publice globale. Tema nu face prima pagina niciodata. Magnitudinea fenomenului ar cere-o. Prioritatile par insa altele. In ultimele sase luni s-a scris mai mult despre soarta ursilor polari decat despre soarta acestor semeni.

La varful piramidei, in marile trusturi media occidentale, unde se da tonul si acolo unde se afla principala sursa a acestui blocaj informational, tema este considerata ca prea incorecta politic si prea subversiva pentru noua ideologie a stangii liberale promovata de aceste institutii.

In lumina acestei ideologii, tot mai influenta in redactiile si studiourile de pe toate meridianele, crestinii sunt, alaturi de evrei, agresorii si exploatatorii acestei lumi. Prin definitie, nu pot fi victime. Iar daca realitatea contrazice dogma, cu atat mai rau pentru realitate!

La baza piramidei, jurnalistii din organizatiile nationale si locale defileaza mesmerizati dupa ritmul impus la varf. Superficialitatea, lipsa oricaror principii in afara asimilarii instinctive a unor vagi ecouri ale stangismului liberal, la care se adauga pura si simpla lipsa de profesionalism, conduc toate in aceeasi directie.

Si totusi, evidenta pare sa fie covarsitoare: traim o epoca de mari persecutii anticrestine. Iar acestea se intampla, paradoxal, cu tacerea complice a mass-media occidentale si sub ochii popoarelor crestine, abulice in fata agresivitatii purtatorilor altor credinte si resemnate in fata edictelor liberalismului corect politic.

Faptele brute si stupefiante

Situatia este atat de frapanta, incat, pentru a nu parea de domeniul fabulatiei, orice discutie trebuie sa inceapa lasand pur si simplu faptele sa vorbeasca, urmandu-l pe Anthony Browne, unul dintre putinii jurnalisti din marile trusturi de presa interesat de chestiunea persecutiilor crestine si care, mai mult, ateist declarat fiind, nu poate fi acuzat de partinire. Preoti crestini decapitati in India. Politia egipteana aresteaza si tortureaza in Cairo convertitii de la islamism. Atacuri asupra bisericilor in Pakistan. In Coreea de Nord, preotii risca in orice clipa condamnarea la moarte. Si acestea sunt doar o mostra.

Cei preocupati de eradicarea discriminarii, scrie Browne, pot usor gasi in Malaysia singura politica de actiune afirmativa in care o majoritate este privilegiata in fata unei minoritati. Este vorba de majoritatea mahomedana, ce are asigurat accesul privilegiat la slujbe, case si la educatie. In Pakistan, peste 5 milioane de crestini traiesc ca paria, aspirand la cariere cum ar fi curatatul toaletelor. Tot acolo, potrivit legislatiei, un mahomedan poate sa depuna marturie in justitie impotriva unui crestin; invers, nu.

In Indonezia, peste 10 mii de crestini au fost omorati in ultimii ani de catre musulmani in campanii de islamizare. In Egipt, coptilor le este interzis prin lege accesul la functia de sef al statului, accesul la universitatea de elita a tarii si sunt impiedicati in mod legal sa patrunda in randurile politiei si armatei. De facto, le este interzisa orice functie politica sau economica mai inalta.

Pentru a-si repara o biserica, coptii trebuie sa ceara aprobare de la presedintele tarii. Televiziunea publica promoveaza deschis propaganda anticopta, fara a da drept la replica acestora. Convertirea la crestinism este interzisa prin lege, iar tinerele crestine si chiar sotiile de preoti sunt rapite si convertite cu forta la Islam. In Nigeria, 12 regiuni au introdus sharia, obligandu-i pe crestini sa se conformeze ei. In aceeasi tara, mii de crestini au fost asasinati in ultimii ani si numarul violentelor anticrestine este in crestere.

Persecutia crestinilor nu este insa un monopol al campionilor musulmani. In Sri Lanka buddhista bisericile vandalizate si inchise in ultimii ani se numara cu sutele. In India, nationalistii hindu au incitat sute de atacuri impotriva comunitatii crestine care, trebuie amintit, se afla acolo inca de la anul 100 d.H. Statul indian are programe de actiune afirmativa pentru castele inferioare si saracii hindu si buddhisti, dar nu si pentru cei crestini. In China, sute de case de rugaciune au fost inchise de autoritati si zeci, poate sute de preoti au fost trimisi in inchisori. In Coreea de Nord, crestinii nu numai ca sunt inchisi, dar sunt folositi drept cobai in experimentele cu arme biologice.

Dublul standard Occidental

Situatia crestinilor nu este dificila numai in China, Nigeria sau Egipt. Chiar si in asa-zisul Occident crestin, crestinismul este in defensiva, fiind continuu obiectul ridiculizarilor, „demitizarilor” si subminarii institutionalizate prin mass-media si in cultura populara promovata de aceasta. Dublul standard si ipocrizia troneaza. Nenumaratii occidentali afluenti ce-si gasesc o identitate si un sens vietii dedicandu-se unor cauze precum „apararea drepturilor omului” sau „salvarea mediului” par sa accepte in mod senin ideea ca discriminarea, lipsa de respect si violenta verbala sunt acceptabile, atat timp cat este vorba despre crestini si credintele lor.

Imaginile sfinte ale crestinilor pot fi batjocorite – aceasta se numeste „arta” si „libertate de expresie”. Ale musulmanilor, nu – aceasta se numeste „respect multicultural” si „acceptarea diversitatii”. Discriminarea este rea. Exceptand atunci cand cei discriminati sunt albi crestini. Atunci se numeste „actiune afirmativa” si este laudabila. Daca lucrurile suna caricatural, este pentru ca probabil asa si sunt, inainte de a depasi pragul in care devin tragice.

Fetele ipocriziei

Elocventa faptelor brute este incontestabila. In lume sunt, conform estimarilor Centrului pentru Libertate Religioasa, „peste 200 de milioane de crestini aflati sub amenintarea violentei din cauza credintei lor” si „aproximativ 350 de milioane care sunt discriminati in mod legal in ceea ce priveste accesul la locuri de munca, locuinte si conditii de viata”. Dupa cum concluzioneaza Alianta Evanghelica Mondiala intr-un raport inaintat mai demult Comisiei ONU pentru Drepturile Omului: „crestinii sunt cel mai mare grup din lume caruia ii sunt refuzate drepturi fundamentale din cauza credintei”.

Problema nu este absenta datelor privind aceste incalcari ale unor drepturi elementare, ci ca dramatica realitate reflectata de ele nu are un ecou semnificativ nici macar in tarile crestine. Si aici, de obicei discutiile pe aceasta tema revin la problema ipocriziei, implicite in toata aceasta ciudata situatie.

Occidentalii sunt partasii unui consens tacit: toata lumea stie ca, daca undeva in lume crestinii s-ar deda unor acte de agresiune sau discriminare mult mai putin grave decat cele indreptate impotriva lor, toate canalele de stiri ar vui. CNN, BBC si celelalte avanposturi ale propagandei stangii liberale ar recircula stirea non-stop, iar New York Times si The Guardian ar editorializa frenetic. Toata lumea pare sa stie aceasta si cu totii par sa o accepte ca un dat. Unii neutru, altii resemnat.

In ultima instanta, pana si cei ce inteleg si sunt revoltati de situatie par sa spuna: ce altceva am putea face? Pana la urma este o lume in care BBC, organizatie creata si finantata de o tara crestina, cultiva ridiculizarea Bibliei si interzice orice referire ireverentioasa la Coran. O lume in care istoria recenta este rescrisa sub ochii nostri ca o „mare naratiune” a exploatarii imperialiste, avandu-i in rolurile principale negative pe evrei („neconservatorii”) si crestini („fundamentalistii”). O lume in care obsesia elitelor de stanga occidentale sunt inchisorile CIA din Romania, si nu faptul ca soldatii romani le apara in Irak si Afganistan libertatea si confortul de care se bucura in mod parazitar.

Responsabilitati si intrebari

A incerca un raspuns la intrebarea „cum s-a ajuns aici?” cere o discutie separata. Cert este ca influenta masiva pe care stanga liberala o are in mass-media joaca un rol decisiv. A arunca insa toata responsabilitatea in bratele marilor trusturi media occidentale si a elitelor academice si politice de stanga este usor. Dar, in acelasi timp, si incorect. O parte la fel de mare de responsabilitate se datoreaza crestinilor insisi.

Modul in care accepta actuala situatie, felul in care gasesc pretexte pentru a se uita in alta parte, elocventele sterile si afundarea in varii forme de escapisme si „chemari sociale” ecumenice, lasandu-si coreligionarii singuri in fata persecutiilor si martiriului sunt prea vizibile ca sa scape neobservate. Si toate sunt cu atat mai stupefiante, cu cat nici macar scuza neputintei nu poate fi invocata. Datorita inteligentei, credintei si fortei inaintasilor lor, popoarele civilizatiei iudeo-crestine occidentale sunt mostenitoarele unor resurse care fac din ele azi superputerile militare, politice si economice ale veacului.

Iata de ce, pentru cei ce, desi au o relatie indeobste neutra cu religia instituita, nu pot ramane indiferenti la nedreptatile si agresiunile anticrestine, atitudinea crestinilor practicanti din Occident ramane un mister: Cum poate fi explicata pasivitatea lor? Cat din aceasta se datoreaza unui masochism intrinsec crestinismului? Este crestinismul socialmente predestinat persecutiei? Este dorinta crestinilor de a se identifica cu patimile lui Hristos un motiv al atitudinii relaxate fata de actele de martiriu? Dar aceasta poate explica in cel mai bun caz motivatiile martirilor, dar nu si resemnarea si indolenta potentialilor martori.

Sunt crestinii aflati la adapost in SUA si Europa impacati cu soarta coreligionarilor lor din China, Egipt sau Nigeria? Nu le pasa? Ce le spune credinta lor? Ce se petrece in mintile lor? Ce gandesc publicistii autodeclarati crestini care, altfel, peste tot in lume, insista sa fie o prezenta atat de vocala in dezbaterile privind teme culturale si politice de interes secular si secundar? Sunt intrebari al caror raspuns nu-l pot da cei care, oarecum excentrici acestei comunitati de har si credinta, asista intrigati la o situatie a carei complexitate paradoxala o face greu de inteles si a carei nedreptate profunda o face imposibil de acceptat.

Articol preluat de pe Hotnews

Postat de Vlad Rusu pe 29 septembrie 2009 în Fără categorie

Am fost dintotdeauna fascinat de lumea macro şi lumea micro, de cât de superbă şi de infinit complexă şi incomprehensibilă este lumea ce ne înconjoară.
De la furnică, firul de iarbă, sau frumuseţea subatomică la fiinţele vii, corpurile cereşti şi galaxiile aflate la sute de milioane de ani lumină de noi.
Oricine are habar de puţină fizică sau chimie, îşi dă seama cât de complexă este de fapt lumea. Dumnezeu, dincolo de a fi un mare părinte iubitor şi iertător, este un mare savant şi un mare, mare, muncitor.

În calea evoluţiei şi satisfacţiei lui spirituale, omul are un mare mare vrăjmaş – obişnuinţa. Văzând zilnic „aceleaşi lucruri” – copaci, animale, oameni, ne „obişnuim” cumva ochiul nostru cu minunăţiile ce ne înconjoară şi cumva bagatelizăm sau uităm de cât de gradioasă este, de fapt, opera lui Dumnezeu.
Uităm să mai admirăm un răsărit de soare, să ne mai mirăm de cum un corp aşa de complex ca al nostru poate să funcţioneze în chip aşa de minunat, să ne mai minunăm de chimia minunată a aerului, frumuseţea culorilor sau – în chipul cel mai minunat – minunea vieţii.

Chiar şi omul parcă nu mai pare aşa mare lucru, mai ales acum, în era digitalizării, a creării roboţilor inteligenţi etc.
Marele păcat al omului este mândria. Omul chiar se crede inteligent.
Spre exemplu .. aude că nu ştiu ce inventator japonez a creat un roboţel care imită un câine… reacţionează la mângâiere ştie să dea din coadă şi altele.
În sinea lui crede că omul e aproape de a ajunge o minte sclipitoare ca a lui Dumnezeu. Omul se crede puternic.
No thanks. Decât un câine cu 2 baterii din magazin, pe care să dau mii de euro, prefer o „javră” de pe stradă, abandonată de oameni care o cred „banală”, pe care să o „cumpăr” gratis, cu dragostea mea. Aş prefera întotdeauna o pisicuţă reală, care să-mi toarcă, căreia să-i simt inimioara cum bate, blăniţa moale, şi de care să mă mir întodeauna de cât de minunat a creat-o Dumnezeu.

În mândria noastră, suntem cei mai praf. Se zice undeva în biblie: „Deşteptăciunea omului pentru Dumnezeu e nebunie”. Omul nu e în stare să creeze o celulă vie, darămite să creeze ceva care să aducă a organism.. În corpul nostru există câteva miliarde de bacterii. Aş dori ca oamenii noştri de stiinţă să poată crea una singură (de la zero, nu mutaţie), cu capacitate de înmulţire, hrănire etc.
Nimeni nu poate. În mod simplu spus, tehnologia lui Dumnezeu este mind-blowing, mult peste înţelegerea noastră.

Aş vrea ca un om să-mi spună diferenţa dintre verde şi roşu (nu la nivel tehnic – de radiaţie, ci la nivel senzitiv), să poată crea o nouă culoare, sau să-şi imagineze cum poate face un calculator să simtă văz, miros, gust.
De asemenea, celor care se îndoiesc de existenţa sufletului, i-aş ruga să-mi spună de ce un om care a murit prin înec, şi căruia îi e scoasă apoi apa din corp (deci fără leziuni interne), nu revine la viaţă, fiindcă – logic – ar trebui să-şi reia, asemenea unui mecanism, funcţionarea.

De multe ori, în nimicnicia noastră oribilă, ne credem avansaţi. Dragii mei, suntem absolut 0 barat.
Raportat la mărimea universului, chiar şi planeta pământ este 0, chiar şi galaxia noastră.
Ca să dau câteva date – telescopul Hubble a surprins acum mai mulţi ani o imagine panoramică cu galaxiile observabile din spectrul său (a se vedea aici).

I-auziţi aici: în imagine se văd 10.000 galaxii.
Întregul nostru cer observabil conţine de 12,7 milioane mai multe galaxii decât în imagine. Se ştie că o galaxie are câteva miliarde de stele.

I-aş ruga pe cei care se consideră cumva importanţi, să nu se mai considere. Dumnezeu e singurul mare. Noi suntem mici, mici mici. Teribil de mici.

Reluând ideea bacteriilor din corpul nostru, faţă de pământ, individual suntem aidoma unei singure bacterii din corpul uman.
Poate şi planeta noastră este vie, şi vorbeşte noaptea cu luna sau cu soarele.
Poate şi ea zice: „în corpul meu sunt câteva miliarde de bacterii”…