Despre efeminarea credinţei (IV)

Dacă în articolele precedente am încercat să vedem dacă există o problemă a efeminării credinţei (deşi poate că “emascularea credinţei” ar fi fost un titlu mai incitant) şi să definim această problemă (partea I), mai apoi încercând să sesizăm direcţia în care e nimerit să cercetăm o cauză a acestei probleme (partea a II-a) şi, în sfârşit, odată cu partea a III-a am văzut dacă există sau nu o modificare de paradigmă în retorica omiletică şi în sentimentul pe care arhitectura spaţiului eclezial îl sugerează credinciosului, iată că acum abia ne-am apropiat de ceea ce consider a fi, la urma urmei, fondul problemei.

Este greu, este teribil de greu să spun că, astăzi, Biserica ar predica alte adevăruri decât a făcut-o secol după secol. De fapt, o asemenea afirmaţie nici nu ar fi sustenabilă, din moment ce tezaurul de credinţă este mereu acelaşi. Biserica nu poate predica decât ceea ce are, ceea ce a primit în dar de la creatorul şi proniatorul ei. Pe de altă parte, ea poate deplasa accente, fiind la latitudinea ei să prezinte lumii o piesă sau alta din acest tezaur. Oare ar fi posibil ca prin obscurarea unor elemente din acest tezaur şi prin aducerea altora sub lumina reflectoarelor, prezentându-le ca adaptate epocii, să se transmită oamenilor o credinţă modificată faţă de cea a înaintaşilor din urmă cu 2, 5 sau 10 generaţii ? Oare am putea găsi aici elemente care să ne ajute să găsim o explicaţie pentru ceea ce căutăm ?

Una dintre apoftegmele pe care le-am auzit atât de des încât a devenit platitudine este dată de celebrele cuvinte: “Viaţa este o luptă”. Pentru creştin, asemenea cuvinte au cu totul alt înţeles decât pentru necredincios. Dar oare înţelesul pe care îl dăm noi, creştinii de azi, acestor cuvinte este acelaşi cu înţelesul şi cu încărcătura pe care creştinii dintotdeauna le-au atribuit acestor cuvinte ? Ori poate că ceva s-a schimbat ?

Cercetând vechi cărţi de omiletică şi catehism, vom vedea ce au înţeles cei dinainte prin lupta creştinului. Pe scurt, e vorba de o luptă care se defăşoară simultan pe două (sau chiar trei) teatre. Este, întâi de toate, o luptă în interiorul fiecăruia dintre noi. O luptă în care suntem chemaţi la o purgare interioară, al cărei rost e acela de a face loc lui Cristos. Este ceea ce numim “convertire interioară” sau “transformare în Cristos”. Dar mai există o luptă: este lupta exterioară, pe care noi, deveniţi soldaţi ai lui Dumnezeu, suntem chemaţi să o ducem în lume. Scopul acestei lupte este domnia socială a lui Cristos.

Să începem cu al doilea aspect a ceea ce este, în fond, aceeaşi luptă. Aici, diferenţa dintre ieri şi astăzi este cel mai uşor de sesizat. În accepţiunea de ieri, fiecare dintre noi are o chemare spre convertirea lumii. Această chemare se adresează în mod deosebit preoţilor, celor chemaţi la pescuirea minunată. Dar se adresează deopotrivă şi laicilor, ca deţinători ai preoţiei împărăteşti. Noi toţi, cei care ne-am făcut “fii ai luminii”, suntem chemaţi la luptă împotriva puterilor întunericului. Aceste puteri, înstăpânite în lume odată cu cea mai mare tragedie din istorie, cea de la început, au fost surpate prin suferinţele, patimile, moartea şi învierea Domnului nostru. Dar această victorie a lui Dumnezeu este, deocamdată, în plan nevăzut. Din punctul de vedere al Adversarului lui Dumnezeu (Satan) este doar începutul sfârşitului. Bazele puterii sale, şi anume ţinerea oamenilor în sclavie, sunt lovite de Cel care şi-a răscupărat poporul. Dar în ceea ce priveşte prezenţa, lucrarea (opera) şi poziţia sa eminentă în lume, Adversarul este neatins. La ACEASTĂ luptă suntem chemaţi. Cristos trebuie să fie nu numai un rege în inimile noastre, că pe noi deja ne-a cucerit. Lucrarea trebuie continuată. El trebuie să fie încoronat ca rege al lumii. Biserica nu poate fi ceva conspirativ, ceva care să acţioneze numai în mod tainic, ci este chemată la convertirea popoarelor. Or, ce se întâmplă, de fapt ? Vedem că idolatria a rămas, doar idolii de azi sunt alţii decât cei de ieri. Locul lui Baal a fost luat de o ciudată ideologie umanitaristă, în care auzim despre orice, mai puţin despre regalitatea lui Cristos. Şarpele de Aramă de azi este ştiinţa (înţeleasă ca despărţită de regele ei, bineînţeles). Astarteea de azi este democraţia. Învăţătura lui Cristos a fost înlocuită cu o învăţătură “liberală” şi “progresistă”, făcută de oameni. Este falsă ideea că politicienii de azi nu mai au nici o religie. Ei sunt uniţi între ei de această religie a oamenilor: este religia drepturilor omului. Oamenii au luptat cu mult eroism pentru drepturile omului în cetate. Dar ar fi timpul să reia lupta şi pentru drepturile lui Dumnezeu în cetate. Atunci abia, când Cristos va fi încoronat în mod public, vom putea spune că Cetatea Oamenilor se transfigurează în Cetatea lui Dumnezeu.

Or, ce vedem ? Vedem o Biserică ezitantă. Dacă despre Cristos, ca rege al inimilor, se vorbeşte mult, în schimb prea rar mai auzim câte ceva despre Cristos ca rege în cetate. În numele unei egalităţi şi libertăţi rău înţelese, se lasă să se înţeleagă ideea malignă că nu contează ce confesiune ori chiar religie ar avea cineva. Or, libertatea în sens creştin aceasta înseamnă: să nu depinzi de nimeni, decât de Dumnezeu. Sigur că suntem liberi (cu sensul de: Dumnezeu permite, până la o vreme) să strigăm şi să credem: “Baal este Dumnezeu”. Dar aceasta nu are aceeaşi putere mântuitoare cu propoziţia “Cristos este Dumnezeu”. Nimic nu este mai ciudat şi mai anti-biblic ca abandonarea luptei pentru convertirea oamenilor şi a colectivităţilor de oameni. Aceasta este lupta care, timp de veacuri, a făcut ca Biserica noastră să fie considerată Ecclesia Militans. Şi chemarea la această luptă a atras mereu pe bărbaţii credincioşi, mândri şi gata de acţiune şi jertfă în calitatea lor de soldaţi în Militia Templi. Mai răsună azi, acest îndemn în inimi bărbate ? Mai aud de la amvoane bărbaţii de azi această chemare la lupta cea din afară ? Prea puţin.

Dar singura modificare de accepţiune a sintagmei: “viaţa este o luptă” a afectat oare DOAR al doilea termen al ei, cel al luptei exterioare ? Nu cumva asistăm de fapt şi la o schimbare, mult mai puţin vizibilă, dar reală, în ceea ce priveşte primul termen, acela al luptei cu care trebuie început, al luptei interioare ? Iată un subiect pentru un articol viitor.