Comentarii la: Iubirismul şi cele trei pericole ale sale (I)

De către: Mihnea Dragomir

Mihnea Dragomir — Sun, 10 Jan 2010 08:16:38 +0000

Va multumesc si dv si dlui Vlad pentru cuvintele calde, ca si pentru aprecierile care imi pun smerenia la incercare. Cum spuneam si pe forum, cu toate ca tin de alta parohie, adesea vin la Sf Cruce, deoarece programul liturgic e in asa fel randuit incat acolo imi pot indeplini obligatia duminicala daca am “scapat ora” la mine la parohie. Deci, ajung fie la liturghia rasariteana de la ora 12, fie la cea apuseana de seara. Mai vin uneori la Rozariu, fie la Sf Cruce, fie la Catedrala. Din cauza lenei spirituale, imi e greu sa “fac un Rozar” intreg acasa la mine, dar asa, impreuna cu altii in biserica, imi e mai usor sa fac aceasta devotiune la care Doamna Noastra tine atat de mult.

De către: Marius Oanţă

Marius Oanţă — Fri, 08 Jan 2010 11:41:18 +0000

foarte interesant articolul, ma bucur ca acestui proiect in care sunt mai multe bloguri crestine v+ati alaturat si Dvs. si desi nu va cunosc va apreciez, pentru expunere!….sper ca pe viitor sa ne si cunoastem bineinteles daca ne vom vedea pe la Sfanta Cruce!…

De către: mihneadragomir

mihneadragomir — Thu, 07 Jan 2010 19:22:25 +0000

Reprezentarea virtuţilor sub forma unui copac nu îmi aparţine mie, ci aparţine tradiţiei noastre.
A crede nu înseamnă (numai) a fi conştient de existenţa lui Dumnezeu, caz în care, desigur, am face din Sărsăilă cel mai mare credinicios. După cum spunea Ep Ioan Ploscaru, (cu drepţii să îl numere Domnul !), într-o omilie de remarcabilă forţă apologetică, “a crede în cineva” înseamnă a lua drept adevărat ceea ce a spus acel cineva. Când spuneţi “eu cred în Dragomir”, sunt sigur că vreţi să spuneţi nu că Dragomir există, ci că luaţi drept adevărat ceea ce Dragomir spune (sau face). La fel, a crede în Dumnezeu înseamnă a lua drept adevărat ceea ce a spus Dumnezeu.
Ia să vedem acum cât de mult crede diavolul: crede el că este adevărat că toată puterea, în Cer şi pe pământ, i S-a dat Domnului nostru ? Crede el că Domnul este Calea, Adevărul şi Viaţa” ? Ş.a.m.d. Vom vedea imediat că diavolul nu crede. Sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, credinţa lui e întunecată de orgoliu până la denaturare completă.

O a doua observaţie: iubirea de Dumnezeu (ca dealtfel, şi iubirea creştină de aproapele) se deosebeşte nu atât în grad, cât în natură de iubirea în sens lumesc. Cum ar spune psihologia de azi, prima e legată mai mult de voliţie, iar cea de a doua de afect. De aceea, iubirea “orizontală”, mai ales în accepţiunea lumească a termenului, nu duce în mod necesar la iubirea verticală, la iubirea de Dumnezeu, fapt pe care îl putem constata şi prin simpla observaţie. Dar despre asta, în curând !

De către: Vlad

Vlad — Wed, 06 Jan 2010 16:00:20 +0000

Bine ati venit pe blog domnule Dragomir si felicitari pentru articol!
Mi-a placut analogia dintre credinta si radacina unui copac si iubirea ca rod.

M-am gandit si m-am intrebat daca nu e cumva invers. Daca nu iubirea este radacina, si credinta rodul iubirii.
Iubind si incercand acest sentiment, iti explici si dragostea lui Dumnezeu si realizezi ca si aceasta lume a fost creata din .. iubire.
Neiubind, credinta poate exista doar la nivel de respect sau cunostinta si este exact egala cu zero.
Si diavolul crede in Dumnezeu, e constient de existenta lui. Dar nu iubeste.

Cred eu ca cineva care iubeste, dar ateu, este pe jumatate crestin. Iubirea este primul si marele pas catre Dumnezeu.

Asadar, sa-i deprindem pe copiii nostri de mici cu sentimentul iubirii fata de ceilalti si fata de frumos, ca apoi sa le descoperim pe Dumnezeul iubirii si al acestei lumi minunate.