Iubirismul şi cele trei pericole ale sale (II)

Dacă în articolul precedent am arătat că prin răsturnarea ordinii non-comutative: credinţă-speranţă-iubire se poate să nu se ajungă la nici un rezultat spiritual (dacă nu chiar la un rezultat denaturat), dacă am văzut că învăţarea credinţei e o bună propedeutică la învăţarea iubirii, dar nu şi invers, să mergem acum mai departe în meditaţia pe care o propun despre virtuţile teologale şi porunca iubirii.

Referindu-ne acum numai la virtutea iubirii (ca şi când ar putea vreodată să fie disociată de celelalte, ori copacul din reprezentarea noastră să fie tăiat) ne amintim că enunţul problemei este foarte simplu şi se află sintetizat în porunca iubirii: să Îl iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât pe tine însuţi şi să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.

Or, a doua eroare la care am meditat apare exact aici: în aprecierea raportului dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Raportul just este următorul: există o singură lege, a iubirii de Dumnezeu, iar iubirea de aproapele este corolarul ei enunţat. Noi nu îl iubim pe aproapele pentru el însuşi, ci pentru că aproapele nostru este operă a lui Dumnezeu. Mai notăm încă o dată că este vorba de un comandament, adică de o poruncă şi nu de un sentiment. Porunca iubirii are, de fapt, un singur articol şi nu există două porunci ale iubirii, a unsprezecea şi a douăsprezecea, ci una singură: a unsprezecea. Partea a doua, iubirea de aproapele, se reduce la partea întâi (dar nu şi invers). Ascultându-L de Dumnezeu mereu ca pe stăpânul nostru şi privind la el cu iubire ca spre părintele nostru adevărat, vom fi întotdeauna, în mod sigur, în just raport faţă de aproapele nostru, întocmai cum spiţele unei roţi sunt în mod sigur în just raport în alinierea lor unele faţă de altele atunci (şi numai atunci) când sunt bine înfipte în axul roţii.

(va urma)
 

Bucureşti, 15 ianuarie 2010
urmarea aici.