Postat de mihneadragomir pe 7 august 2010 în Fără categorie

Vizita Sanctităţii Sale în Regatul Unit, care va avea loc în curând, aduce şi o noutate administrativă: participarea la Missele şi întâlnirile la care va fi prezent papa se va face pe bază de bilet. Preţul biletelor se preconizează a varia între 13 şi 30 de lire, cele mai multe fiind în valoare de 20 de lire.
Pe bloguri, în articole şi forumuri, lumea se miră. „Cum adică, să dai bani ca să auzi Cuvântul Domnului ?”. Mulţi dintre cei care se miră aşa de mult sunt cei care erau revoltaţi împotriva ideii ca această călătorie a Sanctităţii Sale să fie suportată de contribuabilii britanici, în special într-o ţară în care catolicii reprezintă doar 4, 2 milioane de locuitori, în vreme ce marea majoritate a populaţiei trăieşte în afara Bisericii.

Ceea ce nu ne spun cei care se miră atât este următorul lucru: dacă nu e normal ca tot acest efort finanicar să fie susţinut de populaţia acatolică a Regatului Unit şi nici nu e normal să fie susţinut de cei care participă la asemenea întâlniri, atunci cine anume ar trebui să plătească ?

Tuturor celor care află mereu cu aceeaşi surpriză că activitatea Bisericii costă bani, trebuie să le amintim că Isus Cristos Domnul nostru a înmulţit pâinea şi peştii în chip minunat în doar două situaţii. În toate celelalte în care a apărut în public şi a călătorit, efortul a fost făcut de credincioşi, care dădeau care cât puteau: unii, doar doi bănuţi. Alţii, mai mult. Iar susţinerea materială a activităţii Bisericii lui Cristos este una dintre datoriile eminente ale laicatului catolic. 20 de lire ca să îl vezi şi să îl auzi pe papa chiar nu mi se pare mult. Biletele ca să îl vezi şi să îl auzi pe liderul spiritual Marilyn Manson costă mai mult.

Postat de mihneadragomir pe 20 iulie 2010 în Martirologie

Către jumătatea secolului al V-lea, în Cartagina trăia o fecioară, creştină de neam nobil, pe numele ei Iulia. Dar nenorocirea a lovit oraşul ei, care a fost cucerit de păgâni, astfel încât Iulia a căzut în sclavie. Stăpânul care a cumpărat-o era încântat de virtuţile ei. Puţinul timp rămas printre obligaţiile ei de sclavă, şi-l petrecea în rugăciune şi în lectura dumnezeieştii învăţături. Dar într-o zi, stăpânul ei a plecat într-o călătorie cu toată casa lui spre Galia (actuala Franţă). Ajunşi în Corsica, a aruncat ancora, acolo fiind o sărbătoare păgână. Dar Iulia nu a vrut să ia parte la acea serbare. Guvernatorul insulei a întrebat cine este femeia care îndrăzneşte să insulte pe idolii lui. Stăpânul ei i-a răspuns că este creştină, că nu o poate determina să participe şi, având în rest o purtare perfectă, nu ştie în ce fel ar putea-o pedepsi. Atunci guvernatorul i-a propus un schimb, prin care ar urma să-i dea patru sclave în locul Iuliei. Dar stăpânul ei a declinat oferta, spunând că nici patru sclave nu ar putea face mai bine munca pe care o făcea Iulia şi nu l-ar putea servi cu mai multă tragere de inimă. Văzând acest lucru, gruvernatorul i-a spus Iuliei că este gata să plătească preţul răscumpărării ei dacă va jertfi idolilor. Iulia a refuzat, spunând că are exact atâta libertate cât să poată să Îl servească pe adevăratul ei stăpân, Isus Cristos. Atunci guvernatorul, într-un acces de furie, a poruncit să-i fie zdrobită faţa, să i se smulgă părul din cap, după care să fie omorâtă pe cruce, precum „zeul” ei. Astfel, Iulia a luat cununa muceniciei, găsind nu libertatea oamenilor, ci adevărata libertate.

Sfântă Iulia, roagă-te pentru noi !

Postat de mihneadragomir pe 10 iulie 2010 în Fără categorie

În cadrul mai larg al scăderii îngrijorătoare a simţului pentru sacru, se poate observa că în ultimii ani s-a conturat o tendinţă simptomatică. Tot mai rar Îl salutăm pe Cristos aşa cum se cuvine, ca pe Domnul şi Dumnezeul nostru.

Modalitatea prin care Îi arătăm devotamentul nostru este cea prescrisă de ritul propriu al fiecărei Biserici Catolice sui iuris. Astfel:
-în ritul răsăritean, trebuie să facem metanie la icoană la intrarea în biserică, urmată de semnul Sfintei Cruci (în variantă răsăriteană) şi sărutarea icoanei (de fapt a icoanelor, având în vedere că se trece şi la icoana din stânga, a Maicii Domnului).
-în ritul apusean, trebuie să facem genuflexie dreaptă la intrarea în biserică, precum şi ori de câte ori trecem prin faţa Tabernacolului (adică intersectăm axul navei), cu excepţia cazului în care mergem spre, sau venim de la locul împărtăşaniei.

De ce această excepţie ? Fiindcă poziţia proprie de cuminecare în ritul latin este în genunchi. Când nu există condiţii proprii pentru împărtăşirea în genunchi (ca la Sf Cruce), credinciosul se poate împărtăşi şi în picioare, gestul îngenuncherii fiind înlocuit în acest caz cu genuflexie dreaptă în momentul în care persoana din faţă tocmai primeşte Sf Ostie.

Acuma, să trecem de la teorie la practică: mai facem noi lucrurile acestea ? Nu cumva, tot zicând că „noi îl venerăm pe Domnul în inima noastră”, de fapt am ajuns să ne ruşinăm de Cristos ? Sau nu cumva, numindu-L pe El „prieten”, uităm Cine este de fapt, anume Cel la numele Căruia „tot genunchiul trebuie să se plece” ? Cât de des vedem până şi pe cei care intră în presbiteriu ca să facă primele două lecturi, sau să spună intenţiile, că Îl salută pe Domnul în manieră tovărăşească, dând din cap ca atunci când spui vecinului „Hai noroc !”.

Să ne mai mirăm atunci că genuflexia stângă în faţa episcopului locului, la întâlniri oficiale când e înveşmântat solemn, a ajuns să fie considerată „practică medievală” ? Ar fi şi culmea, dacă nu mai îngenunchem în faţa lui Cristos, să o facem în faţa locotenentului Său ! Ori să sărutăm mâna preotului ! Drept cine se crede preotul ? O fi vreun alter Christus, cumva ? Nu, hotărât, orgoliul nostru egalitarist trebuie să se revolte împotriva unor asemenea practici din vremea odioasei inchiziţii şi a sinistrelor cruciade. Ca Fiinţe de Lumină ce suntem, nu mai putem să acceptăm asemenea lucruri. Doar nu suntem servii lui Dumnezeu !

Postat de mihneadragomir pe 4 iulie 2010 în Fără categorie

În episodul trecut ridicam întrebarea dacă modificări în ceea ce priveşte concepţia despre familie nu ar putea explica penuria de bărbaţi încorporaţi în viaţa publică de credinţă. Mai mult: ar putea să existe aici o explicaţie pentru cea mai serioasă criză vocaţională prin care trece, astăzi, Biserica, anume criza vocaţiilor la căsătorie ?

Care este concepţia dintotdeauna a Bisericii privind rolul bărbatului şi femeii în cadrul familiei ? Vom vedea că, potrivit acestei concepţii, bărbatul şi femeia (soţul şi soţia) sunt egali în demnitate, dar nu în slujire.

Cred că este destul de familiar îndemnul Sf Ap Pavel din Epistola către Efeseni, cap 5:
Femeile sa li se supuna barbatilor lor precum Domnului;
pentru ca barbatul ii este cap femeii, asa cum si Hristos ii este cap Bisericii, El, Mantuitorul trupului.
Dar asa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel si femeile sa le fie’ntru toate barbatilor lor.
Barbatilor, iubiti pe femeile voastre asa cum si Hristos a iubit Biserica si pe Sine S’a dat pentru ea.

Mai înseamnă ceva pentru noi, astăzi acest pasaj : „femeile să se supună bărbaţilor precum Domnului” ? Ei bine, nu mai înseamnă nimic. Iată ce interpretare îmi este dat să citesc într-un articol din Profamilia, în care este vorba de o carte ce se vrea de „pregătire pentru Sacramentul Căsătoriei” scoasă de „misionarii verbiţi” :
Acesta este un pasaj de care astăzi ne lovim mult.
Să ţinem cont că Paul, fiul timpului său, are înaintea sa modelul familial al antichităţii: soţul este cap şi exercită autoritatea sa indiscutabilă asupra soţiei şi a fiilor.
Paul asumă acel model pentru a explica raporturile lui Cristos cu Biserica care depinde cu totul de El. Biserica este Trupul său care depinde în totul de El. Biserica este Trupul său şi este supusă lui Cristos capul său.
Cristos a iubit Biserica sa până la a-şi sacrifica viaţa pentru ea Aşa cum fiecare dintre noi hrăneşte şi îngrijeşte propriul trup, la fel face Cristos cu Biserica, deoarece noi toţi formăm trupul său.
Paul, pentru a descrie uniunea profundă a lui Cristos cu Biserica sa foloseşte modelul de relaţie soţ-soţie din timpul său. Astăzi, acest model nu mai este de propus. Însă rămâne valabil în semnificaţia sa profundă: iubirea până la dăruirea de sine şi constantă, dedicarea celuilalt caracterizează starea împreună a celor doi miri creştini, în reciprocă supunere.

Cu alte cuvinte, concepţia Apostolului Neamurilor este vetustă şi nu mai corespunde noilor realităţi sociale. Atât de mult denaturează aceşti „misionari verbiţi” înţelesul Sfintei şi Dumnezeieştii Scripturi, încât par să nu observe că nu e vorba aici de raporturile lui Cristos cu Biserica, pe care apostolul le-ar compara cu raporturile dintre soţi, ci este exact invers. Despre familie vorbeşte Apostolul, despre familia care trebuie să aibă la bază modelul eclezial.
Pe scurt, potrivit acestei mentalităţi moderniste, Biblia are dreptate când spune că soţul trebuie să îşi iubească soţia, în schimb se înşeală când spune că soţia trebuie să asculte de soţ. Sub diplomaţia „adevăr peren versus adevăr condiţionat social”, în fond asta se ascunde.
Nu altceva se poate găsi în diverse cărţulii despre „familia creştină”, care par trase la indigo. Încât te întrebi: oare această demolare a poziţiei soţului de cap al familiei este credinţa dintotdeauna a Bisericii ? Când anume s-a produs fractura ? Şi putem vorbi, de fapt, de existenţa unei fracturi ? Ei bine, nu: în nici un act magisterial nici măcar nu se sugerează că cele din Scrisoarea către Efeseni ar fi adevăruri revizuibile. Acestea sunt interpretări personale ale unor oameni rupţi de tradiţie şi ai unor autori fără legătură cu Magisteriul Viu, care s-au copiat unii pe alţii, lăsând să se creadă că asta ar fi poziţia Bisericii. Iată, pe larg, cu câtă claritate învaţă enciclica Casti conubii despre raportul dintre soţi în cadrul familiei creştine:

Societatea domestică fiind confirmată, deci, prin această legătură a iubirii, trebuie să înflorească în interiorul ei ceea ce Sf Augistin numeşte „ordinea iubirii”. Această ordine include atât primatul soţului în ceea ce priveşte raportul cu soţia şi copiii, supunerea degrabă a soţiei şi voinţa ei de ascultare, pe care Apsotolul o porunceşte prin cuvintele: „Femeile să fie supuse soţilor lor precum Domnului, deoarece soţul este cap al soţiei, aşa cum Cristos este cap al Bisericii.”
Această supunere, totuşi, nici nu neagă, nici nu face să dispară libertatea care aparţine pe deplin femeii atât în privinţa demnităţii ei ca fiinţă umană, cât şi în vederea celui mai nobil oficiu al ei ca mamă şi tovarăşă. Nici nu o leagă pe ea să asculte de orice cerere a soţului ei, dacă nu este în armonie cu dreapta judecată sau cu demnitatea datorată soţiei. Nici nu implică faptul că soţia ar trebui pusă la acelaşi nivel cu a acelor persoane numite în drept minori, cărora nu este obişnuit a li se acorda liberul exerciţiu al drepturilor lor datorită lipsei judecăţii mature sau ignoranţei în treburile omeneşti. Ci interzice libertatea exagerată care ar fi nepăsătoare faţă de binele familiei; interzice ca în acest corp care este familia, inima să fie separată de cap spre marele prejudiciu a întregului corp şi spre pericolul apropiat al ruinei sale. Fiindcă, dacă bărbatul este capul, femeia este inima şi, aşa cum el ocupă prima poziţie în guvernare, tot aşa ea ar trebui să ocupe prima poziţie în iubire.

Iarăşi, această supunere a soţiei către soţul ei, în grad şi în fel poate să varieze în funcţie de condiţiile persoanelor, în funcţie de loc şi de timp. În realitate, dacă soţul îşi neglijează îndatorirea, îi revine soţiei să îi ia locul în direcţiunea familiei. Dar structura familiei şi legea ei fundamentală, stabilită şi confirmată de Dumnezeu, trebuie în toate timpurile şi peste tot să fie menţinută intactă.

Cu multă înţelepciune, predecesorul Nostru Leon al XIII-lea de fericită amintire, în Enciclia despre căsătoria creştină pe care deja am menţionat-o (este vorba de Arcanum Divinae Sapientiae, nota mea) vorbind despre această ordine care trebuie menţinută între soţ şi soţie, învaţă: „Bărbatul este guvernator al familiei şi cap al femeii; dar, din cauză că ea este carne din carnea lui şi os din osul lui, ea trebuie să fie supusă şi ascultătoare bărbatului nu ca o servitoare, ci ca o tovarăşă, astfel încât nimic să nu lipsească în onoare şi demnitate în ascultarea ei. Fie ca iubirea divină să fie ghidul constant al relaţiei lor mutuale, atât în el, care conduce, cât şi în ea, care ascultă, fiindcă fiecare dintre ei sunt imagini, el al lui Cristos, ea a Bisericii”. (Pius Pp XI, Casti conubii, para 26-29)

Ei bine, între ceea ce predicau apostolii, ceea ce predicau Sfinţii Părinţi (Sf Ioan Gură de Aur are splendide omilii despre căsătorie) şi ceea ce învaţă papii de faima unui Leo al XIII-lea ori Pius a XI-lea există deplină continuitate. Nu acelaşi lucru pot spune despre ceea ce învaţă „misionarii verbiţi”. Cu regret constat că ceea ce aud uneori că este predicat de la pupitre (iar era să spun „amvoane”), ceea ce citesc adeseori prin reviste şi plachete catolice, seamănă mai mult cu ceea ce scriu „misionarii verbiţi” decât cu ceea ce spun apostolii, sfinţii şi papii. Acelaşi duh al neascultării şi egalităţii prost înţelese care ruinează lumea şi a pătruns în Biserică, îşi face de cap şi în atâtea familii, spre nenorocirea lor. Nu sunt duhuri diferite, ci acelaşi care a dus şi la prima catastrofă, cea de dinainte de creaţia lumii vizibile. Ciudata doctrină netradiţională potrivit căreia rolurile soţului şi soţiei sunt interşanjabile poate duce de atâtea ori ca familiile nici cap să nu aibă, în schimb să îşi piardă şi inima, dominând de fapt confuzia şi dorinţa după ceea ce este naturalmente impropriu. Între această doctrină care nu de la Dumnezu vine şi faptul că vedem tot mai rar femei cu capul acoperit în biserică, în schimb tot mai des bărbaţi cu inele în nas, există o legătură mai mare decât la prima vedere.

Postat de mihneadragomir pe 1 iulie 2010 în Fără categorie

În episodul trecut am arătat extrema slăbiciune a Luptei din Afară pe care suntem chemaţi să o ducem pentru instaurarea domniei sociale a lui Cristos în lume. S-ar putea spune: „da, dar spiritualitatea masculină ar avea încă la ce să rezoneze, din moment ce Lupta Interioară pentru încoronarea lui Cristos ca Rege al inimii noastre continuă să fie subiect de predică”. Aşa să fie oare ? Sunt înclinat să cred că aici s-au petrecut modificări la fel de mari, numai că într-un mod mai insidios şi nu atât de „la vedere” precum dispariţia chemării la convertirea lumii.

Vorbim de o luptă interioară: dar care ne sunt duşmanii ? Cu cine ne luptăm în fond ?
Să vedem, mai întâi, cum este văzută lupta interioară în catehismele tradiţionale. În „Catehismul de la Baltimore” Biserica ne învaţă că lupta interioară se desfăşoară simultan în contra a trei duşmani: diavolul, lumea şi noi înşine. Cum ? Noi înşine ? Lumea ? Cum să ne fie aceştia duşmani ? Dar mai bine să lăsăm Catehismul să vorbească: Lumea nu înseamnă: pământul cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui, ci oamenii răi din lume şi învăţăturile lor false, unii spunând că nu există Dumnezeu, Cer sau Iad, alţii spunând că nu ar trebui să dăm nici o atenţie învăţăturilor Bisericii ori legilor lui Dumnezeu, sfătuindu-ne prin cuvintele lor sau prin exemple să ne opunem superiorilor legitimi din Biserică sau din Stat şi să dăm frâu liber patimilor noastre păcătoase.

Al treilea duşman este propriul nostru trup. Prin aceasta, înţelegem concupiscenţa noastră, adică pulsiunile, înclinaţiile rele şi aplecarea spre a greşi.

Mai avem noi, astăzi, asemenea mod de a vedea lucrurile ? Când aţi auzit ultima dată vorbindu-se despre diavol sau despre iad la o predică ? Şi totuşi Dumnezeiescul Învăţător mai mult despre iad a vorbit, decât despre rai.
Şi în ce termeni auzim noi că se vorbeşte despre iad, în rarele cazuri în care se mai întâmplă acest lucru ? Mai întâi, din „loc”, iadul a devenit „stare a sufletului”. Apoi, din „foc al Gheenei”, „întuneric din afară”, „scrâşnire a dinţilor”, iadul devine „însingurare a sufletului”, „lipsa comuniunii cu Divinitatea” etc. Deci, din ceva, aflat undeva, în care se întâmplă o acţiune (una teribilă), iadul devine subiectiv, intrapsihic, caracterizat printr-o lipsă. Nimic de speriat, aproape că ai vrea să vizitezi un asemenea loc. Pardon, stare am vrut să spun.

Dar noi înşine ? Dar lumea ca vector al răului, care ne atrage spre pericol ? Mergem prea mult pe ideea de „eu sunt OK, lumea e OK, unde e problema?” Vedem că cei trei adversari din Lupta Interioară s-au cam dat la fund. Nu e normal atunci să înceteze lupta ? Et le combat cessa, faute de combattant. Din Lupta Interioară ceea ce rămâne este un sentimentalism vag, o legătură amiciţial-diafană (dacă nu cumva erotică aproape) cu Dumnezeu. „J.C. is my friend !” Cum vrei, domnule, să mă trimită my friend în focul gheenei ? Despre ce lupte interioare şi exterioare vorbeşti dumneata, că nu văd nimic ! Viaţa e senină, relaxează-te, gândeşte pozitiv !”

Dar să fie evaporarea viziunii vieţii ca luptă, pe care am tratat-o în două episoade, singura schimbare de fond întâlnită ? La urma urmei, să nu vină bărbaţii la slujbă numai fiindcă reprezentarea maiestăţii tremende a Regelui nostru a fost înlocuită cu o reprezentare glamuroasă a Lui ? Sau mai e ceva ? Ceva legat, poate, chiar de pastoraţia familiilor ? Să încercăm să aruncăm o lumină cu o ocazie viitoare.

Postat de mihneadragomir pe 28 iunie 2010 în Fără categorie

Dacă în articolele precedente am încercat să vedem dacă există o problemă a efeminării credinţei (deşi poate că „emascularea credinţei” ar fi fost un titlu mai incitant) şi să definim această problemă (partea I), mai apoi încercând să sesizăm direcţia în care e nimerit să cercetăm o cauză a acestei probleme (partea a II-a) şi, în sfârşit, odată cu partea a III-a am văzut dacă există sau nu o modificare de paradigmă în retorica omiletică şi în sentimentul pe care arhitectura spaţiului eclezial îl sugerează credinciosului, iată că acum abia ne-am apropiat de ceea ce consider a fi, la urma urmei, fondul problemei.

Este greu, este teribil de greu să spun că, astăzi, Biserica ar predica alte adevăruri decât a făcut-o secol după secol. De fapt, o asemenea afirmaţie nici nu ar fi sustenabilă, din moment ce tezaurul de credinţă este mereu acelaşi. Biserica nu poate predica decât ceea ce are, ceea ce a primit în dar de la creatorul şi proniatorul ei. Pe de altă parte, ea poate deplasa accente, fiind la latitudinea ei să prezinte lumii o piesă sau alta din acest tezaur. Oare ar fi posibil ca prin obscurarea unor elemente din acest tezaur şi prin aducerea altora sub lumina reflectoarelor, prezentându-le ca adaptate epocii, să se transmită oamenilor o credinţă modificată faţă de cea a înaintaşilor din urmă cu 2, 5 sau 10 generaţii ? Oare am putea găsi aici elemente care să ne ajute să găsim o explicaţie pentru ceea ce căutăm ?

Una dintre apoftegmele pe care le-am auzit atât de des încât a devenit platitudine este dată de celebrele cuvinte: „Viaţa este o luptă”. Pentru creştin, asemenea cuvinte au cu totul alt înţeles decât pentru necredincios. Dar oare înţelesul pe care îl dăm noi, creştinii de azi, acestor cuvinte este acelaşi cu înţelesul şi cu încărcătura pe care creştinii dintotdeauna le-au atribuit acestor cuvinte ? Ori poate că ceva s-a schimbat ?

Cercetând vechi cărţi de omiletică şi catehism, vom vedea ce au înţeles cei dinainte prin lupta creştinului. Pe scurt, e vorba de o luptă care se defăşoară simultan pe două (sau chiar trei) teatre. Este, întâi de toate, o luptă în interiorul fiecăruia dintre noi. O luptă în care suntem chemaţi la o purgare interioară, al cărei rost e acela de a face loc lui Cristos. Este ceea ce numim „convertire interioară” sau „transformare în Cristos”. Dar mai există o luptă: este lupta exterioară, pe care noi, deveniţi soldaţi ai lui Dumnezeu, suntem chemaţi să o ducem în lume. Scopul acestei lupte este domnia socială a lui Cristos.

Să începem cu al doilea aspect a ceea ce este, în fond, aceeaşi luptă. Aici, diferenţa dintre ieri şi astăzi este cel mai uşor de sesizat. În accepţiunea de ieri, fiecare dintre noi are o chemare spre convertirea lumii. Această chemare se adresează în mod deosebit preoţilor, celor chemaţi la pescuirea minunată. Dar se adresează deopotrivă şi laicilor, ca deţinători ai preoţiei împărăteşti. Noi toţi, cei care ne-am făcut „fii ai luminii”, suntem chemaţi la luptă împotriva puterilor întunericului. Aceste puteri, înstăpânite în lume odată cu cea mai mare tragedie din istorie, cea de la început, au fost surpate prin suferinţele, patimile, moartea şi învierea Domnului nostru. Dar această victorie a lui Dumnezeu este, deocamdată, în plan nevăzut. Din punctul de vedere al Adversarului lui Dumnezeu (Satan) este doar începutul sfârşitului. Bazele puterii sale, şi anume ţinerea oamenilor în sclavie, sunt lovite de Cel care şi-a răscupărat poporul. Dar în ceea ce priveşte prezenţa, lucrarea (opera) şi poziţia sa eminentă în lume, Adversarul este neatins. La ACEASTĂ luptă suntem chemaţi. Cristos trebuie să fie nu numai un rege în inimile noastre, că pe noi deja ne-a cucerit. Lucrarea trebuie continuată. El trebuie să fie încoronat ca rege al lumii. Biserica nu poate fi ceva conspirativ, ceva care să acţioneze numai în mod tainic, ci este chemată la convertirea popoarelor. Or, ce se întâmplă, de fapt ? Vedem că idolatria a rămas, doar idolii de azi sunt alţii decât cei de ieri. Locul lui Baal a fost luat de o ciudată ideologie umanitaristă, în care auzim despre orice, mai puţin despre regalitatea lui Cristos. Şarpele de Aramă de azi este ştiinţa (înţeleasă ca despărţită de regele ei, bineînţeles). Astarteea de azi este democraţia. Învăţătura lui Cristos a fost înlocuită cu o învăţătură „liberală” şi „progresistă”, făcută de oameni. Este falsă ideea că politicienii de azi nu mai au nici o religie. Ei sunt uniţi între ei de această religie a oamenilor: este religia drepturilor omului. Oamenii au luptat cu mult eroism pentru drepturile omului în cetate. Dar ar fi timpul să reia lupta şi pentru drepturile lui Dumnezeu în cetate. Atunci abia, când Cristos va fi încoronat în mod public, vom putea spune că Cetatea Oamenilor se transfigurează în Cetatea lui Dumnezeu.

Or, ce vedem ? Vedem o Biserică ezitantă. Dacă despre Cristos, ca rege al inimilor, se vorbeşte mult, în schimb prea rar mai auzim câte ceva despre Cristos ca rege în cetate. În numele unei egalităţi şi libertăţi rău înţelese, se lasă să se înţeleagă ideea malignă că nu contează ce confesiune ori chiar religie ar avea cineva. Or, libertatea în sens creştin aceasta înseamnă: să nu depinzi de nimeni, decât de Dumnezeu. Sigur că suntem liberi (cu sensul de: Dumnezeu permite, până la o vreme) să strigăm şi să credem: „Baal este Dumnezeu”. Dar aceasta nu are aceeaşi putere mântuitoare cu propoziţia „Cristos este Dumnezeu”. Nimic nu este mai ciudat şi mai anti-biblic ca abandonarea luptei pentru convertirea oamenilor şi a colectivităţilor de oameni. Aceasta este lupta care, timp de veacuri, a făcut ca Biserica noastră să fie considerată Ecclesia Militans. Şi chemarea la această luptă a atras mereu pe bărbaţii credincioşi, mândri şi gata de acţiune şi jertfă în calitatea lor de soldaţi în Militia Templi. Mai răsună azi, acest îndemn în inimi bărbate ? Mai aud de la amvoane bărbaţii de azi această chemare la lupta cea din afară ? Prea puţin.

Dar singura modificare de accepţiune a sintagmei: „viaţa este o luptă” a afectat oare DOAR al doilea termen al ei, cel al luptei exterioare ? Nu cumva asistăm de fapt şi la o schimbare, mult mai puţin vizibilă, dar reală, în ceea ce priveşte primul termen, acela al luptei cu care trebuie început, al luptei interioare ? Iată un subiect pentru un articol viitor.

Postat de mihneadragomir pe 20 iunie 2010 în Fără categorie

Omiletica zilelor noastre diferă considerabil de omiletica oricărei perioade anterioare. Dacă în trecut (indiferent că acest trecut înseamnă „în urmă cu 2000 de ani” sau „în urmă cu 60 de ani”) stilul predicilor era răscolitor, ardent şi mordant, având asupra auditoriului efectul pe care l-ar avea o zdravănă scuturătură survenită într-o stare de semiadormire, azi ceva fundamental s-a schimbat. Azi asistăm la predici cuminţi, spuse pe un „ton alb”, blânde, dacă nu cumva de-a dreptul lâncezânde. Între felul în care predica Sf Ioan Botezătorul în deşert şi felul în care scria Sf Paul epistolele sale există unitate stilistică. Nu altul a fost stilul marilor predicatori, de la Sf Ioan Gură de Aur sau Sf Vasile cel Mare şi până la Fra Savonarola.

Ieri (ca şi alaltăieri şi mereu în trecut), ceea ce predicatorul predica era, în fond, o chemare la luptă. O luptă pe un teatru interior sau exterior sufletului, după cum voi detalia cu o altă ocazie. Dar, în orice caz, o luptă. Azi, auzim predici despre importanţa seninătăţii, auzim cuvinte liniştitoare despre linişte, azi ni se vorbeşte, cu multă blândeţe, despre virtutea blândeţii.

Cum arăta o predică din „vechea paradigmă” ? Iată, spre ilustrare, un extras dintr-o omilie a Sf Ioan Gură de Aur:
Nimic nu este atât de nepotrivit şi de străin creştinului ca faptul de a căuta mereu numai linişte şi odihnă. Nimic nu este atât de străin de făgăduinţa dată nouă şi de recrutarea noastră (ca soldaţi ai lui Cristos), ca a ne lipi de viaţa prezentă. Stăpânul tău a fost răstignit şi tu te mai dezmierzi? Stăpânul tău a fost pironit pe cruce şi tu umbli încă după linişte şi odihnă? Dar cum pot acestea să fie demne de un soldat viteaz? (Sf Ioan Gură de Aur: Omilia a XIV din „Omilii la Epistola către Efeseni”)

Aceasta este „retorica de stil bărbătesc”. Este, în fond, un stil marţial, aşa cum nu se mai practică azi. Se vorbeşte despre luptă, soldaţi, recrutare, vitejie, stăpân, etc. Nu altul este felul în care scrie, la distanţă de secole, un monah al Bisericii Ortodoxe. Desigur, folosind cuvinte adaptate epocii, dar cu aceleaşi „conotaţii tari”. Să citim din Jurnalul Fericirii un fragment despre cum vede că înseamnă a fi creştin călugărul Nicolae Steinhardt, care deja pare că sesizase germenii unei schimbări de tendinţă:

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning – e cel mai formidabil hapenning.
Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică.
Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de herionă).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt.

De remarcat folosirea de cuvinte „tari”: nenorocire, cretinism, bigoţi, clocot, nebunie, etc.

Asemenea termeni şi asemenea stil, acelaşi, în fond, cu al tuturor profeţilor şi sfinţilor mărturisitori, acelaşi cu al Domnului nostru care „Foc a venit să aducă pe pământ”, care „nu a venit să aducă pacea, ci sabia” a găsit mereu răsunet în inimile bărbaţilor credincioşi, secol după secol. În comparaţie cu această omiletică, ceea ce auzim de obicei în zilele noastre este o omiletică placidă, în care principala preocupare a retorului pare a fi să îşi pondereze cuvintele ca să nu supere pe cineva, adevăratul efect fiind plictiseala, dacă nu cumva aţipeala.

Desigur, există şi excepţii de la regulă. Din păcate pentru noi, asemenea excepţii pot fi întâlnite mai mult pe la sectele neoprotestante, unde se mai găsesc predicatori clocotitori de talia unui Vladimir Puştan. Poate că aici trebuie căutată şi explicaţia succesului pastoral remarcabil pe care îl au aceştia.

Un ultim amănunt care e foarte departe de a fi lipsit de semnificaţie. Timp de veacuri, locul în biserică unde se citea Evanghelia şi de unde se auzea predica a fost amvonul. Amvonul este un loc special prin semnificaţia sa simbolică: se află deasupra planului la care se află poporul din biserică. Împodobite adesea cu marchetărie înfăţişând îngeri şi / sau cu sculpturi reprezentând simboluri ale Spiritului Sfânt, ori ale sfinţilor evanghelişti, uneori descoperite, dar cel mai adesea acoperite cu un coronament, amvoanele au fost locuri de unde parcă nu vocea preotului a răsunat, ci vocea lui Dumnezeu. Astăzi, amvoanele au fost înlocuite de pupitre. În bisericile care mai au amvoane, acestea se folosesc mai mult pentru filmări sau pentru fotografii. Pupitrul însuşi a coborât spre „cota zero”, odată cu soleea şi, de multe ori, odată cu amplasamentul corului, încât o predică din zilele noastre pare mai mult expozeu de conferinţă decât transmiterea către oameni a Cuvântului lui Dumnezeu, spre îndreptare şi folos. Şi atunci, apare întrebarea: de ce să reproşăm oamenilor că au prins a intra în biserică nu ca într-o navă ce călătoreşte spre Pământul Făgăduit, ci ca într-o sală de teatru în care protagonistul ţine un speech, din moment ce arhitectura eclezială a zilelor noastre chiar asta sugerează ?

Dar să fie înfăţişarea static-orizontală a lăcaşului şi stilul efeminat al predicilor singura cauză a lipsei de apetenţă pentru venirea la sfintele Misse de care atâţia bărbaţi dau dovadă ? Nu cumva însăşi tematica predicilor s-a modificat ? Sunt mai aderenţi bărbaţii, cu particularităţile lor psihologice, numai la un anumit mod de ambalare şi la un anumit cadru al mesajului ? Sau aşteaptă şi un anumit conţinut al mesajelor, cu anumite particularităţi, conţinut care a ajuns să fie excepţional de rar auzit în zilele noastre ?
Iată o întrebare la care voi încerca să răspund în articole viitoare.

Postat de mihneadragomir pe 17 iunie 2010 în Fără categorie

În încercarea (oricum dificilă) de a căuta explicaţii la fenomenul greu de contestat al „evaporării” bărbaţilor de la Sfintele Misse şi de la viaţa publică de credinţă în general, cel mai simplu răspuns ar fi: „bărbaţii sunt de vină”. Înseamnă că un asemenea răspuns facil este şi adevărat ? Nu aceasta este părerea mea, după cum voi încerca să demonstrez. Este atât de uşor ca pescarul să fie supărat pe sat ! Dar dacă, în acest vechi proverb românesc, prin „pescar” înţelegem pescarul de oameni, iar prin „sat” înţelegem congregaţia, ori cel puţin partea bărbătească a ei ? „Din mândrie, bărbaţii nu vin la biserică !”. Dar mândria, este ea o caracteristică bărbătească, sau este cel mai specific păcat diabolic, care s-a infiltrat asupra oamenilor, bărbaţi şi femei ? Şi, dacă am accepta că mândria este un specific al naturii bărbatului, ce s-a întâmplat în ultimul timp, de nu mai vin bărbaţii la biserică ? Natura oamenilor s-a schimbat ? Nu cumva ceea ce s-a schimbat este în altă parte, şi anume în pastoraţia Bisericii ? Nu cumva AICI este locul în care ar trebui să căutăm eventuale explicaţii la acest fenomen care poate fi observat cu ochiul liber de orice creştin, preot ori laic ?

Mai întâi, ar fi bine să cercetăm dacă o asemenea întrebare este sau nu îndreptăţită. Cu alte cuvinte, sunt sau nu sunt posibile erori de pastoraţie ? Noi credem că Biserica este o instituţie teandrică (divino-umană) şi ştim asta de la Însuşi Cristos, Domnul nostru. De la Mirele ei ştim acest adevăr dogmatic, şi mai degrabă ne-am putea îndoi de lumina soarelui decât să ne îndoim de aceasta. Când spunem că „Biserica este o instituţie perfectă”, ce spunem de fapt ? Se extinde această perfecţiune a întregului sistem asupra oricărei componente a ei ? La prima vedere am răspunde afirmativ. Dar nu este aşa, aici un ajutor de preţ ne vine din partea filozofiei. Un atribut al unui întreg nu este obligatoriu de a fi regăsit în oricare din părţile lui. Când spunem „ce frumoasă ţară avem”, nu spunem că ne extaziază neîncetat fiecare parte sau fiecare aspect din ţara noastră. Nici nu înseamnă că, observând urâţenii parţiale, pe care le-am dori îndreptate, ajungem la concluzia contrară: „ce urâtă ţară avem”. Iarăşi, nu înseamnă acest lucru că nu ne iubim ţara aşa cum e ea ori că am avea ceva împotriva ţării noastre, suferind de infirmitatea lipsei de patriotism.

Când spunem „Biserica este negreşelnică”, înţelegem prin aceasta ceea ce însăşi Sfânta Doctrină a Bisericii înţelege. Şi anume, că Biserica, în virtutea asistenţei divine, nu poate greşi în materie de credinţă sau de morală. Nu înseamnă că Biserica nu poate greşi în nici un domeniu particular. Prin urmare, este legitim (=nu este dogmatic interzis) să credem că Biserica ar putea greşi în domeniul pastoraţiei. Părerea mea este că aici trebuie să căutăm explicaţia fenomenului care ne preocupă, mai degrabă decât într-o subită trezire a mândriei şi akhediei din partea bărbătească a corpului congregaţional. Dar ce anume din practica pastorală a Bisericii ar fi putut duce aici ? Iată un subiect pentru articole viitoare.

Postat de mihneadragomir pe 13 iunie 2010 în Fără categorie

Bisericile, indiferent că vorbim de cele romano-catolice, de cele greco-catolice ori de cele ortodoxe, sunt predominant pline de femei. Raportul femei-bărbaţi este, din câte am putut observa prin metoda pasului statistic, în jurul valorii 60-40. Încă şi mai frapantă este situaţia la nivelul „activului” parohial, unde, în afară de funcţiile sacerdotale, celelalte par a fi rezervate exclusiv pentru sexul femeiesc.

Metoda cea mai simplă pentru a observa acest fenomen este urmărirea unui sex ratio la coada aliniată pentru spovadă. Am spune că femeile şi fetele simt mai mult nevoia de spovadă, cu toate că studii sociologice sugerează faptul că păcătuiesc mai puţin. Spre exemplu, în sfera păcatelor contra sextum, studii de tip „ce procent dintre căsătoriţi şi-au înşelat sau îşi înşeală partenerul de căsătorie”, dau în unanimitate acelaşi rezultat: numărul bărbaţilor care fac asta este aproximativ dublu în comparaţie cu cel al femeilor (ultimul studiu serios dă rezultatul de 25 % bărbaţi căsătoriţi faţă de 12 % femei căsătorite). Având în vedere Revelaţia de la Fatima, în care Sf Fecioară a comunicat oamenilor că motivul cel mai frecvent pentru care sufletele ajung în iad în număr atât de mare („ca fulgii de zăpadă care cad pe pământ”) este dat de infracţiunile contra poruncii a şasea, te-ai aştepta ca acele cozi la spovadă să fie ocupate de bărbaţi. Nici în ceea ce priveşte alte categorii de păcate grave, cum ar fi beţia, lucrurile nu sunt de natură să arate că bărbaţii ar avea mai puţină nevoie de Biserică şi de medicamentele ei decât femeile, ci invers.

Dar lucrurile nu par a fi fost aşa dintotdeauna. Deşi, în această privinţă (ca de obicei) a face un studiu longitudinal în timp este mult mai dificil decât a face unul transversal, există destule elemente care ne îndreptăţesc în părerea că această tendinţă este,mai degrabă, relativ nouă. Astăzi, mai mult decât în urmă cu 50, 100 sau 1000 de ani, exerciţiul credinţei (nu aş spune credinţa însăşi) pare a fi un apanaj al femeilor. În sprijinul acestui fapt vine şi observarea a ceea ce se întâmplă în privinţa raportului femei-bărbaţi în parohiile de orientare mai tradiţională în comparaţie cu cele de orientare mai modernă. Spre exemplu, în aceeaşi ţară şi aceeaşi dieceză din SUA, repartiţia pe sexe a congregaţiei este cu totul alta în cazul unei parohii administrate de FSSP decât în cazul altor parohii diecezane.

Însă, poate că nicăieri nu este mai evidentă absenţa bărbaţilor ca în răspunsul la întrebarea: „cine vine cu copiii la biserică ?”. E suficient să privim nartexul oricărei biserici în zi de liturghie parohială. Rar vom vedea copii intrând cu taţii. Uneori vom vedea copii intrând cu ambii părinţi şi des vedem copii intrând cu mama. Acest fapt are urmări în privinţa transmiterii credinţei, fiindcă, aşa cum arată şi un recent interesant studiu psihologic, copiii tind să urmeze modelul patern mai degrabă decât pe cel matern în această privinţă. Bărbaţii ar face bine să nu uite că familiei i se mai spune „Biserica Domestică” şi că, în această Biserică, preotul lipseşte atât de des de la slujirea sa. Trist de des. Misiunea laicilor nu este numai aceea de a face copii şi de a le asigura cele materiale necesare lor, ci şi de a-i creşte în Cristos (Pius XI, Casti Conubii).

Pentru ce tot mai puţin bărbaţii îşi îndeplinesc această misiune ? Pentru ce tot mai mult spaţiul eclezial este socotit ca un loc al femeilor ? Şi ce anume ar trebui făcut pentru ca această tendinţă să nu avanseze, ori chiar să asistăm la reversia acestui proces ? La asemenea întrebări voi încerca să răspund în postări viitoare. Cu riscul de a lansa o ipoteză cu care nu toată lumea este de acord, ca de obicei când e vorba de credinţă. Aici e ca la pian dacă vreţi: poţi fi de acord sau poţi să nu fii de acord cu felul în care cineva interpretează o partitură cunoscută de toată lumea. De aceea, vă rog încă de pe acum: nu trageţi în pianist !

Postat de mihneadragomir pe 31 martie 2010 în Fără categorie

Patru zile au trecut de când Isus, primit ca un Rege cu mult alai în Oraşul Îngerilor este vândut şi dus la o aşa-zisă judecată. Momentul despărţirii solemne de ucenicii Săi a fost urmat de curiosul eveniment al Agoniei din Grădina Ghetsimani.  S-a dus să se roage şi, pe când apostolii au adormit, rugăciunea i-a fost împletită cu o teribilă suferinţă. Agonia din grădină a Domnului nostru a fost atât de intensă, încât picături mari, nu de sudoare, ci de sânge, au ieşit din fiecare por şi s-au scurs pe pământ.

Iată cele trei motive care au pricinuit această sudoraţie hemoragică, aşa cum sunt redate de Catehismul de la Baltimore:

1.  Cunoaşterea limpede şi sigură a suferinţelor care urmau să fie suportate în curând. Dacă ar urma să fim daţi morţii chiar mâine şi am cunoaşte exact felul morţii noastre şi suferinţa pe care va trebui să o îndurăm, cât de mare va fi teama noastră! Domnul nostru, cunoscând toate lucrurile, cunoştea în detaliu ce urma să sufere. Mai mult decât atât, suferinţa Lui a fost mai mare decât ar putea fi a noastră, chiar dacă am suferi o moarte de acelaşi fel: aceasta, doarece trupul Său era perfect, prin urmare mai susceptibil faţă de durere în comparaţie cu al nostru. O rană a ochiului, din cauză că aceasta e o parte mai delicată şi sensibilă a trupului, ne provoacă o durere mai mare decât o rană a piciorului sau mâinii. Deci, toate părţile trupului Domnului nostru fiind atât de sensibile şi perfecte, putem cu greu să ne imaginăm torturile înspăimântătoare la care Domnul nostru a fost supus; numai gândul la ele I-a provocat asemenea agonie.

2.  Păcatele trecute, prezente şi viitoare ale tuturor oamenilor. El cunoaştea toate lucrurile, aşa cum am spus şi, privind spre lume înapoi în timp, ştia toate păcatele comise cu gândul, cuvântul şi fapta, din timpul lui Adam şi până la El: vederea tuturor acestor ofense împotriva Tatălui Său era de o mare tristeţe.

3.  Privind înainte a văzut cât de puţine persoane vor trage folos din toate suferinţele pe care era pe cale să le îndure. El a văzut toate păcatele care vor fi comise din momentul morţii Sale până la sfârşitul lumii. Ne-a văzut şi pe noi păcătuind, şi pe toţi ceilalţi. Nu este nimic de mirare că a suferit atât de mult în acea grădină. Suferinţa acelei nopţi este numită „agonia Domnului nostru din Grădina Ghetsemani”.

Dar noi, oare vom trage folos, până la sfârşit, din suferinţele Lui, sau vom face ca ele să fi fost în zadar ? Oare câte picături din scump Sângele lui am făcut să se scurgă pe pământ, când El, în baza preştiinţei Sale, a văzut şi relele pe care le-am făcut, şi binele pe care l-am fi putut face, dar nu l-am făcut ? Oare vor rodi aceste picături scurse în pământul din care suntem plămădiţi ? Pentru ce, Răscumpărătorule, care singur ai fost liber, te-ai făcut serv asemenea nouă ? Pentru ce ne-ai mai răscumpărat, dacă noi nu din alaiul cel de Duminică, alaiul care te-a primit ca rege facem parte, ci din alaiul celălalt, alaiul de Joi, care mergea cu Fiul Pierzării în frunte şi de el se lăsa condus ? Ajută-ne, Doamne, să te urmăm, că singuri nu putem, şi fără harul Tău picăturile Tale de sânge nu vor fi seminţe roditoare, ci seminţe pentru păsări ! Ca şi căpetenia apostolilor, care de Tine s-a lepădat de trei ori în noaptea aceea, şi noi ne-am lepădat, ba încă de mai multe ori ! Bunule şi iubitorule de oameni, noi nu de trei ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte îţi cerem iertare şi îndurare, şi, ca ucenicul Tău spunem şi noi: „Doamne, Tu ştii că Te iubesc !”