Despre efeminarea credinţei (III)

Omiletica zilelor noastre diferă considerabil de omiletica oricărei perioade anterioare. Dacă în trecut (indiferent că acest trecut înseamnă “în urmă cu 2000 de ani” sau “în urmă cu 60 de ani”) stilul predicilor era răscolitor, ardent şi mordant, având asupra auditoriului efectul pe care l-ar avea o zdravănă scuturătură survenită într-o stare de semiadormire, azi ceva fundamental s-a schimbat. Azi asistăm la predici cuminţi, spuse pe un “ton alb”, blânde, dacă nu cumva de-a dreptul lâncezânde. Între felul în care predica Sf Ioan Botezătorul în deşert şi felul în care scria Sf Paul epistolele sale există unitate stilistică. Nu altul a fost stilul marilor predicatori, de la Sf Ioan Gură de Aur sau Sf Vasile cel Mare şi până la Fra Savonarola.

Ieri (ca şi alaltăieri şi mereu în trecut), ceea ce predicatorul predica era, în fond, o chemare la luptă. O luptă pe un teatru interior sau exterior sufletului, după cum voi detalia cu o altă ocazie. Dar, în orice caz, o luptă. Azi, auzim predici despre importanţa seninătăţii, auzim cuvinte liniştitoare despre linişte, azi ni se vorbeşte, cu multă blândeţe, despre virtutea blândeţii.

Cum arăta o predică din “vechea paradigmă” ? Iată, spre ilustrare, un extras dintr-o omilie a Sf Ioan Gură de Aur:
Nimic nu este atât de nepotrivit şi de străin creştinului ca faptul de a căuta mereu numai linişte şi odihnă. Nimic nu este atât de străin de făgăduinţa dată nouă şi de recrutarea noastră (ca soldaţi ai lui Cristos), ca a ne lipi de viaţa prezentă. Stăpânul tău a fost răstignit şi tu te mai dezmierzi? Stăpânul tău a fost pironit pe cruce şi tu umbli încă după linişte şi odihnă? Dar cum pot acestea să fie demne de un soldat viteaz? (Sf Ioan Gură de Aur: Omilia a XIV din “Omilii la Epistola către Efeseni”)

Aceasta este “retorica de stil bărbătesc”. Este, în fond, un stil marţial, aşa cum nu se mai practică azi. Se vorbeşte despre luptă, soldaţi, recrutare, vitejie, stăpân, etc. Nu altul este felul în care scrie, la distanţă de secole, un monah al Bisericii Ortodoxe. Desigur, folosind cuvinte adaptate epocii, dar cu aceleaşi “conotaţii tari”. Să citim din Jurnalul Fericirii un fragment despre cum vede că înseamnă a fi creştin călugărul Nicolae Steinhardt, care deja pare că sesizase germenii unei schimbări de tendinţă:

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning – e cel mai formidabil hapenning.
Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică.
Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de herionă).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt.

De remarcat folosirea de cuvinte “tari”: nenorocire, cretinism, bigoţi, clocot, nebunie, etc.

Asemenea termeni şi asemenea stil, acelaşi, în fond, cu al tuturor profeţilor şi sfinţilor mărturisitori, acelaşi cu al Domnului nostru care “Foc a venit să aducă pe pământ”, care “nu a venit să aducă pacea, ci sabia” a găsit mereu răsunet în inimile bărbaţilor credincioşi, secol după secol. În comparaţie cu această omiletică, ceea ce auzim de obicei în zilele noastre este o omiletică placidă, în care principala preocupare a retorului pare a fi să îşi pondereze cuvintele ca să nu supere pe cineva, adevăratul efect fiind plictiseala, dacă nu cumva aţipeala.

Desigur, există şi excepţii de la regulă. Din păcate pentru noi, asemenea excepţii pot fi întâlnite mai mult pe la sectele neoprotestante, unde se mai găsesc predicatori clocotitori de talia unui Vladimir Puştan. Poate că aici trebuie căutată şi explicaţia succesului pastoral remarcabil pe care îl au aceştia.

Un ultim amănunt care e foarte departe de a fi lipsit de semnificaţie. Timp de veacuri, locul în biserică unde se citea Evanghelia şi de unde se auzea predica a fost amvonul. Amvonul este un loc special prin semnificaţia sa simbolică: se află deasupra planului la care se află poporul din biserică. Împodobite adesea cu marchetărie înfăţişând îngeri şi / sau cu sculpturi reprezentând simboluri ale Spiritului Sfânt, ori ale sfinţilor evanghelişti, uneori descoperite, dar cel mai adesea acoperite cu un coronament, amvoanele au fost locuri de unde parcă nu vocea preotului a răsunat, ci vocea lui Dumnezeu. Astăzi, amvoanele au fost înlocuite de pupitre. În bisericile care mai au amvoane, acestea se folosesc mai mult pentru filmări sau pentru fotografii. Pupitrul însuşi a coborât spre “cota zero”, odată cu soleea şi, de multe ori, odată cu amplasamentul corului, încât o predică din zilele noastre pare mai mult expozeu de conferinţă decât transmiterea către oameni a Cuvântului lui Dumnezeu, spre îndreptare şi folos. Şi atunci, apare întrebarea: de ce să reproşăm oamenilor că au prins a intra în biserică nu ca într-o navă ce călătoreşte spre Pământul Făgăduit, ci ca într-o sală de teatru în care protagonistul ţine un speech, din moment ce arhitectura eclezială a zilelor noastre chiar asta sugerează ?

Dar să fie înfăţişarea static-orizontală a lăcaşului şi stilul efeminat al predicilor singura cauză a lipsei de apetenţă pentru venirea la sfintele Misse de care atâţia bărbaţi dau dovadă ? Nu cumva însăşi tematica predicilor s-a modificat ? Sunt mai aderenţi bărbaţii, cu particularităţile lor psihologice, numai la un anumit mod de ambalare şi la un anumit cadru al mesajului ? Sau aşteaptă şi un anumit conţinut al mesajelor, cu anumite particularităţi, conţinut care a ajuns să fie excepţional de rar auzit în zilele noastre ?
Iată o întrebare la care voi încerca să răspund în articole viitoare.