Bisericile, indiferent că vorbim de cele romano-catolice, de cele greco-catolice ori de cele ortodoxe, sunt predominant pline de femei. Raportul femei-bărbaţi este, din câte am putut observa prin metoda pasului statistic, în jurul valorii 60-40. Încă şi mai frapantă este situaţia la nivelul “activului” parohial, unde, în afară de funcţiile sacerdotale, celelalte par a fi rezervate exclusiv pentru sexul femeiesc.
Metoda cea mai simplă pentru a observa acest fenomen este urmărirea unui sex ratio la coada aliniată pentru spovadă. Am spune că femeile şi fetele simt mai mult nevoia de spovadă, cu toate că studii sociologice sugerează faptul că păcătuiesc mai puţin. Spre exemplu, în sfera păcatelor contra sextum, studii de tip “ce procent dintre căsătoriţi şi-au înşelat sau îşi înşeală partenerul de căsătorie”, dau în unanimitate acelaşi rezultat: numărul bărbaţilor care fac asta este aproximativ dublu în comparaţie cu cel al femeilor (ultimul studiu serios dă rezultatul de 25 % bărbaţi căsătoriţi faţă de 12 % femei căsătorite). Având în vedere Revelaţia de la Fatima, în care Sf Fecioară a comunicat oamenilor că motivul cel mai frecvent pentru care sufletele ajung în iad în număr atât de mare (“ca fulgii de zăpadă care cad pe pământ”) este dat de infracţiunile contra poruncii a şasea, te-ai aştepta ca acele cozi la spovadă să fie ocupate de bărbaţi. Nici în ceea ce priveşte alte categorii de păcate grave, cum ar fi beţia, lucrurile nu sunt de natură să arate că bărbaţii ar avea mai puţină nevoie de Biserică şi de medicamentele ei decât femeile, ci invers.
Dar lucrurile nu par a fi fost aşa dintotdeauna. Deşi, în această privinţă (ca de obicei) a face un studiu longitudinal în timp este mult mai dificil decât a face unul transversal, există destule elemente care ne îndreptăţesc în părerea că această tendinţă este,mai degrabă, relativ nouă. Astăzi, mai mult decât în urmă cu 50, 100 sau 1000 de ani, exerciţiul credinţei (nu aş spune credinţa însăşi) pare a fi un apanaj al femeilor. În sprijinul acestui fapt vine şi observarea a ceea ce se întâmplă în privinţa raportului femei-bărbaţi în parohiile de orientare mai tradiţională în comparaţie cu cele de orientare mai modernă. Spre exemplu, în aceeaşi ţară şi aceeaşi dieceză din SUA, repartiţia pe sexe a congregaţiei este cu totul alta în cazul unei parohii administrate de FSSP decât în cazul altor parohii diecezane.
Însă, poate că nicăieri nu este mai evidentă absenţa bărbaţilor ca în răspunsul la întrebarea: “cine vine cu copiii la biserică ?”. E suficient să privim nartexul oricărei biserici în zi de liturghie parohială. Rar vom vedea copii intrând cu taţii. Uneori vom vedea copii intrând cu ambii părinţi şi des vedem copii intrând cu mama. Acest fapt are urmări în privinţa transmiterii credinţei, fiindcă, aşa cum arată şi un recent interesant studiu psihologic, copiii tind să urmeze modelul patern mai degrabă decât pe cel matern în această privinţă. Bărbaţii ar face bine să nu uite că familiei i se mai spune “Biserica Domestică” şi că, în această Biserică, preotul lipseşte atât de des de la slujirea sa. Trist de des. Misiunea laicilor nu este numai aceea de a face copii şi de a le asigura cele materiale necesare lor, ci şi de a-i creşte în Cristos (Pius XI, Casti Conubii).
Pentru ce tot mai puţin bărbaţii îşi îndeplinesc această misiune ? Pentru ce tot mai mult spaţiul eclezial este socotit ca un loc al femeilor ? Şi ce anume ar trebui făcut pentru ca această tendinţă să nu avanseze, ori chiar să asistăm la reversia acestui proces ? La asemenea întrebări voi încerca să răspund în postări viitoare. Cu riscul de a lansa o ipoteză cu care nu toată lumea este de acord, ca de obicei când e vorba de credinţă. Aici e ca la pian dacă vreţi: poţi fi de acord sau poţi să nu fii de acord cu felul în care cineva interpretează o partitură cunoscută de toată lumea. De aceea, vă rog încă de pe acum: nu trageţi în pianist !
Nu tragem domnule doctor!…avem nevoie si de pianisti nu numai de cei care “cara pianul”!…partitura este ok cu un singur lucru nu sunt deacord, cu femeile care ajung in numar mai mare la confesional si pentru asta trebuie catalogate drept sa spunem “mai bune decat barbatii” si mi se pare totusi o greseala sa ne luam niste date sociologice si sa spunem ca ele cred mai mult, ati omis un singur lucru, numarul femeilor este mai mare pe glob decat barbatii, cam 1 barbat la 4 femei, asta tot sociologie este, ce spuneti?…cum vi se pare?…
Nu vroiam sa jignesc femeile, vroiam sa spun doar ca nu este relevant faptul ca sociologia imi indica ceva si acum acel ceva (sa spunem date statistice) trebuie sa il luam ca barometru in masurarea credintei!…ar fi fals pentru ca premisa este fals!…
A, era sa uit, felicitari pentru tonul articolului si pentru echilibru, domnule doctor, nu aveam cum sa nu remarc!…
Din cate stiu eu, pe glob sunt aproximativ 52% femei si 48% barbati. Treaba cu 4 femei la un barbat e mai mult decat exagerata.
Cred ca femeile nu sunt neaparat cu mult mai credincioase statistic decat barbatii, dar, in orice caz, consider ca sunt mult mai scrupuloase, serioase, cand vine vorba de partea dogmatica si respectarea obiceiurilor bisericesti.
Anyway, barbatii, din cate observ, tind sa fie mai delasatori sau, cel putin, mai indiferenti in privinta mersului la biserica. Desi cred in existenta unui Dumnezeu (nu neaprat in sensul crestin), multi refuza sa mearga la slujba, dupa anumite prejudecati (“ma rog si in gandul meu”, “nu am eu nevoie de popi”, “ma plictisesc la biserica”).
Oare pe undeva mersul la biserica provoaca in mintea barbatului un sentiment de slabiciune?
Faptul ca se duce acolo ca sa se inchine, sa-si plece genunchii in fata lui Dumnezeu il face sa simta ca-si pierde din autoritatea lui masculina?
Evident, e o forma de mandrie dar poate fi o explicatie…
(”ma rog si in gandul meu”, “nu am eu nevoie de popi”, “ma plictisesc la biserica”)
Exact. Aţi sesizat foarte bine. De fapt, sunt trei dintre cele mai obisnuite mecanisme psihologice care îi fac pe atâţia bărbaţi să nu calce pe la biserică. Dar ce anume să fie în spatele lor, fiindcă acestea sunt, evident, doar cauze intermediare.
De ce preferă să se roage în gând, când ar putea şi ar trebui să se roage (şi) în congregaţie ?
De ce au ajuns la concluzia că “nu au nevoie de popi”, că doar au avut nevoie atâtea secole. Ce îi îndeamnă să creadă asta ACUM ?
De ce au ajuns să se plictisească la biserică şi cam ce motive să fie să pună asemenea problemă curioasă, de parcă biserica ar fi un loc de “entertainment” şi socializare ?
Cam asta îmi propun să descifrez. Nu e prea uşor să descifrez şi este încă şi mai complicat să formulez despre asemenea lucruri.
[...] credinţei” ar fi fost un titlu mai incitant) şi să definim această problemă (partea I), mai apoi încercând să sesizăm direcţia în care e nimerit să cercetăm o cauză a acestei [...]