Despre efeminarea credinţei (VI)

În episodul trecut ridicam întrebarea dacă modificări în ceea ce priveşte concepţia despre familie nu ar putea explica penuria de bărbaţi încorporaţi în viaţa publică de credinţă. Mai mult: ar putea să existe aici o explicaţie pentru cea mai serioasă criză vocaţională prin care trece, astăzi, Biserica, anume criza vocaţiilor la căsătorie ?

Care este concepţia dintotdeauna a Bisericii privind rolul bărbatului şi femeii în cadrul familiei ? Vom vedea că, potrivit acestei concepţii, bărbatul şi femeia (soţul şi soţia) sunt egali în demnitate, dar nu în slujire.

Cred că este destul de familiar îndemnul Sf Ap Pavel din Epistola către Efeseni, cap 5:
Femeile sa li se supuna barbatilor lor precum Domnului;
pentru ca barbatul ii este cap femeii, asa cum si Hristos ii este cap Bisericii, El, Mantuitorul trupului.
Dar asa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel si femeile sa le fie’ntru toate barbatilor lor.
Barbatilor, iubiti pe femeile voastre asa cum si Hristos a iubit Biserica si pe Sine S’a dat pentru ea.

Mai înseamnă ceva pentru noi, astăzi acest pasaj : “femeile să se supună bărbaţilor precum Domnului” ? Ei bine, nu mai înseamnă nimic. Iată ce interpretare îmi este dat să citesc într-un articol din Profamilia, în care este vorba de o carte ce se vrea de “pregătire pentru Sacramentul Căsătoriei” scoasă de “misionarii verbiţi” :
Acesta este un pasaj de care astăzi ne lovim mult.
Să ţinem cont că Paul, fiul timpului său, are înaintea sa modelul familial al antichităţii: soţul este cap şi exercită autoritatea sa indiscutabilă asupra soţiei şi a fiilor.
Paul asumă acel model pentru a explica raporturile lui Cristos cu Biserica care depinde cu totul de El. Biserica este Trupul său care depinde în totul de El. Biserica este Trupul său şi este supusă lui Cristos capul său.
Cristos a iubit Biserica sa până la a-şi sacrifica viaţa pentru ea Aşa cum fiecare dintre noi hrăneşte şi îngrijeşte propriul trup, la fel face Cristos cu Biserica, deoarece noi toţi formăm trupul său.
Paul, pentru a descrie uniunea profundă a lui Cristos cu Biserica sa foloseşte modelul de relaţie soţ-soţie din timpul său. Astăzi, acest model nu mai este de propus. Însă rămâne valabil în semnificaţia sa profundă: iubirea până la dăruirea de sine şi constantă, dedicarea celuilalt caracterizează starea împreună a celor doi miri creştini, în reciprocă supunere.

Cu alte cuvinte, concepţia Apostolului Neamurilor este vetustă şi nu mai corespunde noilor realităţi sociale. Atât de mult denaturează aceşti “misionari verbiţi” înţelesul Sfintei şi Dumnezeieştii Scripturi, încât par să nu observe că nu e vorba aici de raporturile lui Cristos cu Biserica, pe care apostolul le-ar compara cu raporturile dintre soţi, ci este exact invers. Despre familie vorbeşte Apostolul, despre familia care trebuie să aibă la bază modelul eclezial.
Pe scurt, potrivit acestei mentalităţi moderniste, Biblia are dreptate când spune că soţul trebuie să îşi iubească soţia, în schimb se înşeală când spune că soţia trebuie să asculte de soţ. Sub diplomaţia “adevăr peren versus adevăr condiţionat social”, în fond asta se ascunde.
Nu altceva se poate găsi în diverse cărţulii despre “familia creştină”, care par trase la indigo. Încât te întrebi: oare această demolare a poziţiei soţului de cap al familiei este credinţa dintotdeauna a Bisericii ? Când anume s-a produs fractura ? Şi putem vorbi, de fapt, de existenţa unei fracturi ? Ei bine, nu: în nici un act magisterial nici măcar nu se sugerează că cele din Scrisoarea către Efeseni ar fi adevăruri revizuibile. Acestea sunt interpretări personale ale unor oameni rupţi de tradiţie şi ai unor autori fără legătură cu Magisteriul Viu, care s-au copiat unii pe alţii, lăsând să se creadă că asta ar fi poziţia Bisericii. Iată, pe larg, cu câtă claritate învaţă enciclica Casti conubii despre raportul dintre soţi în cadrul familiei creştine:

Societatea domestică fiind confirmată, deci, prin această legătură a iubirii, trebuie să înflorească în interiorul ei ceea ce Sf Augistin numeşte “ordinea iubirii”. Această ordine include atât primatul soţului în ceea ce priveşte raportul cu soţia şi copiii, supunerea degrabă a soţiei şi voinţa ei de ascultare, pe care Apsotolul o porunceşte prin cuvintele: “Femeile să fie supuse soţilor lor precum Domnului, deoarece soţul este cap al soţiei, aşa cum Cristos este cap al Bisericii.”
Această supunere, totuşi, nici nu neagă, nici nu face să dispară libertatea care aparţine pe deplin femeii atât în privinţa demnităţii ei ca fiinţă umană, cât şi în vederea celui mai nobil oficiu al ei ca mamă şi tovarăşă. Nici nu o leagă pe ea să asculte de orice cerere a soţului ei, dacă nu este în armonie cu dreapta judecată sau cu demnitatea datorată soţiei. Nici nu implică faptul că soţia ar trebui pusă la acelaşi nivel cu a acelor persoane numite în drept minori, cărora nu este obişnuit a li se acorda liberul exerciţiu al drepturilor lor datorită lipsei judecăţii mature sau ignoranţei în treburile omeneşti. Ci interzice libertatea exagerată care ar fi nepăsătoare faţă de binele familiei; interzice ca în acest corp care este familia, inima să fie separată de cap spre marele prejudiciu a întregului corp şi spre pericolul apropiat al ruinei sale. Fiindcă, dacă bărbatul este capul, femeia este inima şi, aşa cum el ocupă prima poziţie în guvernare, tot aşa ea ar trebui să ocupe prima poziţie în iubire.

Cu multă înţelepciune, predecesorul Nostru Leon al XIII-lea de fericită amintire, în Enciclia despre căsătoria creştină pe care deja am menţionat-o (este vorba de Arcanum Divinae Sapientiae, nota mea) vorbind despre această ordine care trebuie menţinută între soţ şi soţie, învaţă: “Bărbatul este guvernator al familiei şi cap al femeii; dar, din cauză că ea este carne din carnea lui şi os din osul lui, ea trebuie să fie supusă şi ascultătoare bărbatului nu ca o servitoare, ci ca o tovarăşă, astfel încât nimic să nu lipsească în onoare şi demnitate în ascultarea ei. Fie ca iubirea divină să fie ghidul constant al relaţiei lor mutuale, atât în el, care conduce, cât şi în ea, care ascultă, fiindcă fiecare dintre ei sunt imagini, el al lui Cristos, ea a Bisericii”. (Pius Pp XI, Casti conubii, para 26-29)

Ei bine, între ceea ce predicau apostolii, ceea ce predicau Sfinţii Părinţi (Sf Ioan Gură de Aur are splendide omilii despre căsătorie) şi ceea ce învaţă papii de faima unui Leo al XIII-lea ori Pius a XI-lea există deplină continuitate. Nu acelaşi lucru pot spune despre ceea ce învaţă “misionarii verbiţi”. Cu regret constat că ceea ce aud uneori că este predicat de la pupitre (iar era să spun “amvoane”), ceea ce citesc adeseori prin reviste şi plachete catolice, seamănă mai mult cu ceea ce scriu “misionarii verbiţi” decât cu ceea ce spun apostolii, sfinţii şi papii. Acelaşi duh al neascultării şi egalităţii prost înţelese care ruinează lumea şi a pătruns în Biserică, îşi face de cap şi în atâtea familii, spre nenorocirea lor. Nu sunt duhuri diferite, ci acelaşi care a dus şi la prima catastrofă, cea de dinainte de creaţia lumii vizibile. Ciudata doctrină netradiţională potrivit căreia rolurile soţului şi soţiei sunt interşanjabile poate duce de atâtea ori ca familiile nici cap să nu aibă, în schimb să îşi piardă şi inima, dominând de fapt confuzia şi dorinţa după ceea ce este naturalmente impropriu. Între această doctrină care nu de la Dumnezu vine şi faptul că vedem tot mai rar femei cu capul acoperit în biserică, în schimb tot mai des bărbaţi cu inele în nas, există o legătură mai mare decât la prima vedere.