Nu pentru felicitări, ci pentru ca să ridic un colet eram astăzi, ca de atâtea ori, la coadă la Oficiul Poştal. În cele 10-15 minute de stat în faţa ghişeului, cineva are destulă vreme să se familiarizeze cu oferta de ilustrate şi “efecte poştale”. Timpul pascal, exact aşa cum era de aşteptat, îşi pune amprenta asupra selecţiei acestora. Un panou întreg se înalţă înrămat deasupra ochilor mei, defilând în trei rânduri a câte cinci poziţii oferta Poştei de felicitări “cu ocazia Sfintelor Sărbători”. Ei bine, dacă ar fi să găsesc un titlu pentru acel minunat tablou, aş oscila între o variantă cu enunţ pozitiv, de exemplu “Floră şi Faună de martie” sau un enunţ negativ, de exemplu “Nimic despre Cristos”. Cele 15 poziţii erau ocupate de felicitări “pascale” înfăţişând (reproduc din memorie):
Rândul 1 de sus în jos: 1) Ou încondeiat 2) Puiuţ galben de 5 zile rostogolind ou încondeiat 3) Coş cu ouă încondeiate şi lumânare 4) Natură statică cu două ouă, dintre care unul mai lunguieţ, probabil “oul Yang” făcând curte unui ou mai rotund, pesemne “principiul Yin”. 5) Ou roşu strălucitor în care se reflectă lumânare arzând.
Rândul 2 se sus în jos (se poate număra şi de jos în sus):
1) Iepuraş privind şăgalnic cu o ureche lăsată şi una ciulită cum stau eu la coadă la Oficiul Poştal 2) Iepuraş rostogolind un ou în mod periculos către marginea felicitării 3) Grup de iepuraşi jucând fotbal cu un ou pictat ca o minge 4) Iepuraş ţinând în gură un ambalaj de cadouri cu funtă în care, în baza informaţiilor de mai sus, ar putea fi un ou 5) Iepuraş în curs de a încondeia un ou.
Rândul 3 de sus în jos:
1) Zambilă albă, probabil simbolizând puritatea pascală 2) Zambilă albastră, probabil simbol al situaţiei din ţară 3) Inflorescenţă mov luxuriantă (detaliu de zambilă în gros-plan) 4) Plantă necunoscută, dar care nu este o zambilă şi, în sfârşit: 5) Aranjament floral cu zambile centrate pe o lumânare.
Iubiţi fraţi şi surori care, în aceste zile, vă pregătiţi pentru tradiţionala sărbătoare a Iepuraşilor şi Zambilelor, nu uitaţi ca cel târziu duminică dimineaţa să treceţi pe la biserică să luaţi nişte felicitări de Paşti pentru cei dragi. Am aflat o veste chiar de la Poştă: Regele nostru este expatriat dintr-o Românie care se vrea creştină din epoca Sf Andrei şi este necesar să ne adaptăm situaţiei.
Christus Rex perpetuus !
Am întâlnit adeseori două citate biblice care sunt, după părerea mea, rău înţelese şi încă şi mai rău folosite. Acestea sunt: “Să nu judeci” şi “Dumnezeu este iubire”. Azi mă voi limita la primul, cu toate că am observat o corelaţie în folosirea lor, încât atunci când văd că e citat unul dintre ele în context impropriu, mă aştept să îl aflu şi pe al doilea până la sfârşitul textului, folosit la fel de incorect ca şi primul.
Acest comandament, “să nu judeci pe aproapele tău”, aşa cum îl înţeleg eu, ne cere prudenţă în a aprecia starea sufletului aproapelui nostru. Atât în vremea vieţii sale, cât şi, mai ales, după plecarea lui dintre noi. Noi, de fapt, nu ştim dacă sufletul cuiva este viu sau mort pentru Dumnezeu, adică nu avem acces, aşa cum numai El are, la “nucleul interior” al aproapelui nostru. Despre cutare vecin, care o viaţă a trăit în beţie şi desfrâu, noi nu ştim dacă mai este sau nu în stare harică ori, dacă deja a plecat dintre noi, nu ştim şi nici nu putem şti dacă s-a mântuit ori dacă este damnat. Tot ceea ce ştim, de fapt, este că adeseori s-a îmbătat şi adeseori şi-a înşelat nevasta. Las la o parte posibilitatea frecventă în care, de fapt, nici asta nu ştim cu adevărat. Cât de des ne bazăm pe probe parţiale, întregite prezumpţios de imaginaţia noastră, pe mărturii indirecte ori pe “gura lumii”, din cauza înclinaţiei spre judecata temerară pe care o avem la adresa aproapelui! Să presupunem că am văzut chiar cu ochii noştri şi în mod repetat faptul că vecinul este atât beţivan, cât şi fustangiu şi nu există nici un dubiu aici. Oare putem noi trage, din asta, concluzia că este în stare căzută ? Dar, poate că nu a cunoscut gravitatea unor asemenea lucruri şi, necunoscând-o, poate că nu a fost vina lui. Noi nu putem fi perfecţi în a deosebi cât este ignoranţă vinovată şi cât este ignoranţă invincibilă. A auzit el Cuvântul Domnului, cum că nu vor intra în rai beţivanii şi desfrânaţii şi l-a rejectat, sau poate că nu l-a auzit ? Dacă nu l-a auzit, această neauzire e fiindcă nu a avut ocazia să audă ? Ori nu a auzit fiindcă nu a vrut să audă ? Nu putem şti, nu trebuie să judecăm. Dar chiar şi dacă a auzit Legea şi a respins-o, sfidându-L pe Dumnezeu şi Biserica Lui, poate că s-a căit în ultimul ceas al vieţii şi poate că şi lui, precum tâlharului din dreapta, Domnul i-a spus “Astăzi vei fi cum Mine în rai!”. Nici chiar despre Ceauşescu, ori Stalin, noi nu putem afirma cu absolută certitudine că sunt damnaţi. Numai despre sfinţi putem spune în mod sigur că sunt “la masa împărăţiei”. Şi despre un singur om putem bănui cu un oarecare temei biblic că este în iad. În rest, de fapt, nu ştim: nu putem judeca.
Ce NU înseamnă “să nu judeci” ? La ce NU se referă acest comandament ? Asta mi se pare mai important, aici se face confuzie adesea. “A nu judeca” nu înseamnă a confunda patima cu virtutea. “A nu judeca” nu înseamnă că hoţia este alceva decât hoţie şi nu înseamnă că acela care face hoţii este altceva decât un hoţ. Nu am dreptul ca, în numele principiului “să nu judeci”, să-i spun hoţului că poate că e foarte bine că fură, ci dimpotrivă, am nu dreptul, ci datoria să-i spun că ceea ce face este ceva extrem de rău pentru el şi că ar fi bine să se îndrepte cât este încă ziuă… Tocmai pentru că îl iubesc pe aproapele meu care fură nu pot să îl las aşa din considerentul biblic prost interpretat “să nu îl judec”. Eu ştiu cât e de important pentru sufletul lui să nu fure, ori, dacă a făcut-o, să realizeze mai întâi eroarea pentru ca să se poată căi şi să găsească iertare. Eu nu pot să îl las aşa, ca şi când dacă se mântuie ori nu îmi e totuna, ori chiar ca şi când mi-aş dori damnarea lui perpetuă, din pricină că el, sau alt hoţ ca el, mi-a furat mie portofelul odată.
La rândul meu, îmi doresc ca cei care mă iubesc să nu mă lase în mlaştina greşelii şi, zicând că nu mă judecă, să mai mă împingă un pic, prin neintervenţia lor, spre înec. Ci îmi doresc să îmi deschidă ochii la timp, ca să mă pot salva: ce dovadă mai mare de iubire îmi poate arăta aproapele meu ? Şi ce ajutor mai mare îmi puteţi da voi, fraţilor, decât să mă trageţi de mâneca pe care dorm în timp ce mă scufund, zgâlţâindu-mă şi zicând: “Ce ai făcut ? Nu cumva ai greşit ? Ştii tu oare că ce ai făcut e urâciune în ochii Domnului nostru ? Deschide ochii şi cercetează unde ai ajuns să te afli !Trezeşte-te la viaţă cât încă se mai poate !”
Fraţilor, voi, care spuneţi că mă iubiţi şi că de sărac sufletul meu vă pasă: nu mă lăsaţi morţii spunându-mi că scrie în Cărţile voastre că nu e bine să mă judecaţi ! Ce ajutor mai mare îmi puteţi da decât să îmi întindeţi o mână, arătându-mi cum să fac şi pe unde e cărarea ca să ies din mlaştina în care mă aflu ?
În rezumat: eu cred că “a nu judeca” înseamnă a nu judeca starea sufletului într-un caz particular, nu înseamnă a nu face judecăţi morale.
Aud tot mai des înjurături. Pe stradă, în magazine, în tramvai, în taxi,. Chiar şi în maşina mea aud înjurături deîndată ce dau drumul la radio. Vorbesc cu cineva, indiferent despre ce anume, pe un ton normal şi dintr-o dată aud câte un “naiba”. M-am gândit să le spun oamenilor să nu mai înjure, dar în cel mai bun caz tot ce obţin e o mirare şi o îndreptare de moment, dacă nu cumva un nou potop de înjurături.
Degeaba: până ce omul nu se transformă înăuntrul lui, golindu-se de cele ale lui ca să îl lase să crească pe Cristos în inima lui, nu se va îndrepta de la înjurătură, aşa cum nu se va îndrepta de la altele. Eu însumi înjuram ca un birjar şi nu am renunţat la acest obicei decât când am realizat că înjurătura este foarte neplăcută lui Dumnezeu, iar înjurătura de cele sfinte este păcatul grav al încălcării poruncii a doua şi luării lui Dumnezeu în deşert. O, dacă oamenii ar realiza că printr-o singură înjurătură de acest fel poţi să-ţi pierzi starea de graţie, fără de care mântuirea nu este cu putinţă ! Atunci ar prefera mai degrabă să nu mai deschidă gura în toată viaţa lor !
Chiar şi a înjura folosind numele diavolului este imprudenţă spirituală şi nu mai sufăr să aud invocat numele lui. Oamenii au ajuns să îl invoce într-un fel automat, nemaigândindu-se propriu-zis la el. Două vorbe spun, şi apare numele lui.
S-a ajuns şi aici să avem o cultură şi un cult al răului. Avem o cultură şi un cult a înjurăturii, cam tot aşa cum avem o cultură şi un cult al beţivănelii sau curviei. “Mamă, ce mişto înjură ăsta!” Aud des că este lăudată imaginaţia şi forţa evocatoare a înjurăturii. Nu îmi amintesc să fi auzit “Mamă, ce mişto se roagă ăsta!”. Înjurătura a ajuns valorizată social, încât un bărbat adevărat nu trebuie numai să bea zdravăn şi să “posede” un număr cât mai mare de fete şi femei, dar mai trebuie să şi înjure gros, buruienos şi apăsat. Răul a ajuns apreciat, lăudat, valorizat. Spurcatul la gură ne e simpatic, aşa cum beţivanul care nu se mai ţine pe picioare ne e simpatic, glumim cu el şi glumim de el.
Poate că o să vi se pară hilar, dar e o legătură între faptul că nu mai sufăr înjurătura şi acela că îmi doresc mult un guvernământ monarhic. Cred eu că unul din avantajele monarhiei este oferirea unui model de comportament, a unui stil. Din ce îmi amintesc din lumea bunicilor mei, parcă oamenii nu înjurau atâta de mult ca azi şi erau mai politicoşi, nu se vorbea atâta la “per tu” ca azi. Regii şi sfetnicii lor cultivau o anumită grijă şi eleganţă chiar în exprimare, nu mi-i imaginez hlizindu-se la conferinţe de presă, folosind “bă”-uri, “păsărici”, “măi animalule” etc. Dar, cu personaje politice precum matelotul sau fotbalistul, greu ne vom despărţi de înjurături, fiindcă astea ne sunt modelele.
Aţi reflectat vreodată asupra verbului “a explica” ? Şi aici cunoaşterea etimologică este un instrument de cel mai mare ajutor, iar rezultatele reflecţiei vor aduce rod celui care se osteneşte.
Verbul a explica provine din prepoziţia ex, (extras, provenit din) din şi verbul de bază plico-plicare (a îndoi, a “plicatura”) şi se folosea la început pentru munca de a trage ghem dintr-un scul de lână (sau din alt ghem în care firul s-a încurcat ori s-a rupt). Cei care au apucat să vadă cum se toarce lâna îşi pot aminti că smocuri de lână brută (după spălare şi uscare) alcătuiau caierul (tortul) de pe furcă, de unde, printr-o mişcare ageră se trăgea fir, care mai întâi se înfăşura pe fus, apoi pe vârtelniţă. Sculul de lână este ceea ce se ia de pe vârtelniţă. Ei bine, ultima operaţiune, cea de desfăşurare a sculului şi de trecere a firului în formă de ghem, se numea, la început, explicare, verb care abia apoi a căpătat un sens figurat, azi singurul uzual.
Prin urmare, cel care explică procedează la fel: el desfăşoară mai întâi un lucru îndoit, plicaturat sau care (pare a fi) încurcat. Cum rectitudinea firului explicaţiei nu poate fi urmărită peste o anumită lungime, la capătul celălalt, al doilea personaj al explicaţiei înfăşoară din nou firul în cu totul alt chip decât fusese, şi anume într-un mod mult mai folositor sieşi.
Termeni ca “orient” şi “occident” reprezintă ilustrări ale punţilor care există între etimologii şi metafizică, dovezi ale importanţei cunoaşterii şi reflecţiei etimologice asupra cunoaşterii şi reflecţiei în general.
În ceea ce priveşte termentul de “Occident”, lucrurile sunt foarte limpezi: este însuşi participul prezent al verbului occido,-ere = a ucide. E vorba de locul în care Soarele moare. Nu vă temeţi, doar pentru o noapte, ceea ce însă face ca noaptea să se numească “tenebrae”.
Termenul de “Orient” (ca şi cel de “origine”) provine de la un verb deponent căzut în uitare: orior-ortus sum, adică a (se) naşte. Evident, e vorba tot de Soare.
Termenii “Orient” şi “Occident” sunt, probabil, foarte vechi, datând din perioada în care mitologia romană nu apucase să degenereze într-o multiplicare indefinită a zeităţilor. Este cunoscut celor care au studiat istoria credinţelor că orice religie este, la început, monoteistă (sau dualistă), apoi degenerând de multe ori în politeism.
Pentru creştin, Orientul şi Occidentul nu se pot referi decât la Dumnezeu: Soarele Cristos. Acum poate că se înţelege mai bine din ce cauză cei vechi (şi, în Biserica Răsăriteană, până la cei de astăzi) puneau mult accent pe “orientarea ad orientem” a congregaţiei, preotului, sfântului lăcaş, altarelor, icoanelor şi mormintelor. Aceea este direcţia din care aşteptăm să vină Dumnezeu, Soarele nostru. Explicaţia de care am mai auzit, anume că fenomenul s-ar datora faptului că propagarea creştinismului s-ar fi făcut spre apus încât în dispunerea spre răsărit trebuie văzută orientarea spre Ierusalim trebuie considerată o speculaţie amuzantă.
În ultima vreme, la orice biserică catolică din Bucureşti mă duc, indiferent de rit sau de perioada zilei, în mod predictibil dau peste maldăre de fiţuici conţinând “mesaje” ale Sf Fecioare care ar fi apărut la Medjugorje. De obicei sunt aşezate în nartex (pronaos) şi nu sunt acolo de la începutul Sf Liturghii, ci apar pe furiş, încât la sfârşitul slujbei lumea care iese să dea de ele. Care este, de fapt, toată povestea ? În puţine cuvinte, este vorba de o foarte lungă serie de pretinse apariţii care ar fi început în anul 1981 (şi ar continua şi astăzi). Cei care susţin şi promovează asemenea “mesaje” se fac că ignoră faptul că niciodată Biserica nu a recunoscut autenticitatea lor. Mai mult, cei doi episcopi ai locului au căutat prin variate metode să tempereze entuziasmul greşit al preoţilor şi credincioşilor care sunt apologeţii “fenomenului”. Două Comisii special întrunite, din care au făcut parte experţi şi au fost conduse de episcopi, au examinat stufosul dosar şi nu au constatat nimic supranatural acolo. Biserica a interzis pelerinajele publice, a interzis preoţilor să oficieze fără acordul episcopului locului, a interzis promovarea “apariţiilor” şi a “mesajelor” de acolo, precum şi folosirea termenului de “sanctuar” pentru locul în care ar fi avut loc viziunile. Şi de dacă ? În neascultare faţă de Biserică, apologeţii “fenomenului”, laici, persoane consacrate şi preoţi continuă să facă exact ceea ce Biserica a interzis. Nu am văzut încă pe NIMENI, tipărind, pe cheltuiala lui, şi apoi venind să distribuie ca un fur manifeste cu extrase din Sfânta Scriptură, ori cu ziceri ale Sfinţilor Părinţi, ori cu mesaje de la aparitiile aprobate de Biserică. În atâtea locuri chiar a apărut Sfânta Fecioară şi ştim asta de la instituţia care are competenţa de a studia asemenea probleme şi a da un verdict. Există multe sanctuare adevărate, unele chiar în ţara noastră. Ei bine, nu ! Cei care se constituie într-o adevărată biserică paralelă, cei din Secta Medjugorje, le promovează pe cele pe care nu trebuie şi fac ceea ce Biserica a spus că nu trebuie făcut. Despre acest fenomen am citit în Biblie, în chiar primele ei pagini. Erau, odată, doi oameni care trăiau într-un loc minunat şi toate lucrurile minunate de acolo erau la dispoziţia lor. Un singur lucru le-a cerut Dumnezeu să nu facă: să nu guste dintr-un anumit pom. Ei bine, nu scrie că Eva a încercat pe rând fructele pomilor, în mod sistematic, pentru ca mai apoi să ajungă la pomul interzis. Ci, mai degrabă înţelegem că s-a dus direct acolo. Şi cum stătea ea aşa, contemplând poamele în apropierea cărora nici nu era bine să stea, a apărut Şarpele şi a întrebat-o, nevinovat, cum îl ştim: “Oare a spus Dumnezeu să nu mâncaţi ?” Povestea se repetă. Nimic nu am învăţat după mai bine de şapte mii de ani. Cât de mult semănăm Evei ! Oare chiar a spus Biserica să nu difuzăm mesaje de la Medjugorje în sfintele lăcaşuri ?
Toată lumea a auzit de gnosticism ca fiind o variantă (heterodoxă) a creştinismului. Aceasta este o parte de adevăr. În realitate, doctrina Gnozei are rădăcini extrem de adânci, fiind născută în actualul areal al Iranului, adică exact acolo de unde pare a fi apărut civilizaţia ariană însăşi. De acolo, această învăţătură s-a răspândit peste tot şi străbate ca un fir roşu istoria ideilor şi credinţelor, până în zilele noastre, când poate fi recunoscută (în formă foarte degenerată) în doctrina New Age.
Şi ? Ce legătură are asta cu asasinii ? Ei bine, musulmanii au avut şi ei gnosticii lor de-a lungul vremilor. Unii dintre aceştia s-au grupat într-o sectă şi şi-au spus “ismaeliţi”. Ei consumau haşiş, pe care îl foloseau ca instrument pentru obţinerea unor stări alterate ale conştienţei. Consumul de haşiş, în special înaintea luptelor, îi făcea de o extremă violenţă. Violenţa aceasta o îndreptau asupra creştinilor, dar şi asupra musulmanilor din “mainstream-ul ortodox”: sunniţii. Cert este că italienii, în secolul al XIII, adică în vremea luptelor cu sarazinii, se temeau de aceste grupări, încât până şi pomenirea numelui acestor consumatori de haşiş, assassini, stârnea groază. Părinţii spuneau copiilor poveşti cu aceşti musulmani fanatici, asasinii, cam cum spunem azi pe cele cu căpcăuni. Din italiană, termenul a trecut mai întâi în franceză, apoi în română.
Iată cum istoria conflictelor dintre creştini şi musulmani se oglindeşte în etimologii în forme care ne ajută să aruncăm o lumină asupra celor trecute.
Povestea curioasă a celei de a doua convertiri a mele poate că ar putea folosi şi altora, de aceea am să spun câte ceva despre ea aici. Eu, după prima mea convertire, credeam într-un Dumnezeu undeva sus de tot, care se uita la mine cam cum mă uit eu la furnici şi mă amuz cât forfotesc şi umblă şi cară de se spetesc. De fapt, credeam că Dumnezeu se uită la mine numai aşa, din când în când. A fost un moment mai special pentru El acela când a făcut lumea cu legile ei, pe urmă s-a relaxat şi a început să doarmă şi El iepureşte. Mai intervenind pe ici, pe colo, dar mai mult neatent. Treburi importante acolo, sus, în Cer, cine suntem noi ca să stea mereu cu ochii spre muşuroiul Lui ? Aceste gânduri le aveam eu, după prima mea convertire, în timp ce luam în serios cele ale Bisericii şi, de m-ar fi întrebat cineva, aş fi răspuns că sunt foarte credinicios.
Ei bine, m-am înşelat. Adevărata mea convertirea fost cea de doua, care a avut loc în urmă cu doar câţiva ani, când am descoperit o chestie care mai apărea pe ici-pe colo prin cărţile de teologie (pe astea le citeam şi când eram în faza de mai sus, precum cărţile de Jules Verne, cu toate că îmi foloseau mai puţin). Chestia esenţială pe care am descoperit-o este ceea ce apare în cărţile cu pricina ca “Dumnezeu personal”. Adică, am descoperit un Dumnezeu care este neîncetat atent cu fiecare furnică. Şi asta nu de azi, de ieri, aşa a fost mereu, e exact acelaşi Dumnezeu care vorbea şi cu furnicile care au locuit muşuroiul înaintea noastră şi le trăgea de antene când o luau razna şi le spunea “Ascultă, Israele !” Foarte gingaş cu furnicile, principala Lui slăbiciune este ca furnica aceea pe care El o iubeşte să Îl iubească la rândul ei. Din motive neînţelese, El se poartă cu fiecare furnică exact ca şi când ar fi singura Lui furnică, deşi suntem miliarde în muşuroi cei care forfotim şi umblăm şi cărăm de ne spetim. În loc să fie retras în palatele Lui dumnezeişti, e mai mereu lângă mine, uneori foarte aspru şi dojenitor, ca atunci când mă prefac că uit ce ar trebui să fac, alteori teribil de mulţumit când am făcut vreo ispravă cu vreun bob de-al meu de orez, de parcă cine ştie ce lucru mare am realizat.
Coincidenţă sau nu, descoperirea asta epocală pe care am făcut-o a fost la foarte scurt timp (zile sau săptămâni, nu mai ştiu) după ce m-am împărtăşit (nu mă mai împărtăşisem de mult, având mereu dubii asupra misterului credinţei). De atunci mă împărtăşesc mai des şi am ajuns să o fac săptămânal, în afara situaţiei când nu e nici un preot masochist ca să îmi asculte păcatele. Nu aş putea spune că sunt absolut sigur că ăsta a fost secretul în cazul meu, ci doar că e o mare probabilitate să fie aşa. Am mai observat un lucru: cu cât mă împărtăşeam mai des, cu atât vroiam să mă împărtăşesc şi mai des. Ca o sete ca să zic aşa, deşi nu vă gândiţi la ceva înalt, ci e o sete care e foarte aproape de o sete sau o foame fizică pe care numai El o potoleşte. Se poate să fi procedat numai cu mine aşa, fiindcă am fost un caz îndărătnic care m-am îndoit multă vreme de realitatea Prefacerii, iar în cazul altora care nu s-au îndoit pesemne că procedează altfel. Fiindcă, aşa cum am spus, El e cu fiecare furnică exact ca şi când ar fi singura lui furnică şi ştie ce slăbiciuni are şi cum să o ia.
Am întâlnit adeseori critici severe la adresa trecutului Bisericii noastre. De multe ori ele vin din partea ateilor sau ale deiştilor şi teiştilor de diferite coloraturi (oamenii aceia ciudaţi care cred într-un Dumnezeu unic, dar nu şi într-o Biserică a Sa). La fel de des am întâlnit astfel de critici din partea acelor acatolici, care, în timp ce îşi zic “creştini”, se poziţionează ca adversari vehemenţi ai Bisericii. Cu mult mai multă durere am întâlnit, nu o dată, asemenea critici chiar din partea catolicilor, care cu jumătate de gură mai spuneau timid: “Da, Biserica a făcut lucruri foarte rele, dar acum ne-am cerut iertare şi e cu totul altceva, încercăm să reparăm”.
Ideea tuturor acestora este să ne simţim ruşinaţi de trecutul nostru atât de execrabil. Să ne fie ruşine că suntem catolici !
Aceste critici se aglomerează pe unele aspecte, întotdeauna aceleaşi, de regulă prezentate chiar aşa, în grup. Întotdeauna aceleaşi, de la devierea luterană încoace:
I. Cruciadele
II. Inchiziţia
III. Indulgenţele
Să le luăm pe rând şi să vedem dacă şi ce anume e aşa de greşit în ele încât ne-ar face să ne ruşinăm de trecutul infect al Bisericii noastre.
I. Cruciadele au fost contraofensive purtate de creştinătate împotriva necredincioşilor care, după ce îi încălcaseră hinterlandul subjugând oameni şi popoare, ameninţau însuşi nucleul ei vizibil. În mod special cruciadele au avut ca ţintă eliberarea Locurilor Sfinte, mereu ameninţate cu profanarea, în care creştinii erau împiedicaţi să aducă veneraţie Domnului lor. Să notăm câteva lucruri care ne vor ajuta să înţelegem justeţea cruciadelor:
-au fost convocate de autoritatea legitimă a Bisericii.
-au fost susţinute de numeroşi creştini care aveau să devină, mai târziu, sfinţi ai Bisericii şi a căror voce avea multă trecere în popor. Toţi cei care preţuiesc “spiritualitatea franciscană” să îşi aducă aminte că Sărăcuţul a fost un apologet al cruciadelor, rolul său în adunarea creştinilor sub drapelele de luptă fiind de loc neglijabil.
-au fost războaie de apărare, îngăduite chiar şi de doctrina socială şi politică de astăzi a Bisericii. (CBC 2309-2312, detalii aici: http://www.catehism.ro/CBC_074.htm#III )
-au fost susţinute de guvernămintele creştine. Azi nu mai avem state creştine (cu una sau două excepţii nesemnificative), dar a existat o vreme în care împăraţi, regi, principi şi cavaleri luau în serios misiunea de a fi “spada Bisericii în slujba Bisericii”.
-un număr considerabil de soldaţi ai lui Cristos s-au acoperit de glorie sub steagurile cruciate, ajungând la cinstea altarelor pentru că au depus mărturie Regelui lor cu jertfa vieţii. Sf Ludovic este exemplul cel mai cunoscut, dar sunt atâtea şi atâtea altele !
Desigur, nu putem ignora ori nega faptul că nici pe departe toţi cei care s-au strâns în Oastea Creştinătăţii nu au fost sfinţi. Mulţi au fost aventurieri, unii erau nobili săraci ori simpli ţărani care sperau să se îmbogăţească, mizând pe jaf, alţii erau deţinuţi de drept comun cărora li s-a promis absolvirea spirituală şi temporală, care nu au folosit această şansă oferită cu generozitate de Biserică. Au existat devieri de la scopul propus, cea mai regretabilă fiind aceea dintre anii 1202 şi 1204 când trupele cruciate, uitând care este scopul luptei lor, au eşuat în Bizanţ comiţând teribile jafuri şi atrocităţi. Ca de atâtea ori, grâul a fost amestecat cu neghina şi ştim că aşa va fi până la sfârşit, până la Ziua Aceea.
Ceea ce trebuie să observăm este că atunci când oamenii, fie din ignoranţă, fie din duşmănie faţă de Biserică înfierează acest aspect al istoriei Bisericii, ei uită că devierile şi atrocităţile unui război nu impietează asupra legitimităţii războiului, atunci când, într-adevăr, e vorba de un război legitim. Aceloraşi, nu le-ar trece prin cap să spună că Războiul pentru Întregirea Neamului a fost injust şi criminal, cu toate că în desfăşurarea lui s-au petrecut atâtea injustiţii şi crime. Ca de atâtea ori, întâlnim şi aici judecată cu două măsuri.
Sfinte Bernard, roagă-te pentru noi !
Întâlnesc frecvent, în medii catolice şi nu numai, o anumită desconsiderare a practicilor religioase. Oameni, unii foarte stimabili, cu orizont şi glagorie, se cred misionaţi a fi Biciul lui Cristos şi vituperează mordant în contra “formalismului” şi “legalismului” din Biserică, ajungând să folosească şi termenul de “fariseism” asupra creştinilor care mai iau în serios obligaţia duminicală, care cred în necesitatea şi importanţa postului şi rugăciunii, care mai cutează a face un Rozariu ori o Cale a Crucii. Care va să zică, unicul lucru important este să Îl purtăm pe Domnul în inima noastră (ei folosesc frecvent termeni ca “inimă”, “iubire”, “porunca a 11-a”) şi nu contează cum Îl venerăm. O idee şi o atitudine care înseamnă pericol mare pentru suflet.
Eu cred că în centrul vieţii de credinţă a creştinului este liturgia, adică exact ceea ce văd adesea că este trimis în derizoriu şi numit “ritual” sau “practici devoţionale”. Iar în centrul liturgiei stă Liturghia sau Missa, recapitulaţia supremului act de iubire care a fost Jertfa Domnului nostru. A fi creştin eu nu cred că e chestie atât de sentiment, ci chestie de practică.
Pericolul despre care vorbeam este a considera că forma credinţei, adică felul în care Îl lăudăm, sau pe scurt liturgia pe de o parte şi, pe de altă parte, fondul credinţei, cu alte cuvinte credinţa însăşi ar fi precum cele două talere ale unei balanţe, astfel încât excedentul dintr-o parte ar duce la deficit în partea cealaltă. Pericolul de care vorbeam este, aşadar, a considera că formă şi fond sunt realităţi antinomice. Nu asta ne-a transmis stăpânul nostru în frecventele Sale luări de poziţie contra fariseilor. El nu critică la farisei excesul de formă, ci deficitul de fond. În expresia “mormânt văruit”, accentul e pus pe mormânt, nu pe văruială. Nu mi se pare de loc că Domnul are ceva contra “văruielii”, a se citi formei credinţei, ci critică lipsa fondului, adică a transformării interioare care ne face să fim vii pentru El.
În spatele desconsiderării importanţei elementelor de ritual stă, de fapt, ideea că Revelaţia se referă numai la fondul credinţei. Care va să zică, dogmele în care credem vin de la Dumnezeu, pe când liturgia vine de la oameni: un subiect căruia Dumnezeu nu i-ar da nici o atenţie. Aşa să stea lucrurile, oare ?
Vedem încă din primele pagini ale Cărţii câtă importanţă dă Dumnezeu formei credinţei. Vedem că jertfa lui Abel Îi place, pe când jertfa lui Cain nu îi place. Mai încolo, vedem că îi cere lui Abraham jertfă pe altar. Când scoate poporul Său din robia lui Faraon, vedem cu cât lux de amănunte (şi lux la propriu) cere să fie alcătuit Chivotul. Asta, în condiţiile unui popor sărac, fugari din sclavie. În vremea Regatului Unificat, vedem că până în cele mai mici detalii primeşte Solomon misiunea de a-I face templu. Acelaşi Solomon pleacă de la inima Sa tot pentru infracţiuni legate de nereguli referitoare la forma credinţei, încât Dumnezeu hotărăşte şi anunţă pedeapsa Sa: dizolvarea statului. De aici, se va ajunge la o nouă sclavie. Prima sclavie, cea egipteană, a fost urmarea unor nereguli de fond (duşmănie între fraţi), iar a doua robie, cea babiloniană, a fost cauzată de faptul că Solomon a ajuns la lene rituală şi până la urmă la practici liturgice denaturate, jertfind penrtu idoli. Mai vedem că, la vremea încarnării Sale, Dumnezeu făcut om exemplar urmează riguros prescripţiile rituale. Este tăiat împrejur, apoi îl vedem la templu. La vremea misiunii Sale publice, Îl vedem urmând “ritualul” până la absurd: îi cere lui Ioan să Îl boteze. Pe El, pe singurul om Care (alături de sfânta Sa maică) nu avea nevoie de Botez. Nu El, ci noi avem nevoie de Botez ca să ne mântuim. Nu El, ci noi avem nevoie de rugăciune: El S-a botezat, El a postit post aspru, El S-a rugat ca să ne arate nouă cum trebuie să facem şi cât de importante sunt lucrurile astea pentru Tatăl.
Dar la sfârşit, câtă rigoare în urmarea “prescripţiilor rituale” ! Cina cea de Taină nu este şpriţ cu prietenii, şi nici (numai) părtăşie cu fraţii înainte de vremelnica despărţire, ci este ritual prevăzut de vechile practici şi canoane. După moartea Sa, cei care L-au iubit Îl îngroapă în grabă, căci se apropia seara zilei de vineri, când începea Şabatul liturgic. Duminică, dis de dimineaţă, la o oră imposibilă, le vedem pe femeile mironosiţe venind la mormântul Său nu din alt motiv, ci ca să săvârşească un ritual: acela al ungerii.
Ce deosebiri vedem noi, de la vremea fariseilor până azi ? Vedem că oamenii nu au câştigat prea mult în fond, în schimb au pierdut din formă. Probabil că azi Domnul nostru ar avea un cu totul alt discurs. Azi nimeni nu se mai roagă pe la colţuri, ca să fie văzut de vecini. Azi nu ne mai rugăm nici în dormitor. Azi nu mai mergem la sinagogi să mulţumim Domnului că nu suntem ca fratele de lângă noi. Azi, de ziua Domnului mergem la club sau la meci, ori ne uităm la tembelizor, iar fratele nostru nu mai merge nici el, ci e în pasajul Univeristăţii, la cerşit. Azi nu mai e necesar ca Domnul să ne dea pilda cu vitele însetate în zi de sâmbătă, fiindcă mai nimeni nu mai respectă noul Sabbat care este Ziua Soarelui nostru. A apărut Sf. Fecioară la La Salette ca să le spună oamenilor că fără respectarea Poruncii a Treia ajung în iad. Şi a rămas cu apariţia. În baza preştiinţei Sale, Dumnezeu formulează porunca a treia într-un fel unic: “adu-ţi aminte….” spune El. Dar noi uităm. Sau, mai rău, zicem că e “ritual”. Adică ceva care parcă nu de la Dumnezeu vine. Atât de departe am ajuns în eroare, încât, în numele poruncii a 11-a, am ajuns să relativizăm, dacă nu să rejectăm de-a binelea primele trei porunci. Eu spun ce am mai spus: că se poate face fariseism cu porunca a 11-a, aşa cum fariseii din vremea lui Isus făceau cu primele zece. Acesta este contrafariseismul zilelor noastre.
In Christo, Rege,
M.D.
Bucureşti, 30 Gerar 2010
