Astăzi, despre primul pericol, aşa cum îl văd eu.
Ştim încă de la cateheza primară că celor 7 păcate le corespund 7 virtuţi. Patru dintre ele sunt foarte importante fiindcă deschid nişte porţi, de aceea le numim virtuţi cardinale . Celelalte trei sunt încă şi mai importante decât primele, fiindcă se referă în mod direct la Dumnezeu şi la legătura dintre Dumnezeu şi om. Acestea sunt virtuţile teologale: credinţa, speranţa, iubirea.
Să facem, mai întâi, o primă constatare: cele trei virtuţi teologale se înşiră într-o enumerare calificată (sau non-interşanjabilă, sau polarizată, dacă preferaţi): se pleacă de la credinţă, se trece prin speranţă, se ajunge la iubire. Aşa sunt şi reprezentate vizual: ca un copac. Rădăcina este credinţa, seva care se trage din rădăcină şi se trimite în sus este speranţa. Iubirea este rodul sau coroana copacului virtuţilor teologale. În acest fel se cuvin înţelese şi cuvintele Apostolului, când el pune virtutea teologală a iubirii deasupra tuturor. Atât de importantă este virtutea iubirii, încât Dumnezeu va face din ea criteriul principal de judecată atunci, în Ziua Aceea, când, în Valea Plângerii, îi va despărţi pe oameni exact cum se despart oile de capre, aşezându-i pe unii la dreapta, pe alţii la stânga.
O primă eroare pe care o putem constata este de natură psihologică. Sau pedagogică: adesea se consideră virtutea iubirii ca punct de plecare în pedagogia apropierii de Dumnezeu, când, de fapt, este punctul de sosire (adevărul e că nu există un punct de sosire în viaţa aceasta, dar să simplificăm). A pedala până la saţietate asupra virtuţii iubirii, a vorbi apoi un pic despre speranţă, pentru a lăsa credinţa la “lecturi facultative” este exact ca şi când ai răsturna copacul virtuţilor, aşezându-l nu cum a lăsat Domnul copacii, ci exact anapoda: cu rădăcinile în sus şi sprijinindu-se în coroană.
În opinia mea este necesar ca, mai întâi, să fie studiată şi practicată credinţa. Se învaţă exact ca geometria, articol cu articol, axiomă cu axiomă, teoremă cu teoremă (theorema înseamnă, literalmente, un lucru referitor la Dumnezeu). Începând cu cele mai simple, aşa cum este chestiunea nemuririi sufletului şi terminând cu cele mai complexe, aşa cum este chestiunea Unicităţii şi Trinităţii. Aşa cum facem exerciţii la matematică se cuvine să facem şi exerciţii la credinţă, iar dacă la matematică avem un profesor sau angajăm un meditator copiilor noştri, tot aşa facem şi la credinţă: ne căutăm un profesor, adică un spiritual (duhovnic), cu care copiii noştri să facem exerciţii şi meditaţii. Şi nu doar copiii noştri, ci şi noi înşine, fiindcă în materie de credinţă trebuie să fim mereu copii.
Apoi abia, când, după studiu sistematic, vom cunoaşte adevărurile de credinţă (atâta cât se lasă ele cunoscute), atunci abia, când ne vom da seama că omul, din vina lui, se afla într-o situaţie disperată şi vom afla ce soluţie a găsit Dumnezeu pentru a-i reda ceea ce lui i s-a pus de o parte de la început, atunci abia când vom afla că Dumnezeu nu l-a părăsit pe om şi nici o clipă nu l-a scăpat din putere, va înflori în noi speranţa. Iar speranţa hrăneşte, ca o sevă, iubirea, fapt care se va întâmpla când vom înţelege mai bine natura soluţiei pe care Dumnezeu a folosit-o în planul Său de salvare. Deci, trezirea speranţei este răspunsul care apare în noi la deprinderea credinţei, iar trezirea iubirii este urmarea speranţei şi invers nu se poate. Aici e un fel de aplicaţie a ceea ce se numeşte biologia generală “legea biogenetică fundamentală” sau “legea recapitulaţiei” al cărei enunţ e foarte simplu: ontogeneza recapitulează filogeneza. Nu tot aşa este şi pedagogia divină ? Oare Dumnezeu nu ne-a învăţat pe noi, oamenii, mai întâi, credinţa ? Nu ne-a hrănit mereu, timp de mii de ani, cu speranţa ? Ce altceva este istoria de la Cădere până la Încarnare decât epoca făgăduinţei ? Periodic amintită de Dumnezeu, aşa, ca oamenii să nu uite ? Oare iubirea Sa nu a fost taină desfăşurată târziu, încât abia astăzi, noi, cei care trăim cu Legea Nouă, îi spunem Lui “Tată” şi “Părinte” ?
Bucureşti, 4 ianuarie 2010
urmarea aici.
Bine ati venit pe blog domnule Dragomir si felicitari pentru articol!
Mi-a placut analogia dintre credinta si radacina unui copac si iubirea ca rod.
M-am gandit si m-am intrebat daca nu e cumva invers. Daca nu iubirea este radacina, si credinta rodul iubirii.
Iubind si incercand acest sentiment, iti explici si dragostea lui Dumnezeu si realizezi ca si aceasta lume a fost creata din .. iubire.
Neiubind, credinta poate exista doar la nivel de respect sau cunostinta si este exact egala cu zero.
Si diavolul crede in Dumnezeu, e constient de existenta lui. Dar nu iubeste.
Cred eu ca cineva care iubeste, dar ateu, este pe jumatate crestin. Iubirea este primul si marele pas catre Dumnezeu.
Asadar, sa-i deprindem pe copiii nostri de mici cu sentimentul iubirii fata de ceilalti si fata de frumos, ca apoi sa le descoperim pe Dumnezeul iubirii si al acestei lumi minunate.
Reprezentarea virtuţilor sub forma unui copac nu îmi aparţine mie, ci aparţine tradiţiei noastre.
A crede nu înseamnă (numai) a fi conştient de existenţa lui Dumnezeu, caz în care, desigur, am face din Sărsăilă cel mai mare credinicios. După cum spunea Ep Ioan Ploscaru, (cu drepţii să îl numere Domnul !), într-o omilie de remarcabilă forţă apologetică, “a crede în cineva” înseamnă a lua drept adevărat ceea ce a spus acel cineva. Când spuneţi “eu cred în Dragomir”, sunt sigur că vreţi să spuneţi nu că Dragomir există, ci că luaţi drept adevărat ceea ce Dragomir spune (sau face). La fel, a crede în Dumnezeu înseamnă a lua drept adevărat ceea ce a spus Dumnezeu.
Ia să vedem acum cât de mult crede diavolul: crede el că este adevărat că toată puterea, în Cer şi pe pământ, i S-a dat Domnului nostru ? Crede el că Domnul este Calea, Adevărul şi Viaţa” ? Ş.a.m.d. Vom vedea imediat că diavolul nu crede. Sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, credinţa lui e întunecată de orgoliu până la denaturare completă.
O a doua observaţie: iubirea de Dumnezeu (ca dealtfel, şi iubirea creştină de aproapele) se deosebeşte nu atât în grad, cât în natură de iubirea în sens lumesc. Cum ar spune psihologia de azi, prima e legată mai mult de voliţie, iar cea de a doua de afect. De aceea, iubirea “orizontală”, mai ales în accepţiunea lumească a termenului, nu duce în mod necesar la iubirea verticală, la iubirea de Dumnezeu, fapt pe care îl putem constata şi prin simpla observaţie. Dar despre asta, în curând !
foarte interesant articolul, ma bucur ca acestui proiect in care sunt mai multe bloguri crestine v+ati alaturat si Dvs. si desi nu va cunosc va apreciez, pentru expunere!….sper ca pe viitor sa ne si cunoastem bineinteles daca ne vom vedea pe la Sfanta Cruce!…
Va multumesc si dv si dlui Vlad pentru cuvintele calde, ca si pentru aprecierile care imi pun smerenia la incercare. Cum spuneam si pe forum, cu toate ca tin de alta parohie, adesea vin la Sf Cruce, deoarece programul liturgic e in asa fel randuit incat acolo imi pot indeplini obligatia duminicala daca am “scapat ora” la mine la parohie. Deci, ajung fie la liturghia rasariteana de la ora 12, fie la cea apuseana de seara. Mai vin uneori la Rozariu, fie la Sf Cruce, fie la Catedrala. Din cauza lenei spirituale, imi e greu sa “fac un Rozar” intreg acasa la mine, dar asa, impreuna cu altii in biserica, imi e mai usor sa fac aceasta devotiune la care Doamna Noastra tine atat de mult.