În cadrul mai larg al scăderii îngrijorătoare a simţului pentru sacru, se poate observa că în ultimii ani s-a conturat o tendinţă simptomatică. Tot mai rar Îl salutăm pe Cristos aşa cum se cuvine, ca pe Domnul şi Dumnezeul nostru.
Modalitatea prin care Îi arătăm devotamentul nostru este cea prescrisă de ritul propriu al fiecărei Biserici Catolice sui iuris. Astfel:
-în ritul răsăritean, trebuie să facem metanie la icoană la intrarea în biserică, urmată de semnul Sfintei Cruci (în variantă răsăriteană) şi sărutarea icoanei (de fapt a icoanelor, având în vedere că se trece şi la icoana din stânga, a Maicii Domnului).
-în ritul apusean, trebuie să facem genuflexie dreaptă la intrarea în biserică, precum şi ori de câte ori trecem prin faţa Tabernacolului (adică intersectăm axul navei), cu excepţia cazului în care mergem spre, sau venim de la locul împărtăşaniei.
De ce această excepţie ? Fiindcă poziţia proprie de cuminecare în ritul latin este în genunchi. Când nu există condiţii proprii pentru împărtăşirea în genunchi (ca la Sf Cruce), credinciosul se poate împărtăşi şi în picioare, gestul îngenuncherii fiind înlocuit în acest caz cu genuflexie dreaptă în momentul în care persoana din faţă tocmai primeşte Sf Ostie.
Acuma, să trecem de la teorie la practică: mai facem noi lucrurile acestea ? Nu cumva, tot zicând că “noi îl venerăm pe Domnul în inima noastră”, de fapt am ajuns să ne ruşinăm de Cristos ? Sau nu cumva, numindu-L pe El “prieten”, uităm Cine este de fapt, anume Cel la numele Căruia “tot genunchiul trebuie să se plece” ? Cât de des vedem până şi pe cei care intră în presbiteriu ca să facă primele două lecturi, sau să spună intenţiile, că Îl salută pe Domnul în manieră tovărăşească, dând din cap ca atunci când spui vecinului “Hai noroc !”.
Să ne mai mirăm atunci că genuflexia stângă în faţa episcopului locului, la întâlniri oficiale când e înveşmântat solemn, a ajuns să fie considerată “practică medievală” ? Ar fi şi culmea, dacă nu mai îngenunchem în faţa lui Cristos, să o facem în faţa locotenentului Său ! Ori să sărutăm mâna preotului ! Drept cine se crede preotul ? O fi vreun alter Christus, cumva ? Nu, hotărât, orgoliul nostru egalitarist trebuie să se revolte împotriva unor asemenea practici din vremea odioasei inchiziţii şi a sinistrelor cruciade. Ca Fiinţe de Lumină ce suntem, nu mai putem să acceptăm asemenea lucruri. Doar nu suntem servii lui Dumnezeu !
e cam grav registrul in care scrieti!…se practica si varianta in care se pleaca capul cand mergem sa citim lecturile , nu este nimic grav in fond nu poate fi mai grav decat aceia care asteapta sa primeasca euharistia in palma!…ambele lucruri se practica si deci fiind permise nu inseamna ca suna ceva de genul :”hai noroc Isuse”, mie unul nu mi se pare deloc asa!…
În anumite ţări (nu este cazul României), Conferiţele Episcopale care ceruseră împărtăşirea în palmă au primit un indult din partea Romei, astfel încât, în cazul lor, împărtăşirea în palmă este permisă (nu neapărat înseamnă că e de dorit sau că e obligatorie).
În schimb, nu am auzit ca genuflexia dreaptă să fie înlocuită cu darea din cap. Împrejurarea că se practică (pe scară largă) nu este argument în favoarea normalităţii unui astfel de lucru. Practicile liturgice sunt de două feluri: bune practici liturgice şi rele practici liturgice. Părerea mea este că, afară de cazul că cineva suferă de reumatism, salutul de tip “Hai noroc” în loc de genuflexia cuvenită unui Domn şi Dumnezeu este o rea practică liturgică.
ok!…poate aveti dreptate, dar cine stabileste daca este o practica “buna” sau din contra “rea”, altcineva decat autoritatea bisericii?…pt dvs. este acceptat doar reumatimul , dar ma intreb aveti cumva atoritatea sau este doar o parere?!…eu cand citesc lectura inclin capul, sper ca nu sunt in afara bisericii sau ceva care e o practica “rea”, pur si simplu asa fac pt ca asa simt!…si nimic mai mult!…
După cum aţi avut ocazia să citiţi, ceea ce am spus este o părere. Cuvintele revelatoare sunt: “Părerea mea este că…” din comentariul de mai sus. Tot o părere este şi a dv, potrivit căreia trebuie să facem nu ceea ce este prescris, ci ceea ce simţim. În cazul în care consideraţi că preotul dv este o autoritate suficientă, întrebaţi-l ce trebuie să facă un credincios când trece prin faţa Sf. Tabernacol.
am intrebat un preot, si da , el mi-a spus ca pot sa fac si plecaciune!…se intampla deseori ca multi preoti sa faca plecaciune, nu sa ii spuna lui Cristos, hai noroc Isuse. Daca vreti va recomand o carte, se numeste : Isus prietenul copiilor!… cred ca va poate face sa aveti o alta parere despre acest subiect!…
Trebuie să facem două distincţii:
-distincţia între plecăciune (=reverenţă) şi darea din cap. În prima, coloana vertebrală lombară se curbează în mod evident, rezultând un altfel de gest faţă de cel pe care îl facem când ne salutăm vecinul de scară. În a doua, este vorba de o înclinare a capului pe care o practicăm în raporturile obişnuite, cu vecinul de scară.
-distincţia între “pot să fac” şi “trebuie să fac”. Cu alte cuvinte: atunci când este de ales între două opţiuni, dintre care una este tradiţională, conformă prescripţiilor, arătând supunere şi umilinţă faţă de Domnul nostru, iar cealaltă este adăugată de o practică recentă, necuprinsă în canoane, arătând atitudine protestantă şi spirit tovărăşesc şi demantelând percepţia lui Cristos ca Rege, pentru ce să preferăm pe prima, în loc de a doua ?
Dacă preotul ar spune “femeile pot veni cu capul descoperit la Sf Missă”, nu înseamnă că trebuie să înţelegem “femeile E MUSAI să vină cu capul descoperit la Missă”. Când ştiu că pot veni în şlapi şi în pantaloni scurţi ca să mă împărtăşesc, nu înseamnă că TREBUIE să fac acest lucru. Şi dacă am grijă să mă îmbrac cu hainele cele mai bune când merg la masă la prostul satului, cu atât mai mult trebuie să fiu preocupat de felul în care mă arăt Regelui meu şi al lumii, precum şi de felul în care Îl salut pe El.
Aveti dreptate. Problema asta e si in Biserica Ortodoxa. Normal, trebuie facute trei matanii, dar tinerii nu prea mai fac, mai mult batranii fac matanii.
Pesemne că tinerii nu mai au condiţia fizică pe care încă o mai au bătrânii, ca să facă metanii.
Dacă în bisericile apusene încă mai vedem pe ici pe colo un credincios făcând genuflexie dreaptă în faţa Sf Tabernacol, în bisericile răsăritene (catolice) nu mai face metanii chiar nimeni. Ai fi imediat suspectat ca “ortodoxist”. Cum ar veni: respecţi frumuseţea ritului propriu ? Înseamnă că te-ai dat cu schismaticii. M-am bucurat, văzându-l pe noul episcop greco-catolic de Bucureşti (care este “liturgist” ca formaţie) făcând grup de trei metanii mari în faţa Sf Epitaf. Pentru cine nu ştie, metania mare e mult mai “solicitantă” decât metania mică, fiind oarecum asemănătoare prosternării. Dar aproape nimeni nu l-a urmat. Ce e drept, nici preasfinţia sa nu a explicat. Episcopii şi preoţii ar trebui să explice mai mult semnificaţia unor gesturi liturgice.
Părerea mea.