Către jumătatea secolului al V-lea, în Cartagina trăia o fecioară, creştină de neam nobil, pe numele ei Iulia. Dar nenorocirea a lovit oraşul ei, care a fost cucerit de păgâni, astfel încât Iulia a căzut în sclavie. Stăpânul care a cumpărat-o era încântat de virtuţile ei. Puţinul timp rămas printre obligaţiile ei de sclavă, şi-l petrecea în rugăciune şi în lectura dumnezeieştii învăţături. Dar într-o zi, stăpânul ei a plecat într-o călătorie cu toată casa lui spre Galia (actuala Franţă). Ajunşi în Corsica, a aruncat ancora, acolo fiind o sărbătoare păgână. Dar Iulia nu a vrut să ia parte la acea serbare. Guvernatorul insulei a întrebat cine este femeia care îndrăzneşte să insulte pe idolii lui. Stăpânul ei i-a răspuns că este creştină, că nu o poate determina să participe şi, având în rest o purtare perfectă, nu ştie în ce fel ar putea-o pedepsi. Atunci guvernatorul i-a propus un schimb, prin care ar urma să-i dea patru sclave în locul Iuliei. Dar stăpânul ei a declinat oferta, spunând că nici patru sclave nu ar putea face mai bine munca pe care o făcea Iulia şi nu l-ar putea servi cu mai multă tragere de inimă. Văzând acest lucru, gruvernatorul i-a spus Iuliei că este gata să plătească preţul răscumpărării ei dacă va jertfi idolilor. Iulia a refuzat, spunând că are exact atâta libertate cât să poată să Îl servească pe adevăratul ei stăpân, Isus Cristos. Atunci guvernatorul, într-un acces de furie, a poruncit să-i fie zdrobită faţa, să i se smulgă părul din cap, după care să fie omorâtă pe cruce, precum “zeul” ei. Astfel, Iulia a luat cununa muceniciei, găsind nu libertatea oamenilor, ci adevărata libertate.
Sfântă Iulia, roagă-te pentru noi !
Eu nu prea inteleg urmatorul lucru: sa presupunem ca ar fi cedat acestui santaj si, in final, torturii si ar fi jertfit idolilor. Este acesta pacat, daca a fost silita prin forta sa faca asta ? Adica, ar fi fost mai putin sfanta ? Ar fi ajuns in iad ?
După părerea mea, dacă ar fi jertfit idolilor sub presiunea torturii, nu ar fi fost păcat. Numai că sfinţii şi sfintele lui Dumnezeu au făcut şi fac fapte suprameritorii. Adică, prin virtuţile lor eroice, realizează mai mult decât este minimul necesar pentru a se mântui. Din aceste fapte suprameritorii sperăm să ne împărtăşim şi noi, cei care credem, dar nu avem chiar asemenea tărie. Acesta este adevăratul înţeles al expresiei “cred în comuniunea sfinţilor”.
Cel care a realizat acest lucru în cel mai înalt grad a fost Isus Cristos, Domnul nostru. Nu era absolut necesar, ca să ne răscumpere, să moară în felul în care a făcut-o. Să fie biciuit, scuipat, pălmuit, încununat cu ghimpi, etc. Fiind liber de păcat şi fiind şi om şi Dumnezeu, ar fi fost suficient să i se dea doar palma din Pretoriu. Dar El a făcut mai mult decât era minimum necesar, oferind astfel şi un exemplu pentru noi: tot aşa trebuie să facem şi noi.
Deci, eu cred că sfinţii au refuzat să facă un rău, fie şi chiar un “rău material” nu numai ca să evite un păcat, ci şi din iubire faţă de Cristos. Închipuiţi-vă că, având un tată pe care îl iubiţi enorm, vin nişte tâlhari în casa dv, vă pun pistolul la tâmplă şi vă cer să vă chinuiţi tatăl ori chiar să îl ucideţi. Dacă o faceţi, evident nimic nu vi se poate imputa sub aspect juridic. Dar sunt convins că pur şi simplu nu aţi putea face asta. Deci, dacă nu putem face asta împotriva tatălui nostru, cu atât mai puţin am putea-o face împotriva Tatălui Ceresc. Practic, cam toţi martirii au ajuns martiri în acelaşi fel: refuzând să Îl rănească pe Tatăl lor, refuzând să facă un păcat, fie el şi “păcat material” cum am spune noi.