Aud tot mai des înjurături. Pe stradă, în magazine, în tramvai, în taxi,. Chiar şi în maşina mea aud înjurături deîndată ce dau drumul la radio. Vorbesc cu cineva, indiferent despre ce anume, pe un ton normal şi dintr-o dată aud câte un “naiba”. M-am gândit să le spun oamenilor să nu mai înjure, dar în cel mai bun caz tot ce obţin e o mirare şi o îndreptare de moment, dacă nu cumva un nou potop de înjurături.
Degeaba: până ce omul nu se transformă înăuntrul lui, golindu-se de cele ale lui ca să îl lase să crească pe Cristos în inima lui, nu se va îndrepta de la înjurătură, aşa cum nu se va îndrepta de la altele. Eu însumi înjuram ca un birjar şi nu am renunţat la acest obicei decât când am realizat că înjurătura este foarte neplăcută lui Dumnezeu, iar înjurătura de cele sfinte este păcatul grav al încălcării poruncii a doua şi luării lui Dumnezeu în deşert. O, dacă oamenii ar realiza că printr-o singură înjurătură de acest fel poţi să-ţi pierzi starea de graţie, fără de care mântuirea nu este cu putinţă ! Atunci ar prefera mai degrabă să nu mai deschidă gura în toată viaţa lor !
Chiar şi a înjura folosind numele diavolului este imprudenţă spirituală şi nu mai sufăr să aud invocat numele lui. Oamenii au ajuns să îl invoce într-un fel automat, nemaigândindu-se propriu-zis la el. Două vorbe spun, şi apare numele lui.
S-a ajuns şi aici să avem o cultură şi un cult al răului. Avem o cultură şi un cult a înjurăturii, cam tot aşa cum avem o cultură şi un cult al beţivănelii sau curviei. “Mamă, ce mişto înjură ăsta!” Aud des că este lăudată imaginaţia şi forţa evocatoare a înjurăturii. Nu îmi amintesc să fi auzit “Mamă, ce mişto se roagă ăsta!”. Înjurătura a ajuns valorizată social, încât un bărbat adevărat nu trebuie numai să bea zdravăn şi să “posede” un număr cât mai mare de fete şi femei, dar mai trebuie să şi înjure gros, buruienos şi apăsat. Răul a ajuns apreciat, lăudat, valorizat. Spurcatul la gură ne e simpatic, aşa cum beţivanul care nu se mai ţine pe picioare ne e simpatic, glumim cu el şi glumim de el.
Poate că o să vi se pară hilar, dar e o legătură între faptul că nu mai sufăr înjurătura şi acela că îmi doresc mult un guvernământ monarhic. Cred eu că unul din avantajele monarhiei este oferirea unui model de comportament, a unui stil. Din ce îmi amintesc din lumea bunicilor mei, parcă oamenii nu înjurau atâta de mult ca azi şi erau mai politicoşi, nu se vorbea atâta la “per tu” ca azi. Regii şi sfetnicii lor cultivau o anumită grijă şi eleganţă chiar în exprimare, nu mi-i imaginez hlizindu-se la conferinţe de presă, folosind “bă”-uri, “păsărici”, “măi animalule” etc. Dar, cu personaje politice precum matelotul sau fotbalistul, greu ne vom despărţi de înjurături, fiindcă astea ne sunt modelele.
Doriti un guvernamant monarhic.O.K. E greu de crezut ca se poate realiza. Eu doresc un invatamant de calitate,care intr-un fel sau altul sa pondereze elevii.Ma intristez vazand grupuri de elevi parasind scoala se intrec in a striga injuraturi fara sa tina seama in preajma cui sunt. E dureros.
Dar de fapt de ce sa ma mir cum se dezlantuie in strada, cand scoala pentru cei mai multi e locul propice de desfasurare in sens negativ,desigur.
Anul trecut un coleg s-a pensionat pe caz de boala (cica),nu mai suporta atmosfera din scoala.Acum 2 ani,un prof.de 45 de ani din bloc mi se destainuia:elevii nu se mai pot stapanii.A cazut intr-o depresie (daca bine ma exprim) si internat fiind,la spital s-a sinucis.
Intereseaza pe cineva salbaticiile elevilor,vulgaritatile lor,atitudinea inacceptabila fata de profesori? As!!
Desigur, familia poarta o mare vina. Noi am fost 5 copii.Pesemne deseori i-am suparat pe parinti,dar nu am auzit nici macar cuvinte dure.De injuraturi nici vorba.
Multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa am linga mine un sot pe care nu l-am auzit injurand.
Deseori auzind injurand persoane mai in varsta imi ziceam:rodul industrializarii.S-a adunat pleava Romaniei in Bucuresti.Dar generatia tanara?????
Domnule doctor, eu nu cred ca regalismul sau “monarhia” cum o numiti Dvs. o sa rezolve problemele legate de injuraturi si nu am cum sa uit ca pe vremea regelui Carol al II-lea chiar daca nu se injura se intamplau alte nenorociri, sa nu uitam ca regele suferea de priapism si oprea sedintele “Coroanei” si ale parlamentului pentru o ora de dezmat pe care istoria le-a consemnat!…Despre ce model de comportament vorbiti, nu stiu, dar in perioada monarhiei erau unele lucruri mult mai groaznice pe care nu am sa le amintesc pentru ca oricum monahia nu este posibila astazi in Romania!…Si sa ii raspund si doamnei Irma, nu or fi tinerii asa cum ni dorim, dar prefer o “injuratura veniala” in schimbul unui comportament desantat si oricum nu doar tinerii sunt de vina o mare vina o poarta si cei mai mari care nu au stiut sa ofere un model!…Si mai am o problema, francezii se adreseaza deseori la “per tu” dar nu o inteleg ca o lipsa de politete pe usile profesorilor universitari o sa vedeti domnul Pier, nu Domnul profesor universitar Pier fapt ce arata ca nu multimea dilomelor universitare dau calitatea unui om ci ceea ce face el in fapt!..
o zi placuta!…
Nu ştiu ce făceau ei în dormitor, dar, în viaţa lor publică, regii României, inclusiv Carol al II-lea, au onorat funcţia de şefi de stat, au imprimat un anumit stil, au oferit modele. Discursul politic de azi e foarte departe de cel din perioada României interbalice, ca să nu mai vorbim de România clasică (“la Belle Epoque”). Înjurătura, ca şi vorbirea la per tu, erau apanaj al clasei birjarilor şi nu pătrunseseră în înalta societate, în viaţa academică şi peste tot aşa cum vedem acum. Ecartul dintre un Carol (al câtelea vreţi dv) şi un Băse, ca şi ecartul dintre un prim ministru ca Titu Maiorescu sau Take Ionescu şi un Boc reflectă, de fapt, ecartul între două lumi despărţite de numai un secol de involuţie.
scuze pentru greselile de ortografie!..m-am grabit si nu le-am corectat!