În episodul trecut am arătat extrema slăbiciune a Luptei din Afară pe care suntem chemaţi să o ducem pentru instaurarea domniei sociale a lui Cristos în lume. S-ar putea spune: “da, dar spiritualitatea masculină ar avea încă la ce să rezoneze, din moment ce Lupta Interioară pentru încoronarea lui Cristos ca Rege al inimii noastre continuă să fie subiect de predică”. Aşa să fie oare ? Sunt înclinat să cred că aici s-au petrecut modificări la fel de mari, numai că într-un mod mai insidios şi nu atât de “la vedere” precum dispariţia chemării la convertirea lumii.
Vorbim de o luptă interioară: dar care ne sunt duşmanii ? Cu cine ne luptăm în fond ?
Să vedem, mai întâi, cum este văzută lupta interioară în catehismele tradiţionale. În “Catehismul de la Baltimore” Biserica ne învaţă că lupta interioară se desfăşoară simultan în contra a trei duşmani: diavolul, lumea şi noi înşine. Cum ? Noi înşine ? Lumea ? Cum să ne fie aceştia duşmani ? Dar mai bine să lăsăm Catehismul să vorbească: Lumea nu înseamnă: pământul cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui, ci oamenii răi din lume şi învăţăturile lor false, unii spunând că nu există Dumnezeu, Cer sau Iad, alţii spunând că nu ar trebui să dăm nici o atenţie învăţăturilor Bisericii ori legilor lui Dumnezeu, sfătuindu-ne prin cuvintele lor sau prin exemple să ne opunem superiorilor legitimi din Biserică sau din Stat şi să dăm frâu liber patimilor noastre păcătoase.
Al treilea duşman este propriul nostru trup. Prin aceasta, înţelegem concupiscenţa noastră, adică pulsiunile, înclinaţiile rele şi aplecarea spre a greşi.
Mai avem noi, astăzi, asemenea mod de a vedea lucrurile ? Când aţi auzit ultima dată vorbindu-se despre diavol sau despre iad la o predică ? Şi totuşi Dumnezeiescul Învăţător mai mult despre iad a vorbit, decât despre rai.
Şi în ce termeni auzim noi că se vorbeşte despre iad, în rarele cazuri în care se mai întâmplă acest lucru ? Mai întâi, din “loc”, iadul a devenit “stare a sufletului”. Apoi, din “foc al Gheenei”, “întuneric din afară”, “scrâşnire a dinţilor”, iadul devine “însingurare a sufletului”, “lipsa comuniunii cu Divinitatea” etc. Deci, din ceva, aflat undeva, în care se întâmplă o acţiune (una teribilă), iadul devine subiectiv, intrapsihic, caracterizat printr-o lipsă. Nimic de speriat, aproape că ai vrea să vizitezi un asemenea loc. Pardon, stare am vrut să spun.
Dar noi înşine ? Dar lumea ca vector al răului, care ne atrage spre pericol ? Mergem prea mult pe ideea de “eu sunt OK, lumea e OK, unde e problema?” Vedem că cei trei adversari din Lupta Interioară s-au cam dat la fund. Nu e normal atunci să înceteze lupta ? Et le combat cessa, faute de combattant. Din Lupta Interioară ceea ce rămâne este un sentimentalism vag, o legătură amiciţial-diafană (dacă nu cumva erotică aproape) cu Dumnezeu. “J.C. is my friend !” Cum vrei, domnule, să mă trimită my friend în focul gheenei ? Despre ce lupte interioare şi exterioare vorbeşti dumneata, că nu văd nimic ! Viaţa e senină, relaxează-te, gândeşte pozitiv !”
Dar să fie evaporarea viziunii vieţii ca luptă, pe care am tratat-o în două episoade, singura schimbare de fond întâlnită ? La urma urmei, să nu vină bărbaţii la slujbă numai fiindcă reprezentarea maiestăţii tremende a Regelui nostru a fost înlocuită cu o reprezentare glamuroasă a Lui ? Sau mai e ceva ? Ceva legat, poate, chiar de pastoraţia familiilor ? Să încercăm să aruncăm o lumină cu o ocazie viitoare.
