În încercarea (oricum dificilă) de a căuta explicaţii la fenomenul greu de contestat al “evaporării” bărbaţilor de la Sfintele Misse şi de la viaţa publică de credinţă în general, cel mai simplu răspuns ar fi: “bărbaţii sunt de vină”. Înseamnă că un asemenea răspuns facil este şi adevărat ? Nu aceasta este părerea mea, după cum voi încerca să demonstrez. Este atât de uşor ca pescarul să fie supărat pe sat ! Dar dacă, în acest vechi proverb românesc, prin “pescar” înţelegem pescarul de oameni, iar prin “sat” înţelegem congregaţia, ori cel puţin partea bărbătească a ei ? “Din mândrie, bărbaţii nu vin la biserică !”. Dar mândria, este ea o caracteristică bărbătească, sau este cel mai specific păcat diabolic, care s-a infiltrat asupra oamenilor, bărbaţi şi femei ? Şi, dacă am accepta că mândria este un specific al naturii bărbatului, ce s-a întâmplat în ultimul timp, de nu mai vin bărbaţii la biserică ? Natura oamenilor s-a schimbat ? Nu cumva ceea ce s-a schimbat este în altă parte, şi anume în pastoraţia Bisericii ? Nu cumva AICI este locul în care ar trebui să căutăm eventuale explicaţii la acest fenomen care poate fi observat cu ochiul liber de orice creştin, preot ori laic ?
Mai întâi, ar fi bine să cercetăm dacă o asemenea întrebare este sau nu îndreptăţită. Cu alte cuvinte, sunt sau nu sunt posibile erori de pastoraţie ? Noi credem că Biserica este o instituţie teandrică (divino-umană) şi ştim asta de la Însuşi Cristos, Domnul nostru. De la Mirele ei ştim acest adevăr dogmatic, şi mai degrabă ne-am putea îndoi de lumina soarelui decât să ne îndoim de aceasta. Când spunem că “Biserica este o instituţie perfectă”, ce spunem de fapt ? Se extinde această perfecţiune a întregului sistem asupra oricărei componente a ei ? La prima vedere am răspunde afirmativ. Dar nu este aşa, aici un ajutor de preţ ne vine din partea filozofiei. Un atribut al unui întreg nu este obligatoriu de a fi regăsit în oricare din părţile lui. Când spunem “ce frumoasă ţară avem”, nu spunem că ne extaziază neîncetat fiecare parte sau fiecare aspect din ţara noastră. Nici nu înseamnă că, observând urâţenii parţiale, pe care le-am dori îndreptate, ajungem la concluzia contrară: “ce urâtă ţară avem”. Iarăşi, nu înseamnă acest lucru că nu ne iubim ţara aşa cum e ea ori că am avea ceva împotriva ţării noastre, suferind de infirmitatea lipsei de patriotism.
Când spunem “Biserica este negreşelnică”, înţelegem prin aceasta ceea ce însăşi Sfânta Doctrină a Bisericii înţelege. Şi anume, că Biserica, în virtutea asistenţei divine, nu poate greşi în materie de credinţă sau de morală. Nu înseamnă că Biserica nu poate greşi în nici un domeniu particular. Prin urmare, este legitim (=nu este dogmatic interzis) să credem că Biserica ar putea greşi în domeniul pastoraţiei. Părerea mea este că aici trebuie să căutăm explicaţia fenomenului care ne preocupă, mai degrabă decât într-o subită trezire a mândriei şi akhediei din partea bărbătească a corpului congregaţional. Dar ce anume din practica pastorală a Bisericii ar fi putut duce aici ? Iată un subiect pentru articole viitoare.
“Când spunem “Biserica este negreşelnică”, înţelegem prin aceasta ceea ce însăşi Sfânta Doctrină a Bisericii înţelege. Şi anume, că Biserica, în virtutea asistenţei divine, nu poate greşi în materie de credinţă sau de morală.”
Lăsaţi-mă, domnule Dragomir, să am reţineri în a crede că Biserica este imaculată şi nu poate greşi. Chiar şi referitor la morală sau la dogme.
Greşeli au fost multe, de la separarea bisericilor (catolică şi ortodoxă) şi până la cruciade şi temuta inchiziţie.
O greşeală (reparată) a fost spre exemplu şi introducerea aşa-numitelor “indulgenţe”.
Eu cred că doar bunul Dumnezeu e perfect. Tot ceea ce este aici, pe pământ este supus posibilităţii de a greşi, fie ea Biserică, fie el Papă, fie el episcop sau simplu om de rând.
Asta e umila mea părere.
Voi reveni la acest subiect într-un articol viitor, mă macină de mai mult timp.
Ca ortodox, desigur că nu sunteţi obligat să credeţi în una sau alte din dogmele Bisericii. Dar noi, catolicii, avem această obligaţie. Dogmele cer adeziune “cu mintea şi inima” din partea credincioşilor. Or, negreşelnicia (=infailibilitatea) Bisericii este învăţătură de nivel dogmatic.
Dintre exemplele date de dv, nici unul nu se referă nici la morală, nici la dogme de credinţă. Despre Războaiele Sfinte purtate de Biserică am scris, mai demult, aici: http://sfantacruce.ro/myblog/m.....catolic-i/
Doamne-ajută !
D-le Dragomir, nu m-am referit în mod deosebit la o Biserică anume, fie ea catolică sau ortodoxă.
Am vrut doar să spun că omul e supus greşelii, şi că chiar şi în Biserică astfel este loc de greşeală, deciziile ei fiind luate, până la urmă, tot de oameni (fie el Papă, fie el consiliu sobornicesc).
Dacă tot vorbim de infailibilitatea la nivel dogmatic, care Biserică este “infailibilă”? Cea catolică, care spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, sau cea ortodoxă, care spune că purcede doar de la Tatăl?
Faptul că cele două Biserici, s-au despărţit în primul şi-n primul rând din această mică (şi zic eu, minoră, pentru noi oamenii) diferenţă dogmatică, o consideraţi o greşeală sau nu?
După cum am mai spus şi cu altă ocazie, credinţa mea este că există o singură Biserică a lui Cristos, după cum mărturisesc şi când spun “Simbolul Credinţei”: această Biserică are patru mărci sau elemente după care poate fi recunoscută de oricine.
Prin urmare, această Biserică şi numai ea este negreşelnică în materie de dogme de credinţă şi morală.
Aceasta înseamnă că şi credinţa în purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul este negreşelnică.
Motivele Marii Schisme au fost multiple şi nu au constat numai în această diferenţă de credinţă, care nu aş spune absolut de loc că este minoră. Pe de altă parte, subiectul e mult prea vast pentru a fi dezvoltat aici.
Formularea “despărţirea celor două Biserici” nu mi se pare suficient de riguroasă. În realitate, din singura Biserică a lui Cristos s-au despărţit mereu diferite fracţiuni: unele (coptă, armeană) nu au recunoscut Sinodul al IV-lea şi următoarele, altele (ortodoxe) nu au recunoscut Sinodul al VIII-lea şi următoarele, până în secolul al XX-lea când s-au despărţit unii (sedevacantiştii) care nu recunosc Sinodul al XXI (Vatican 2). Faptul că aşchii, mai mici sau mai mari, s-au despărţit de la trunchiul Bisericii nu este exact acelaşi lucru cu a spune că “Bisericile s-au despărţit”. Dacă au fost aceste desprinderi greşeli sau nu au fost ? Evident, răspunsul nu poate fi decât unul: au fost greşeli mari. Este întotdeauna o greşeală mare să te desparţi de Biserica lui Cristos. Puţine lucruri sunt atât de urâte de Domnul nostru ca a te despărţi de Trupul Său mistic. Nu putem decât să sperăm şi să ne rugăm ca, măcar în acest poate al 12-lea ceas, când vedem că omenirea este ameninţată de pericole spirituale fără precedent, oamenii, auzind rugăciunea lui Cristos din Grădina Ghetsimani, vor regăsi atitudinea ecumenică, revenind la Trupul Bisericii, pentru ca să fie o turmă şi un păstor.
[...] încercând să sesizăm direcţia în care e nimerit să cercetăm o cauză a acestei probleme (partea a II-a) şi, în sfârşit, odată cu partea a III-a am văzut dacă există sau nu o modificare de [...]