Postat de mihneadragomir pe 14 ianuarie 2011 în Fără categorie

Domnul şi Salvatorul nostru a fost un cu totul altfel de rege decât îşi imaginau cei din poporul Său că ar urma să fie. Cu toată umilitatea în care a trăit încă de la venirea Sa în lume, regalitatea Sa a fost foarte autentică. Cristos – cel uns – a fost, este şi va fi rege. El este rege nu numai în Cer („împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”). În Cer El domneşte deja, în mod absolut şi de la începuturi. El este şi rege pe pământ, iar această regalitate a Sa pe pământ se manifestă în trei niveluri: în inima noastră, în Biserică şi în lume. Pentru ca Isus să domnească în mod vizibil în lume se roagă întreaga Biserică. Aceasta spunem prin cererea de la Rugăciunea Domnească: „precum în Cer, aşa şi pe pământ”. Pentru ca toate să fie restaurate în El ne rugăm şi la Doxologie, când spunem „precum era la început, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. „OMNIA RESTAURARE IN CHRISTO” duce, în mod necesar, la încoronarea vizibilă a lui Cristos ca rege al lumii. În această privinţă, avem nu numai o simplă speranţă, un sentiment de optimism, ci avem certitudinea absolută a credinţei. El va fi rege, chiar dacă va domni, în mod vizibil, abia la sfârşit. Până atunci, regalitatea Sa este ferenda („în construcţie”) şi suntem chemaţi toţi supuşii Săi să lucrăm la construcţia aceasta.

„Va domni” este chiar titlul noului meu blog. Îmbrăcat în haine noi, mutat în casă nouă, vechiul „Omnia restaurare in Christo” îşi încheie, astăzi, ciclul. Fie ca „Omnia…” să se asemene seminţei despre care vorbea Regele nostru, fie ca să rodească tot mai mult în noul blog, în „va domni”.
De astăzi, continuarea aici.

Postat de mihneadragomir pe 11 decembrie 2010 în Fără categorie

În ultima vreme s-a încercat răspândirea în publicul larg a ideii că religia noastră ar fi împotriva pedepsei cu moartea. Altfel spus, dacă vrei să fii un bun catholic, musai să te împotriveşti pedepsei cu moartea.

Nimic mai fals. Această idee nu a fost niciodată susţinută prin nici un act magisterial. Nici un papă, nici un conciliu ecumenic sau regional nu a susţinut vreodată că pedeapsa cu moartea este un act moral ilicit. Prin urmare, problema pedepsei cu moartea este un teritoriu teologic liber. Poţi fi un bun catolic şi să susţii pedeapsa cu moartea. La fel de bine, poţi să fii un bun catolic şi să fii împotriva pedepsei cu moartea. Ceea ce nu poţi face este să fii un bun catolic şi să susţii că Biserica interzice pedeapsa cu moartea.
Dacă pretinsa imoralitate intrinsecă a pedepsei cu moartea nu este susţinută prin nici un act al Magisteriului Viu al Bisericii, poate că este susţinută de argumentele Tradiţiei sau Bibliei ? Atâta cât am citit din Sfinţii Părinţi, nu îmi amintesc de nici unul, nici măcar unul singur, care să fi susţinut că pedeapsa cu moartea este imorală. Dimpotrivă, îmi amintesc că Sf Toma din Aquino, care deţine o poziţie eminentă printre doctorii Bisericii, susţine în mod explicit pedeapsa cu moartea.
Dar Biblia ? Ce spune Biblia ? Aici, argumentul cel mai des auzit la catolicii care sunt împotriva pedepsei cu moartea este porunca „să nu ucizi”. Dar este pedeapsa cu moartea o încălcare a acestei porunci ? La prima vedere, doar aparent, da. La a doua vedere şi după o analiză mai aprofundată, vom vedea că pedeapsa cu moartea în mod just pronunţată nu este ucidere în sensul poruncii a cincea. Cam din aceleaşi motive pentru care omorârea unui agresor într-un război just nu este încălcare a poruncii a cincea. Argumentarea ar presupune o prezentare prea vastă, poate subiect pentru un articol de sine stătător. Deocamdată, să observăm că porunca a cincea a fost dată lui Moise, pe muntele Sinai. Aceasta s-a întâmplat într-o perioadă premergătoare statului evreu. Or, în tot timpul existenţei statului evreu, până în ziua de azi, a existat pedeapsa cu moartea. David, regele mult iubit de Dumnezeu, a folosit-o. Regi, împăraţi şi sfinţi catolici au folosit pedeapsa cu moartea. Până în anul 1969, codul penal al statului Vatican avea prevăzută pedeapsa cu moartea. Nu putem crede că David nu auzise de porunca a cincea. Nu putem crede că fericitul papă Ioan al XXIII-lea, „papa cel bun”, nu cunoştea porunca a cincea. La fel Ludovic cel Sfânt, la fel împăraţii, regii şi principii catolici şi cu frică de Dumnezeu.

Se naşte următoarea întrebare: dacă această idee, potrivit căreia pedeapsa cu moartea ar fi moral ilicită, nu are susţinere nici în Sf Tradiţie, nici în Magisteriu şi nici chiar în Biblie, atunci de unde vine ? Răspunsul nu este greu de găsit. Este una din ideile de extracţie luministă. Secolul pe care ei l-au numit „al luminilor” (în opoziţie cu ceea ce autori de aceeaşi sorginte numesc „întunecatul Ev Mediu”) a văzut naşterea multor idei care au stat şi stau la baza Revoluţiei Franceze şi a umanismului ateist de azi. Pentru catolicii care vor ca, urmându-L pe Domnul, să fie adevăraţii fii ai luminii, mesajul pe care acest articol încearcă să îl transmită acesta este: poţi fi un bun catolic şi dacă eşti pentru, şi dacă eşti contra pedepsei cu moartea.

Laudetur Iesus Christus !

Postat de mihneadragomir pe 10 decembrie 2010 în Fără categorie

Zilele trecute am fost călător prin ţară. Am plecat în zori spre Valea Trotuşului, unde aveam oarece daraveri care cereau prezenţa mea. M-am întors în puterea nopţii. În acest interval, tot ce am găsit ca să prânzesc, după ce am cercetat în mai bine de 10 localuri de alimentaţie publică, a fost un meniu format din două pateuri şi un covrig. Am plecat cu o geantă cu bani la mine, fără să îmi închipui că aş putea face foamea în România secolului al XXI-lea. Nu luasem în calcul realitatea de pe teren, şi anume că ţara mea este carnivoră. Or, singurul lucru pe care Biserica mea mi-l cere, ca obligaţie gravă în această perioadă, să nu îl mănânc, este carnea. Pot mânca orice altceva, pot mânca ouă, sau lactate, sau peşte. Bineînţeles, pot mânca fructe, legume ori cereale. Dar nu carne. Atât. Pare cu mult mai facil decât postul ortodox, unde interdicţiile sunt incomparabil mai severe. Dar nu este, fiindcă am rămas cu impresia că în ţara mea nu se mănâncă altceva decât carne în post.

Şi cu ce altă impresie pot rămânea după ce văd fast-fooduri cu 12 feluri de mâncare, toate cu carne ? După ce văd restaurante cu şi mai multe feluri de mâncare, în care lipsa cărnii e de neconceput ? Nimeni nu îţi face nici măcar un ou prăjit la comandă, ci preferă să te lase cu banii în mână şi să înjure criza. Şi pe guvernul mamii lui, din cauza la care trăieşte lumea prost şi n-are oaminii ce mânca, dom’le !
Este trist că în ţara în care 95 de oameni dintr-o sută, dacă i-ai întreba, ar răspunde că sunt creştini, în ţara în care se trâmbiţează public legenda că suntem încreştinaţi de Sf Ap Andrei, dacă nu cumva de Burebista, Decebal şi Deceneu, nu găseşti altceva de mâncare, la mijlocul Sfântului Post al Crăciunului, decât cărnuri. Legume de porc. Bucătăriile nu sfârâie decât jamboane şi antricot. Făcut fie după metode româneşti, ca ostropel, fie după metode evropineşti, ca Brâu Albastru. În benzinării, la fel: au apărut sandvişurile comasate în triunghiuri de plastic. Ai la dispoziţie sandviş cu şuncă, sandviş cu salam, sandviş cu parizer, sandviş cu şniţel. Dragi strategi ai industriei româneşti de sandvişuri: de brânză auzitără-ţi ? În fast-fooduri, aşijderea: schawarma (aşa se scrie, am văzut eu !) de pui, acelaşi produs (nu mă mai chinui o dată !) de vită. Pui prăjiţi româneşte sau pui prăjiţi chinezeşte, după moda de la Scanghai. Chifteluţe. Hamburgeri, cheese-burgeri şi hot dogi. Fasolică făcăluită ? S-avem pardon ! Peşte pane ? A se scuti !

Prin urmare, iubiţi fraţi şi surori în Cristos: dacă va trebui să fiţi călători în zi de post, nu fiţi imprudenţi ca mine ! Aplicaţi vechile metode, amintiţi-vă de vechile practici sănătoase din vremea lui Ceauşescu. Luaţi-vă cu voi un borcănel de zacuscă. Un ou fiert, cu un pic de sare învelită în hârtie. Un boţ de brănză şi o ceapă, că nici de acestea nu găsiţi, din cauza lui Băsescu, a masoneriei şi a crizei mondiale.

Postat de mihneadragomir pe 1 decembrie 2010 în morală

Controversele şi interminabilele discuţii asupra moralităţii prezervativului, amplificate de publicarea unei cărţi de interviuri cu Sanctitatea Sa, în care liberalii din interiorul şi dinafara Bisericii au văzut mult mai mult decât a spus papa, au readus la lumină un mai vechi articol din The Tablet. Iată aici legătura spre acest articol.

Pe scrut, autorul susţine că, în cazul în care prezervativul nu este văzut ca mijloc contraceptiv, ci ca mijloc de împiedicare a transmisiei unor boli, folosirea lui ar fi licită. Acelaşi raţionament este extins la hormonii contraceptivi, pe care o atletă i-ar putea lua nu în scop contraceptiv, ci în scopul de a fi în formă la o previzibilă competiţie. În sfârşit, se mai face aluzie la situaţia unei femei violate, care ar dori să se apere de consecinţele agresiunii asupra corpului ei.

Observ cu îngrijorare că autorul, Martin Ronheimer, nu este de loc un fitecine. Este preot catolic. Predă şi cursuri. Nu oriunde, ci la o academie pontificală. Şi predă exact etică. Face parte din Opus Dei, cu influenţă crescândă în interiorul Bisericii.

Din păcate, cel care citeşte articolul din The Tablet ar putea rămânea cu impresia greşită că Biserica permite (afirmă că este moral licită) folosirea prezervativelor în cazul în care unul dintre soţi este infectat cu virusul HIV. În realitate, Biserica nu a afirmat NICIODATĂ acest lucru, prin nici unul din actele magisteriale ale ei de natură a-i lega pe credincioşi. Cred că nici un catolic serios nu consideră interviul publicat recent de Sanctitatea Sa ca act magisterial, ci ca ceea ce este: exprimarea unei păreri teologice. Nu papa Benedict, ci profesorul Ratzinger vorbeşte acolo. Cu atât mai puţin poate fi considerat act magisterial de natură a-i lega pe credincioşi articolul din The Tablet. Act magisterial este, în schimb, Humanae Vitae (HV). Este pentru oricine clar că HV este scrisă de papa Paul al VI-lea şi nu de teologul Antonio Montini.

Problema care se pune este următoarea: cele scrise în The Tablet reflectă aceeaşi poziţie cu cele scrise în HV ? Puse pe coloane, diferenţele ne apar imediat. Am să mă limitez acum la una singură: altele vor sări în ochi la o lectură atentă atât a celebrei enciclice, cât şi a articolului din The Tablet.

The Tablet (sublinierile mele):
The teaching of the Church is not about condoms or similar physical or chemical devices, but about marital love and the essentially marital meaning of human sexuality. It affirms that, if married people have a serious reason not to have children, they should modify their sexual behaviour by – at least periodic – abstinence from sexual acts. To avoid destroying both the unitive and the procreative meaning of sexual acts and therefore the fullness of mutual self-giving, they must not prevent the sexual act from being fertile while carrying on having sex.

HV (para 16):
If therefore there are well-grounded reasons for spacing births, arising from the physical or psychological condition of husband or wife, or from external circumstances, the Church teaches that married people may then take advantage of the natural cycles immanent in the reproductive system and engage in marital intercourse only during those times that are infertile, thus controlling birth in a way which does not in the least offend the moral principles which We have just explained.

Observaţi diferenţa dintre cele două verbe: should şi may ? Ceea ce permite (tolerează ca fiind moral acceptabil) HV, The Tablet consideră ca fiind obligaţie morală. Nu, nu este de loc acelaşi lucru, poziţia din The Tablet este considerabil mai modernistă şi mai coercitivă. Dacă am 4 copii şi nevastă-mea este şomeră, eu am îndreptăţirea morală sau am obligaţia morală să practic abstinenţa periodică ? Să observăm mai departe că de prezervative nici nu se pune problema în HV.

Aici ne apare adevărata problemă. Adevărata problemă în a susţine ceea ce susţine articolul din The Tablet, şi anume că folosirea prezervativelor este licită în cazul infecţiei cu HIV, că folosirea hormonilor contraceptivi este licită la atlete, că, eventual, folosirea abortifacientelor este licită la femeile violate este că astfel se deschide o teribilă cutie a Pandorei şi se face începutul unei dialectici periculoase. Argumentaţia autorului este că toate acestea, în asemenea cazuri, nu sunt mijloace contraceptive, ci metode profilactice într-un caz, metode de dirijare a „menstruaţiei” în alt caz şi metode de apărare faţă de agresiunea propriului corp (de cine ? de embrion ???) în al treilea. Precum echilibristul care dansează pe sârmă, autorul pretinde că în asemenea cazuri nu există intenţie contraceptivă direct urmărită. Întrebarea este: unde ne oprim ? Unde tragem linie ? Fiindcă aşa pusă problema, nu mai există principiu de limitare extern (adică moral obiectiv), ci numai principiu de limitare intern (adică moral subiectiv, relativist). De ce să fie prezervativul licit dacă m-am infectat cu HIV, poate din întâmplare ori poate în urma unor păcate anterioare convertirii mele, şi nu ar fi licit dacă sufăr de infecţie cu Chlamidia, sau cu Ureaplasma, ori cu Aerobacter ? Toţi aceşi microbi se pot transmite veneric şi, în unele cazuri, pot produce boli ocazional severe. O butadă genială defineşte omul sănătos ca fiind „o persoană insuficient investigată medical”. Precis secreţiile mele conţin cel puţin un microb teribil, de care trebuie, nu-i aşa, să-mi protejez soţia. Şi de ce amânarea menstruaţiei mele ar fi acceptabilă dacă aş fi atletă şi nu ar fi acceptabilă dacă lucrez în orice alt domeniu în care ar trebui să am mereu randament maxim ? Drept care este licit să folosesc contraceptive în tot timpul carierei mele, sportive sau nu, şi am să renunţ la ele la pensie. Nu, intenţia mea nu este contraceptivă, eu urmăresc scopuri bune sau moral neutre. Să nu transmit colibacilul meu soţiei mele. Competiţiile mele, cariera mea. Aşa cum vedem deja cât de mulţi catolici fac contracepţie cu metodele naturale crezând că nu fac contracepţie, aşa vom vedea că fac contracepţie cu prezervativul şi cu hormonii, crezând că au altă intenţie decât cea împotriva vieţii.

Faţă de toate acestea, replica cea mai bună care mi se poate da este că Dumnezeu, care cunoaşte inimile, nu poate fi înşelat. De acord, El nu poate fi înşelat, dar eu ASTFEL, cu asemenea „poziţii morale open-minded”, mă pot înşela pe mine, mai ales într-o lume în care conştiinţa morală e slab cultivată şi nu ţipă „acesta este păcat”, ci doar zumzăie bemolic în surdină, într-un fel pe care nu mai am deprinderea de a-l auzi. Crezând că poziţii precum cele din The Tablet sunt poziţia Bisericii lui Cristos, eu pot crede că am trăit o viaţă în virtute, când, de fapt, am trăit o viaţă în păcat. Şi numai Acela care ţine în mâinile Lui firul vieţii mele ştie dacă va da drumul la acest fir după ce mă voi dezmetici, sau dacă-i va da drumul în timp ce sunt căzut în prăpastia înşelării.

Postat de mihneadragomir pe 21 noiembrie 2010 în Martirologie

Biserica îşi aminteşte astăzi de Sf Cecilia, fecioară şi martiră. A trăit în trup la Roma, în vremea persecuţiilor. Părinţii ei stabiliseră un aranjament matrimonial, potrivit căruia ea urma să îl ia în căsătorie pe un păgân bogat, pe nume Valerian. Dar Cecilia, auzind chemarea Domnului, hotărâse să îşi consacre fecioria lui Cristos. Purta haine aspre sub cele frumos împodobite şi postea rugându-L pe Dumnezeu să o ajute să îşi păstreze promisiunea. Lui Valerian i-a spus că un înger veghează asupra virginităţii ei. Complet neîncrezător în povestea cu îngerul, Valerian îi spune că ar dori şi el să vadă un asemenea înger. Cecilia îl îndrumă să meargă la papa Urban, pontiful Romei între anii 223-230. Nu este relatat cu certitudine dacă Valerian a văzut ori nu a văzut îngerul păzitor al soţiei lui, ceea ce ştim este că s-a convertit şi a fost botezat de papa. O relatare pioasă ne spune că nu numai că Valerian ar fi văzut îngerul, dar a şi primit atât el, cât şi soţia sa Cecilia coroane nefăcute de mâini omeneşti. Ei ar fi fost văzuţi încoronaţi astfel de Tibertius, fratele lui Valerian şi cumnatul Ceciliei, care s-a convertit pe loc.

Toţi trei s-au îngrijit de trupurile martirilor creştini care au fost executaţi în cadrul teribilei persecuţii din vremea împăratului Diocleţian. Cei doi bărbaţi au ajuns ei înşişi în faţa prefectului Romei şi, mărturisindu-şi credinţa, au fost condamnaţi la moarte şi decapitaţi. Cecilia a supravieţuit un timp, în care zelul ei a făcut numeroase convertiri. Dar a venit şi ziua ei, când a fost condamnată la moarte, de astă dată prin tortura sufocării în aburii unei băi. A fost încuiată într-o baie şi focul aţâţat. A stat o zi şi o noapte, dar era încă în viaţă când soldaţii au deschis uşa. Văzând acest lucru, persecutorii au decis să fie decapitată. Călăul a lovit de trei ori, nereuşind decât să o rănească la gât, după care a fugit. Cu această rană la gât, Cecilia a mai trăit trei zile, în care Îl lăuda pe Dumnezeu, aducând la El multe suflete. Convertiţii înmuiau bureţi în sângele ei, care erau păstraţi ca relicve. În cinstea acestei sfinte a fost ridicată o biserică în secolul al V-lea, care este astăzi una dintre cele mai vechi biserici din Roma, loc de pelerinaj.

Sfânta Cecilia este patroana muzicii în general şi, cu precădere, a muzicii bisericeşti. Ea este adesea înfăţişată cu o cunună pe cap şi purtând un instrument muzical în mâini. Mulţi orbi o consideră patroană a lor, probabil din cauza numelui (Cecilia = cea care nu vede).

Când citesc cu cât de mult curaj aceşti creştini din primele secole de misiune a Bisericii îşi mărturiseau credinţa, ştiind bine la ce fel de pericole se expun, nu mă pot abţine să nu mă gândesc cât de diferiţi suntem astăzi. Astăzi, când nimeni nu ne condamnă la moarte şi nici măcar nu ne biciuieşte dacă mergem la biserică să spunem Simbolul Credinţei. Astăzi când, în comparaţie cu acei creştini care se rugau în tot felul de catacombe reci, umede şi subpământene, noi avem biserici mari, luminoase, frumos împodobite, unde este cald şi corul cântă plăcut urechilor. Oare nu este o adevărată ruşine ca, în ciuda unor asemenea condiţii la care zecile de mii de martiri nici nu visau, să Îl lăsăm pe Cristos singur în sfintele lăcaşuri ?

Sancta Cecilia, ora pro nobis !

Postat de mihneadragomir pe 14 noiembrie 2010 în Martirologie

Ne amintim astăzi, 14 noiembrie, de un sfânt soldat: Sf Serapion. Acesta s-a născut în anul 1179 în Irlanda (sau în Anglia). Tânăr fiind, a auzit chemarea Bisericii şi s-a înrolat ca soldat în oastea lui Richard Inimă de Leu, luând parte la A Treia Cruciadă. Apoi, după demobilizare, s-a înrolat în oastea ducelui Leopold al Austriei, care a venit să ajute armata de eliberare a creştinilor din Spania. La 43 de ani, după o strălucită carieră militară în care şi-a pus spada spre gloria lui Cristos, a ales calea călugăriei militare. A îmbrăcat veşmântul Mercedarienilor, care se ocupau în principal cu munca de eliberare a prizonierilor căzuţi în mâinile musulmanilor. Fraţii alergau din sat în sat, din mănăstire în mănăstire şi din oraş în oraş, ca să strângă sumele cerute de mauri în schimbul vieţii şi eliberării captivilor. Într-una din aceste tentative, punându-se pe sine chezaş în locul unor prizonieri creştini, răscumpărarea nu a mai venit la vreme. A fost crucificat de musulmani, luând cununa muceniciei la 14 noiembrie 1240.

Postat de mihneadragomir pe 10 noiembrie 2010 în liturgica

Prima dată când am văzut laici care se roagă precum Moise pe munte, în vremea războiului cu amaleciţii, ţinând mâinile ridicate la diverse rugăciuni şi în special la Rugăciunea Domnească de la Sf. Missă m-am mirat. Acum nu mă mai mir, asemenea practică a devenit obişnuită, dacă nu chiar prevalentă. Pesemne că aici este una dintre numeroasele influenţe penticostale (dacă nu chiar New Age) întâlnite mai nou în Biserică. A început să fie prezent acest obicei şi la Sf Liturghii greco-catolice, deşi mă aşteptam să văd mai multă aderenţă la tradiţia liturgică la răsăriteni şi deşi nu am auzit de prezenţa mişcărilor de tip neocatechumenal sau a vorbirii în limbi aici. Dar curiozităţile liturgice sunt dotate cu putere de contaminare, precum microbii.

„Lucruri formale, care nu afectează fondul credinţei” s-ar putea spune. Dar nu este aşa, mereu între fondul credinţei şi forma ei, între conţinutul rugăciunii şi felul în care ne rugăm, există influenţă bidirecţională. Urmarea unor reguli de bună practică face parte din moştenirea pe care o avem de la înaintaşii noştri. O poziţie corectă a corpului în timpul rugăciunii are darul de a ordona şi de orienta mintea. Câtă deosebire este între o rugăciune penitenţială rostită în picioare şi una rostită în genunchi, tot atâta este şi între un „Pater Noster” spus cu palmele ridicate faţă de unul spus cu ele împreunate în dreptul inimii.

„Diavolul se ascunde în detalii” s-a spus. Această rea practică de a ne ruga asemenea preoţilor (la care are o cu totul altă justificare, ei fiind mijlocitori între Cer şi pământ) îmi pare a face parte dintr-un plan mai larg de sumbinare a preoţiei şi de insuflare a ideii moderniste potrivit căreia laic sau preot, e cam tot una: poziţiile sunt interşanjabile. De altfel, dacă vom fi atenţi, vom vedea că nici preoţii nu se roagă mereu astfel. Nu, nici pe departe. Astfel se roagă în anumite momente ale Sf Misse. Dar, asta deja este subiect pentru alt articol.

Postat de mihneadragomir pe 4 noiembrie 2010 în Fără categorie

Un termen adesea întâlnit în Carte este acela de „ucenic”. Uneori, (ca în Evanghelia Sf Ioan) el este folosit cu sensul de „apostol”. Alteori, este folosit cu sensul mai larg de „adept al lui Cristos”.
Aşadar: cine este ucenicul Său şi cine NU este ucenicul Său ? Ne lămureşte chiar Maestrul, spunând: „cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca, 14 cu 27).
Despre ce cruce vorbeşte aici Isus ? Despre a noastră. Crucea unuia poate fi la serviciu. Crucea altuia poate fi acasă, atunci când un membru al familiei este bolnav şi trebuie îngrijit. Crucea mai poate fi în noi înşine, sub forma unui handicap văzut sau nevăzut. Dar toate aceste feluri de cruci sunt frecvent prezentate la predici, unde se vorbeşte mai bine decât aş putea-o face eu. Ceea ce aş vrea să dezvolt un pic este partea a doua a versetului: „cine nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.

A urma un maestru (a veni după el) înseamnă a lucra mereu, chiar şi după ce maestrul nu se mai află în trup împreună cu noi, în felul în care ar fi făcut-o el. Chiar şi dacă eu primesc o lucrare pe care nu am apucat să o fac niciodată cu maestrul meu, mă gândesc cum ar fi făcut-o el. Aici ar fi făcut îmbinare sau ar fi folosit cuie ? Dincolo ar fi folosit mai degrabă daltă ori poate burghiu ? Ce baiţ ar fi ales pentru finisaj ? Dar această tehnică nouă, despre care toată lumea vorbeşte, ar fi folosit-o şi el, ori poate că nu ? Până acolo încât se poate spune că nu eu lucrez, ci maestrul meu lucrază în mine. De aceea vedem atât de des în muzee de artă, în special în ceea ce priveşte lucrări anterioare Renaşterii, drept autor: „şcoala lui….”. Opera este a vreunui ucenic, care nu descoperise încă moda semnăturii personale: mândria lui era de a lucra precum maestrul său.

Tot aşa trebuie să facem pentru a fi ucenici Maestrului nostru. Şi nu numai în lucrările cele mari ale noastre, nu numai când facem statui monumentale ori ridicăm cine ştie ce clădiri, ci în oricare ceas al vieţii trebuie să ne gândim: „cum ar fi făcut El asta ?”. Nu cunosc altă reţetă de ucenicie decât imitaţiunea lui Cristos. Cu atât mai mult cu cât Maestrul nostru este absolut special: El a plecat ca Fiu al Omului de lângă noi şi locuieşte, în trup, la dreapta Tatălui Ceresc, neîncetând să fie prezent lângă noi şi în noi, ca Fiu lui Dumnezeu şi continuând să împartă cu noi Darurile Sale. Ce înseamnă să Îl imităm în fiecare ceas ? Eu cam aşa înţeleg: când sunt la serviciu, Isus este şi El, împreună cu mine. Ar da oare acest sfat unui om bolnav ? Dacă da, atunci pot să îl dau şi eu. Şi cum ar răspunde El la telefon ? Tot aşa trebuie să răspund şi eu. Când merg la supermarket şi împing căruciorul, Isus îl împinge şi el: e lângă mine şi vrea să vadă ce cumpăr, gata să mă ajute dacă Îi cer sfatul. Oare acest lucru l-ar considera de folos ? Dacă El spune asta, atunci merită cumpărat. Dar poate că lucrul nu e de folos, ori poate că banii necesari ar putea fi folosiţi cu încă şi mai mult folos în alt fel, caz în care trebuie să îl pun înapoi în raft. Când merg înapoi spre casă, animalul din faţa mea conduce prea încet. Oare Isus, la volan, tot aşa ar da geamul jos, înjurându-l ca şi mine ? Nu, asta nu îmi pot închipui. Înseamnă că am greşit, maestrul meu, pe scaunul din dreapta, nu poate fi prea mulţumit de asemenea ucenic. Trebuie să-i cer iertare şi să fiu mai atent.

Legătura dintre maestru şi ucenici este asemănătoare legăturii dintre tată şi fii, cu deosebirea că e vorba de rudenie prin adopţie şi nu prin natură. Fiind ucenicii Lui, noi devenim fiii Lui şi fraţii lui şi, împreună cu El, fiii Tatălui Ceresc. Deşi prin natură Tatăl are un singur Fiu, devenind prin adopţie fraţi ai Aceluia, devenim fii adoptivi ai Atotputernicului. Aceasta este onoarea la care suntem chemaţi şi acesta este viitorul pe care L-a plănuit pentru noi: să ne bucurăm împreună de moştenirea Sa.

Postat de mihneadragomir pe 1 noiembrie 2010 în Fără categorie

Tot mai frumoase sunt missele de la Catedrala Sf Iosif. Sunt multe locuri în oraş unde oamenii aduc jertfă lui Dumnezeu şi, prin chiar acest fapt, toate sunt frumoase. Dar la Catedrală este mereu ceva special. Acolo, încă de la „Gloria”, sufletul creştinilor îşi desfăşoară aripile şi prinde a urca, în urcuşul Dumnezeieştii Liturghii, înspre Atoatele. „Este meritul arhitecturii acestui lăcaş” mi-am spus. Nu am greşit, frumuseţea Catedralei noastre este neîntrecută în Bucureşti şi invită inimile să palpite spre ceea ce le este propriu. Pe de altă parte, există multe lăcaşuri frumoase în oraşul nostru. „Este meritul părintelui paroh” mi-am spus apoi. Nu am greşit. Într-adevăr, părintele B. a păstorit cu vrednicie acolo timp de mai bine de 20 de ani (24 ?), fiind un mare iubitor al frumuseţii clasice, după cum mărturisesc obiectele de artă bine alese care împodobesc cancelaria. Pe de altă parte, părintele B slujeşte acum într-o altă parohie, iar slujbele de la Catedrală continuă să fie frumoase şi în lipsa sfinţiei sale. „Este meritul orgii” mi-am spus apoi. Nu am greşit, fiindcă urieşeasca orgă de la Catedrală, astăzi redată la parametrii iniţiali după un laborios proces de restaurare, scoate sunete neîntrecute în nobleţe, fiind considerată de specialişti cea mai bună orgă din Regat (cu observaţia că are şi orga de la Ateneu suporterii ei). Da, dar slujbele erau la fel de frumoase şi de înălţătoare şi în timpul îndelungatului proces de restaurare despre care am vorbit, când se cânta la o orgă „normală” (aş spune: „o orguţă” prin comparaţie cu orga mare a Catedralei care era demontată).

Dar acum abia ştiu de ce slujbele de la Catedrală sunt atât de frumoase. Este meritul corului. Habar nu am cine sunt îngerii care cântă acolo, nici nu ştiu cine îi conduce. De văzut, i-am văzut în perioada restaurării, când cântau aflându-se la cota navei, în faţa unui altar lateral. M-am mirat cât de puţini sunt, deşi când asculţi par foarte mulţi. Cred că Dumnezeu le multiplică vocile. Cel puţin la „Sanctus” parcă sunt chiar îngerii care cântă, pe tot felul de voci, pesemne după cinul îngeresc din care fac parte. Culmea este că par a cânta de peste tot, deşi corul în întregime este grupat în spatele bisericii. Pare că ar cânta şi din lateralul Tabernacolului, precum îngerii aceia doi din vremea lui Solomon. Şi o ţin aşa, nu se joacă: asta pesemne că e explicaţia pentru care slujbele parohiale sunt tot mai lungi. Ieri am fost la slujba de la 10.30, care s-a terminat pe la 12.15. Dar parcă a ţinut foarte puţin. Timpul trece într-o clipă, atunci când cântă îngerii Domnului. Nu în ultimul rând, este şi meritul muzicii polifonice în stil gregorian, care este promovată acolo. Limba latină dă muzicii o şi mai mare muzicalitate şi ne uneşte pe noi, cei de azi, cu cei dinaintea noastră, care au ascultat aceeaşi muzică şi aceleaşi cuvinte. Latina pare a-i fi contaminat şi pe celebranţi: ieri am auzit Canonul în latină, motiv în plus de bucurie pentru oricine iubeşte Limba Bisericii. Dar corul de la Catedrală mai prezintă o particularitate: cântă nu numai la Missele parohiale, ci şi la altele. Poate fi auzit şi după-amiaza. Şi dimineaţa mai devreme. Acesta să fie motivul pentru care, indiferent că mă duc la slujba de 9, de 10.30 sau la cea urmată de Adoraţie de la ora 18.30, biserica e plină ochi ? Şi nu e tocmai mică. Nu am greşit, se pare că acesta este: oamenii vin să-i audă pe îngeri cântând.

Postat de mihneadragomir pe 21 septembrie 2010 în Fără categorie

Câteva gânduri la încheierea unei vizite cu adevărat triumfale: cea a Sanctităţii Sale în Regatul Unit.
Este remarcabil că Sanctitatea Sa a avut un succes puţin scontat nu spunând oamenilor ceea ce ei poate că ar fi dorit să audă, ci spunând lucrurilor pe nume. Noi suntem adesea înclinaţi să cucerim auditoriul şi avem impresia că asta se face minţindu-l frumos. Avem prea puţină încredere în Dumnezeu şi în puterea pe care mesajul Său o are de a cuceri inimile.
Dar Sf Părinte a cucerit inimile cu un „mesaj tare”, în care introducerea de bemoli şi gamele minore au fost ultima preocupare a partiturii sale. A zis limpede şi de repetate ori despre pericolul secularismului şi despre eroarea relativistă, o temă deja recurentă în discursul său. A spus că este necesară o nouă evanghelizare, ceea ce era de negândit în urmă cu doar 10 ani. A spus şi să nu ne temem să ne afişăm credinţa în spaţiul public, chiar dacă asta ne poate aduce suferinţă: a afirmat clar că „a crede în Dumnezeu” nu poate fi despărţit de „a trăi potrivit dorinţei Lui”. Nici nu a încercat să pună gunoiul sub preş, referitor la scandalurile de pederastie, minimalizându-le efectele. A spus că afectează în mod serios credibilitatea liderilor Bisericii şi că remediul unor asemenea grave derapaje de la viaţa de credinţă sacerdotală nu poate fi decât umilitatea şi o viaţă petrecută în sfinţenie. A făcut apologia unui convertit de la anglicanism în chiar principala catedrală a anglicanilor, de faţă cu primatul lor şi cu episcopatul lor, investind „traversarea Tibrului” de către fericitul John Henry Newman ca model de urmat în opera ecumenică şi în refacerea unităţii Bisericii. A făcut şi apologia Sf Thomas More, condamnat şi executat pentru credinţa sa catolică în chiar acel loc. Desigur, trebuie să fii papă şi, în plus, oaspete regal ca să îndrăzneşti ceea ce el a îndrăznit. Dar putea să nu o facă, putea să vină cu un mesaj de tip „lugu-lugu”, de felul în care o fac politicienii. Putea să spună fraze goale despre unitate, despre iubire, despre faptul că în vremea lui Thomas More „s-au făcut greşeli omeneşti de ambele părţi”, că „istoria reţine ceea ce e de valoare” şi altele de felul acesta.

Sunt tot mai fascinat de acest papă, fără îndoială cel mai mare dintre cei pe care generaţia noastră i-au prins până acum. De la venerabilul Pius al XII-lea, Biserica noastră nu a mai cunoscut un asemenea papă care să fie mai preocupat de ce spune decât de cum spune. Ne amintim şi astăzi cu emoţie despre marile celebrări din cursul deselor călătorii ale lui Ioan Paul al II-lea. Era ajutat şi de faptul că a fost un bărbat înalt, aproape fermecător în vremea tinereţii sale, a fost şi ajutat de cunoştinţele avansate de arta actorului pe care le deţinea din vremea studenţiei. Dar, în timp ce mulţimile veneau ca să îl vadă pe Ioan Paul al II-lea, ele vin să îl audă pe Benedict al XVI-lea: aici e o diferenţă. Şi mai este una: Ioan Paul a pus accent pe mesajul iubirii într-o lume întunecată de ură, Benedict promovează mesajul ortodoxiei credinţei într-o lume dezorientată de relativism: să mai spună cineva că Sfântul Spirit nu veghează asupra Bisericii Sale şi asupra celui care o conduce în mod vizibil, dând Corabiei exact acel urmaş al cârmaciului Petru de care ea are nevoie la un moment dat ?