Sunt multe lucruri nescrise despre post. De modul cum îl trăim nu trebuie să ne înveţe nimeni, nici măcar biserica. Se poate spune fără să greşim că este o stare de spirit, un exerciţiu pe care ni-l facem cu noi înşine. Suntem în ultima săptămână de post şi e firesc să ne întrebăm dacă am făcut tot ce s-a putut să trăim într-adevăr aşa cum ne-am propus. Ca oameni, observăm că deşi ne propunem multe nu reuşim să realizăm decât foarte puţin şi nu suntem satisfăcuţi de rezultate niciodată. Dumnezeu nu ne cere niciodată imposibilul. El doreşte să vadă o schimbare cât de mică la noi, de atitudine, de conduită şi poate de percepţie în relaţia nostră cu ceilalţi. Valoarea postului, căci despre post este vorba în ultima instanţă, nu este dată de lucrurile miraculoase pe care credem noi că le facem. Nu este nici o manifestare vizibilă, ţin post deci sunt mai bun decât ceilalţi, mă laud cu faptul că ţin post şi cred că mă pot mântui doar că faţă de celalţi din anturajul meu refuz sistematic o mâncare bine preparată din carne. În mănăstirile occidentale, s-a pus în dese rânduri întrebarea cum se poate ţine postul. Nu am să le numesc aici, nici nu contează în fapt, ceea ce este interesant e altceva. Erau mulţi călugări care nu mâncau carne şi atunci fiind foarte multe feluri de mâncare, călugării nu au mai mâncat ceea ce le plăcea în mod deosebit, unii au renunţat la brânză şi cedau porţia lor de brânză altor călugări care mâncau carne, cei mare mâncau carne, au cedat porţia lor de carne celor care mâncau brânză în mod fregvent iar cei care preferau un pahar de vin după masă au înlocuit vinul cu limonadă, iar cei care preferau limonadă au baut vin. Fiecare renunţa la ceea ce îi plăcea şi îi oferea celuilalt porţia lui de hrană sau băutură preferată. Bineînţeles că postul nu înseamnă doar hrană, poate fi un moment de tăcere, îngăduinţă faţă de cei care ne deranjează şi când sangvinici fiind, luăm foc de fiecare dată, un moment de rugăciune în plus pe care ni-l alocăm pentru ai recomanda pe cei care au ajuns în Purgatoriu. Acum însă, pentru câteva zile, ne putem abţine de la lucrurile pe care le facem fregvent şi care ne plac ştiind că facem un efort. Aceste lucruri nu sunt scrise nicăieri, ele vin din inima noastră, sunt o manifestare a religiozităţii noastre, dar cu care dacă ne lăudăm nu mai au nicio valoare, nu suntem decât ca fariseii care se încruntă pentru a-şi arăta religiozitatea şi cu care Cristos nu a fost niciodată de acord, după cum ne istoriseşte Noul Testament.

Sursa imaginii: http://sminchy.files.wordpress.com/2008/04/rugaciune1.jpg

Într-o zi un tânăr care vindea mărfuri din poartă în poartă ca să-şi plătească studiile la universitate, fiindu-i tare foame decise să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Îi deschise uşa o femeie frumoasă. El în loc să ceară mâncare, ceru un pahar cu apă. Ei i se păru că tânărul e înfometat aşa că îi aduse un pahar mare cu lapte.După ce îl bău ,o întreaba:
-Cât vă datorez?
-Nimic. Mama ne-a învaţat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi.
-Mulţumesc din suflet, răspunse el.
Când Howard Kelly (era numele tânărului) plecase de la aceea casa se simţi nu numai uşurat,dar şi încrederea în Dumnezeu şi în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei..şi totuşi n-a făcut-o.
După câtiva ani femeia se îmbolnăvi grav. Medicii au trimis-o la oraş.Ajunse la dr.Howard Kelly.Când el auzi numele satului,simţi în ochi o lumină specială şi o senzaţie plăcută. O recunoscu imediat: era acea fată care la o rascruce a vieţii lui, ii oferise o cană cu lapte.Hotărâse să facă tot posibilul să-i salveze viaţa. Ea fusese operată pe cord deschis şi se recupera foarte încet. După o lungă luptă, ea învinse boala.
Dr. Howard Kelly ceru factura cu totalul cheltuierilor pentru aprobare, a semnat,apoi scrise ceva pe marginea facturii. Pacientei îi era frică să deschidă factura ştiind costul enorm unei asemenea intervenţii. Îi atrasese atenţia imediat cuvinele: PLATITĂ INTEGRAL ACUM MULTI ANI CU UN PAHAR DE LAPTE. Semnat dr.Howard Kelly.Ochii s-au umplut cu lacrimi şi-l binecuvânta pe doctor pentru că ii salvase viaţa.

Este de notorietate exemplul tânărului care găseşte o pungă de bani, iar lângă ea un om care zăcea mort lângă o fântână. Pentru că nu era foarte înstărit, tânărul ia punga cu banii şi pleacă mai departe, la următoarea fântăna după ce îşi potoleşte setea pleacă fără să îşi amintească de punga cu bani şi o uita lângă fântână. Trecând pe lângă acea fântână, un om bolnav găseşte punga cu bani uitată de acel tânăr, şi pentru că nu vede pe nimeni lângă el căruia să i-o restituie şi pentru că avea foarte mare nevoie de bani pentru o operaţie o ia şi pleacă mai departe. La Judecata de Apoi, se întâlnesc toţi acei trei oameni. Primul, murise injunghiat pentru că la rândul lui omorâse pe cineva, fără ca în cazul lui să se facă dreptate, dosarul fusese clasat din lipsă de probe iar pentru că omorâse pe cineva şi nu se făcuse dreptate a venit şi rândul lui să moară în aceeaşi condiţii. Cel de al doilea, nu ştia că este doar o persoană care transporta acei bani şi că este o unealtă în mâna lui Dumnezeu, dar află acum la mulţi ani de la moartea sa. Cel de al treilea, avea foarte mare nevoie de o operaţie pentru a trăi, iar în lipsa acelor bani nimic nu era posibil, numai că Dumnezeu intervine şi îi oferă o şansă la viaţă.
Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu, el intervine în momentele cheie ale existenţei noastre, numai că noi nu suntem capabili să vedem acest lucru, dreptatea Lui nu este aşa cum ne imaginăm noi, ci rânduieşte lucrurile cu răbdare.

www.youtube.com/watch?v=i1hG_mjQojw

Acţiunea se desfăşoară în majoritate timpului între casa în care ajunge în mod accidental şi şcoala confesională în care intră cu greutate şi datorită faptului că sunt foarte multe goluri în biografia tânărului, crescut pentru o perioadă destul de lungă într-un orfelinat. Corpul profesoral acceptă cu greu intrarea acestui tânăr mediocru la respectiva scoală, dar de dragul educaţiei religioase care se presupune că o va primi la terminarea studiilor este primit cu mari eforturi. În clasă, colegii îl privesc cu suspiciune şi pentru că era singurul tânăr de culoare din aceea şcoală. Se împrieteneşte cu nişte copii mult mai mici decât el şi este ajutat de familia adoptivă, din cel mai slab elev care abia trecea clasa începe să aibă rezultate satisfăcătoare şi spre sfârşit ajunge să intre la o facultate cu profil sportiv.
Ceea ce “frapează” este mărinimia mamei adoptive, care se implică cu o fervoare maternă în educaţia tânărului, lăsând la o parte toate impedimentele şi ideile preconcepute, neglijându-şi până şi copii naturali cărora le oferise o educaţie aleasă din copilărie. Ceea ce subliniază în dese rânduri actriţa principală este că, tinerii au nevoie de sprijin şi afecţiune, şi chiar dacă trăiesc într-o familie dezmembrată cu o mamă alcoolică şi un tată pe care nu îl cunoaşte, orice tânăr poate avea acces la educaţie şi la un model de viaţă, la sprijin şi integrare într-o familie, indiferent de coloarea pielii, statutul social sau locul de unde provine.

Ignaţiu de Loyola – fondatorul “Societăţii lui Isus”, autorul contrareformei, este faimos pentru exerciţiile sale spirituale. Prin ordinual pe care l-a fondat a oferit generaţiilor de iezuiţi o educaţie aleasă, care le-a servit pentru conducerea bisericii. Ordinul iezuit a oferit bisericii 397 de episcopi dintre care 100 sunt încă în viată, conducând încă numeroase Dieceze catolice pe tot cuprinsul lumii. Pentru mai multe detalii puteţi urmării linkul:http://www.catholic-hierarchy.org/diocese/dqsj0.html

Padre Pio – un sfânt al zilelor noastre, călugăr capucin şi unul dintre ultimii stigmatizaţi, descoperit intact după 30 de ani de la decesul său, trupul nu a putrezit şi a împrăştiat arome de trandafir la deshumare. Este celebru pentru liturghiile pline de fervoare pe care le celebra şi avea faţa transfigurată de la stigmatele pe care le acoperea cu mânuşi la celebrările liturgice. Este autorul unor cuvinte memorabile pe care le-a rostit după ce un domn de vârsta a doua a venit la el din curiozitate şi i-a mărturisit că nu crede în Dumnezeu, răspunsul sfântului a venit promt: Dumnezeu crede în tine!…

www.youtube.com/watch?v=cqLxUExgZVQ

Anton de Padova – membru al Ordinului Franciscanilor Minori Conventuali, sfânt ce avea darul bilocaţiei (putea să predice în mai multe locuri în acelaşi timp), este vestit pentru minunile sale, este unul dintre sfinţii cei mai pomeniţi din calendarul roman. Acestui sfânt îi cer ajutorul milioane de oamenii care doresc să primească daruri speciale prin mijlocirea sa de la bunul Dumnezeu.

Ieremia Valahul – s-a născut într-un sat din Moldova în familia lui Margareta Bărbat şi Stoica Costişte. Este un călugăr capucin şi primul fericit român propus pentru sanctificare la 30 octombrie 1983, de către Papa Ioan Paul al II-lea. A călătorit în Italia unde dorea să devină sfânt pentru că credea el că acolo unde locuieşte urmaşul lui Petru se poate ajunge mai uşor pe drumul sfinţeniei.

Ioan al Crucii vorbea de un vid prin care trebuie să treacă sufletul pentru al regăsi pe Creator, un vid pe care generaţii de creştini l-au simţit şi despre care nenumăraţi sfinţi au vorbit. Tereza a Pruncului Isus a simţit acest vid şi l-a descris ca o stare de goliciune interioară, suspina şi adormea în momentul în care dorea să se roage, dar îi oferea acest moment nefericit pentru ea lui Dumnezeu ca o ofrandă.
Ce trebuie să facem noi când suntem în aceste momente, probabil să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă, pentru oamenii care ne sunt alături şi ne entuziasmează, pentru timpul nostru de odihnă şi de hrană pentru ziua care ni se arată şi care se transformă făcând loc altei zile, pentru toate lucrurile plăcute, pentru cuvinte şi în egală măsură pentru suspine, pentru nopţile de nesomn şi pentru fiecare an al vieţii noastre.
Iar când avem îndoieli să ne prezentăm în faţa Lui cu faţa senină, să ne rugăm şi să ne bucurăm de lumina zilei, să nu uităm să mulţumim şi să mergem mai departe.
Să ne gândim că nimic nu este mai presus de Dumnezeu şi să îi prezentam lui toate necazurile noastre.

1 Corinteni 13
1. Chiar daca aş vorbi limbile omenilor şi ale îngerilor, şi n-aş avea dragoste, sunt ca o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.
2. Si chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
3. Şi chiar dacă mi-aş împarţi toata averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
5. nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gandeşte la rău,
6. nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevar,
7. acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
8. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
9. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte;
10. dar, cand va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am facut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
12. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
13. Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Cartea Genezei ne oferă o imagine despre primii oamenii şi alungarea lor din Raiul Pământesc. Cei dintâi oameni au mâncat din pomul oprit, pomul cunoaşterii şi al înţelepciunii şi au înţeles că sunt goi. Supărarea Creatorului, dacă poate exista aşa ceva, care să definească starea prin care trece Dumnezeu, când îi mustră şi îi trimite pe Adam şi Eva, la munca din care trebuiau să îşi câştige existenţa, se referă mai degrabă la păcatul neascultării omului primordial. Pomul din centru Edenului Pământesc, este fără doar şi poate o figură de stil, o alegorie, pentru a exprima omului primitiv (a se înţelege neevoluat în gândire şi acţiuni) că a locui un ţinut încredinţat lui de Dumnezeu, presupune şi responsabilităţi nu numai drepturi predefinite. Desenând un arc de cerc peste timp, observăm că omul are numai defecte, iar singurele calităţi rezidă tocmai din bunătatea nemărginită a Creatorului, care îşi entuziasmează creaturile oferindu-le posibilitatea alegerii. De aici începe istoria, pus în faţa alegerii, omul alege prost, ba mai mult nu îşi recunoaşte greşeala. Vina circulă de la Adam la Eva şi apoi la şarpele iscoditor, atrăgând pedeapsa meritată a lui Dumnezeu. Adam este condamnat să îşi câştige traiul prin sudoarea frunţii sale, Eva să suporte chinurile facerii iar şarpele să se târească. Fiecare în parte este interogat de Dumnezeu, ca un Blând Judecător, şi niciunul nu îşi recunoaşte vina. Dumnezeu nu condamnă însă pe nimeni dinainte, el pune în faţa creaturilor sale imaginea păcatului neascultării. Ce se putea întâmpla dacă fiecare în parte îşi recunoştea greşeala, putem doar să ne imaginăm nu să fim însă şi convinşi că judecata Creatorului nu ar fi fost aplicată. Un singur lucru este cert, pentru a subzista harul, omul trebuie să greşească, iar de aici începe bunătatea lui Dumnezeu. Cum poate să existe harul, altfel decât creând o antiteză perfectă cu păcatul?… în lipsa păcatului nu există harul, este foarte simplu, nu are cum să se înmulţească harul şi nu are cum să balanseze nici unul dintre talere. Pentru a avea conştiintă binelui, trebuie invariabil să ne raportăm la rău. Dumnezeu, când îi lasă omului prespectiva alegerii căii de urmat, nu îl lasă de izbelişte, se gândeşte şi la momentul în care omul poate alege rău. Acesta este motivul pentru care îi promite un Răscumpărător şi posibilitatea de a se reabilita, lepădându-se de pornirile lui rele. Din această expunere nu trebuie să ne imaginăm că fac apologia răului, Dumnezeu nu a creat răul, cei dintâi oameni erau buni, ne spune Cartea Genezei, alegerea lor i-a îndepărtat de Dumnezeu şi i-a făcut să cunoască răul. Nu sunt un teolog, părerea mea nu este una autorizată, dar întreaga mea expunere nu se fundamentează pe sursele existente ci pe o presupunere. Nu îmi pot imagina omul într-o stare vegetativă, Dumnezeu îl cheamă pe om la demnitatea cea mai înaltă, la demnitatea harului. Probabil acesta este şi motivul pentru care îl pune să aleagă, binele sau răul, viaţa sau moartea.

Sursa imaginii: pictură de Tizian (Adam şi Eva în Rai), această imagine face parte din patrimoniul Universal şi expunerea ei nu încalcă legea drepturilor de autor.

(va urma)