Toate articolele cu eticheta: Spiritualitate

Valoarea postului

Publicat în de
2

postul

Sunt multe lucruri nescrise despre post. De modul cum îl trăim nu trebuie să ne înveţe nimeni, nici măcar biserica. Se poate spune fără să greşim că este o stare de spirit, un exerciţiu pe care ni-l facem cu noi înşine. Suntem în ultima săptămână de post şi e firesc să ne întrebăm dacă am făcut tot ce s-a putut să trăim într-adevăr aşa cum ne-am propus. Ca oameni, observăm că deşi ne propunem multe nu reuşim să realizăm decât foarte puţin şi nu suntem satisfăcuţi de rezultate niciodată. Dumnezeu nu ne cere niciodată imposibilul. El doreşte să vadă o schimbare cât de mică la noi, de atitudine, de conduită şi poate de percepţie în relaţia nostră cu ceilalţi. Valoarea postului, căci despre post este vorba în ultima instanţă, nu este dată de lucrurile miraculoase pe care credem noi că le facem. Nu este nici o manifestare vizibilă, ţin post deci sunt mai bun decât ceilalţi, mă laud cu faptul că ţin post şi cred că mă pot mântui doar că faţă de celalţi din anturajul meu refuz sistematic o mâncare bine preparată din carne. În mănăstirile occidentale, s-a pus în dese rânduri întrebarea cum se poate ţine postul. Nu am să le numesc aici, nici nu contează în fapt, ceea ce este interesant e altceva. Erau mulţi călugări care nu mâncau carne şi atunci fiind foarte multe feluri de mâncare, călugării nu au mai mâncat ceea ce le plăcea în mod deosebit, unii au renunţat la brânză şi cedau porţia lor de brânză altor călugări care mâncau carne, cei mare mâncau carne, au cedat porţia lor de carne celor care mâncau brânză în mod fregvent iar cei care preferau un pahar de vin după masă au înlocuit vinul cu limonadă, iar cei care preferau limonadă au baut vin. Fiecare renunţa la ceea ce îi plăcea şi îi oferea celuilalt porţia lui de hrană sau băutură preferată. Bineînţeles că postul nu înseamnă doar hrană, poate fi un moment de tăcere, îngăduinţă faţă de cei care ne deranjează şi când sangvinici fiind, luăm foc de fiecare dată, un moment de rugăciune în plus pe care ni-l alocăm pentru ai recomanda pe cei care au ajuns în Purgatoriu. Acum însă, pentru câteva zile, ne putem abţine de la lucrurile pe care le facem fregvent şi care ne plac ştiind că facem un efort. Aceste lucruri nu sunt scrise nicăieri, ele vin din inima noastră, sunt o manifestare a religiozităţii noastre, dar cu care dacă ne lăudăm nu mai au nicio valoare, nu suntem decât ca fariseii care se încruntă pentru a-şi arăta religiozitatea şi cu care Cristos nu a fost niciodată de acord, după cum ne istoriseşte Noul Testament.

Sursa imaginii: http://sminchy.files.wordpress.com/2008/04/rugaciune1.jpg

dr.Howard Kelly şi paharul de lapte

Publicat în de
4

trimisă de: Irma Manoliu

Într-o zi un tânăr care vindea mărfuri din poartă în poartă ca să-şi plătească studiile la universitate, fiindu-i tare foame decise să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Îi deschise uşa o femeie frumoasă. El în loc să ceară mâncare, ceru un pahar cu apă. Ei i se păru că tânărul e înfometat aşa că îi aduse un pahar mare cu lapte.După ce îl bău ,o întreaba:
-Cât vă datorez?
-Nimic. Mama ne-a învaţat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi.
-Mulţumesc din suflet, răspunse el.
Când Howard Kelly (era numele tânărului) plecase de la aceea casa se simţi nu numai uşurat,dar şi încrederea în Dumnezeu şi în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei..şi totuşi n-a făcut-o.
După câtiva ani femeia se îmbolnăvi grav. Medicii au trimis-o la oraş.Ajunse la dr.Howard Kelly.Când el auzi numele satului,simţi în ochi o lumină specială şi o senzaţie plăcută. O recunoscu imediat: era acea fată care la o rascruce a vieţii lui, ii oferise o cană cu lapte.Hotărâse să facă tot posibilul să-i salveze viaţa. Ea fusese operată pe cord deschis şi se recupera foarte încet. După o lungă luptă, ea învinse boala.
Dr. Howard Kelly ceru factura cu totalul cheltuierilor pentru aprobare, a semnat,apoi scrise ceva pe marginea facturii. Pacientei îi era frică să deschidă factura ştiind costul enorm unei asemenea intervenţii. Îi atrasese atenţia imediat cuvinele: PLATITĂ INTEGRAL ACUM MULTI ANI CU UN PAHAR DE LAPTE. Semnat dr.Howard Kelly.Ochii s-au umplut cu lacrimi şi-l binecuvânta pe doctor pentru că ii salvase viaţa.

Dreptatea lui Dumnezeu

Publicat în de
2

Dreptatea în lipsa unui Dumnezeu unipersonal este un fenomen relativ, fiecare spune că are dreptate dar nimeni nu poate susţine de ce are dreptate. Când vorbim de dreptatea lumii, lucrurile nu sunt deloc simple, politica se face în numele dreptăţii, dar tot mai mulţi oameni mor de foame, echitatea este definită într-un fel în statele dezvoltate unde oamenii se bucură de lux şi altfel în statele sărace şi subdezvoltate ale lumii a treia, unde oamenii mor de foame la propriu. Ca să ajung la un numitor comun dreptatea şi echitatea sunt surori. Ne putem întreba adesea, de ce exista atâta inechitate în lume dacă mulţi, chiar foarte mulţi oameni spun că: fac întodeauna ceea ce este drept, în numele unor principii morale a căror efect tinde pe zi ce trece să se estompeze. Ecomomia funcţionează în numele echităţii sau aşa ar trebui să funcţioneze. Iar exemplele ar putea continua.
Dreptatea nu vine de la oameni, căci ei sunt incapabili în absenţa lui Dumnezeu să ofere dreptatea, dreptatea lor este vorbă goală pe care o etalează ori de câte ori interesul le-o cere. Îmi aduc aminte de o imagine de a lui René Descartes pe care i-o prezenta unui amic de al său şi care mai târziu a apărut în una dintre operele sale. Filosoful nu putea să înţeleagă de ce un lucru este drept dincolo de Pirinei şi nedrept dincoace. Pe bună dreptate, întrebarea lui era legitimă şi de substanţă.

dreptate

Este de notorietate exemplul tânărului care găseşte o pungă de bani, iar lângă ea un om care zăcea mort lângă o fântână. Pentru că nu era foarte înstărit, tânărul ia punga cu banii şi pleacă mai departe, la următoarea fântăna după ce îşi potoleşte setea pleacă fără să îşi amintească de punga cu bani şi o uita lângă fântână. Trecând pe lângă acea fântână, un om bolnav găseşte punga cu bani uitată de acel tânăr, şi pentru că nu vede pe nimeni lângă el căruia să i-o restituie şi pentru că avea foarte mare nevoie de bani pentru o operaţie o ia şi pleacă mai departe. La Judecata de Apoi, se întâlnesc toţi acei trei oameni. Primul, murise injunghiat pentru că la rândul lui omorâse pe cineva, fără ca în cazul lui să se facă dreptate, dosarul fusese clasat din lipsă de probe iar pentru că omorâse pe cineva şi nu se făcuse dreptate a venit şi rândul lui să moară în aceeaşi condiţii. Cel de al doilea, nu ştia că este doar o persoană care transporta acei bani şi că este o unealtă în mâna lui Dumnezeu, dar află acum la mulţi ani de la moartea sa. Cel de al treilea, avea foarte mare nevoie de o operaţie pentru a trăi, iar în lipsa acelor bani nimic nu era posibil, numai că Dumnezeu intervine şi îi oferă o şansă la viaţă.
Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu, el intervine în momentele cheie ale existenţei noastre, numai că noi nu suntem capabili să vedem acest lucru, dreptatea Lui nu este aşa cum ne imaginăm noi, ci rânduieşte lucrurile cu răbdare.

Tânărul de culoare şi şcoala confesională

Publicat în de
6

Am urmărit un film după foarte mult timp care mi-a făcut plăcere, acţiunea se desfăşoară în Statele Unite şi vorbeşte într-o oarecare măsură şi de integrarea oamenilor de culoare. Filmul se numeşte The Blind Side, nu are nici violenţă şi nici pornografie, nu este creat pe un tipar stereotip cum sunt milioane de filme din lumea aceasta. Ceea ce impresionează nu este violenţa ci spiritualitatea actriţei principale, care ia de pe stradă la propriu, un tânăr de culoare a cărui vârstă nu se stie şi ale cărui rezultate scolare erau catastrofale la început. Acest tânăr provenit din periferia societăţii americane, excela doar la sport, probabil şi datorită staturii impresionante pe care o avea faţă de ceilalţi copii de vârsta lui. Dacă nu era un film de Oscar probabil că nu îmi atrăgea atenţia, părea un film de mâna a doua, până am înţeles că este mai mult decât atat, este un film care are un filon spiritual profund.

Acţiunea se desfăşoară în majoritate timpului între casa în care ajunge în mod accidental şi şcoala confesională în care intră cu greutate şi datorită faptului că sunt foarte multe goluri în biografia tânărului, crescut pentru o perioadă destul de lungă într-un orfelinat. Corpul profesoral acceptă cu greu intrarea acestui tânăr mediocru la respectiva scoală, dar de dragul educaţiei religioase care se presupune că o va primi la terminarea studiilor este primit cu mari eforturi. În clasă, colegii îl privesc cu suspiciune şi pentru că era singurul tânăr de culoare din aceea şcoală. Se împrieteneşte cu nişte copii mult mai mici decât el şi este ajutat de familia adoptivă, din cel mai slab elev care abia trecea clasa începe să aibă rezultate satisfăcătoare şi spre sfârşit ajunge să intre la o facultate cu profil sportiv.
Ceea ce “frapează” este mărinimia mamei adoptive, care se implică cu o fervoare maternă în educaţia tânărului, lăsând la o parte toate impedimentele şi ideile preconcepute, neglijându-şi până şi copii naturali cărora le oferise o educaţie aleasă din copilărie. Ceea ce subliniază în dese rânduri actriţa principală este că, tinerii au nevoie de sprijin şi afecţiune, şi chiar dacă trăiesc într-o familie dezmembrată cu o mamă alcoolică şi un tată pe care nu îl cunoaşte, orice tânăr poate avea acces la educaţie şi la un model de viaţă, la sprijin şi integrare într-o familie, indiferent de coloarea pielii, statutul social sau locul de unde provine.

Modele de urmat

Publicat în de
5

Pentru că astăzi nu doresc să critic şi pentru că numeroase persoane mi-au recomandat acest lucru, mi-am propus să vă prezint câteva modele de urmat pentru creştini. Şi pentru că astăzi nu prea mai avem modele, pentru că societatea consumistă nu ne mai oferă alternative, m-am gândit să îmi fundamentez întreaga expunere pe modelele din trecut. Unele sunt încă actuale, pentru că atitudinea lor le recomandă şi parcă nici timpul nu pare să fi trecut peste ele, altele deşi plecate la cele veşnice continuă să însufleţească viaţa bisericii. Modelele pe care vi le propun sunt sfinţii.

Ignaţiu de Loyola – fondatorul “Societăţii lui Isus”, autorul contrareformei, este faimos pentru exerciţiile sale spirituale. Prin ordinual pe care l-a fondat a oferit generaţiilor de iezuiţi o educaţie aleasă, care le-a servit pentru conducerea bisericii. Ordinul iezuit a oferit bisericii 397 de episcopi dintre care 100 sunt încă în viată, conducând încă numeroase Dieceze catolice pe tot cuprinsul lumii. Pentru mai multe detalii puteţi urmării linkul:http://www.catholic-hierarchy.org/diocese/dqsj0.html

Padre Pio – un sfânt al zilelor noastre, călugăr capucin şi unul dintre ultimii stigmatizaţi, descoperit intact după 30 de ani de la decesul său, trupul nu a putrezit şi a împrăştiat arome de trandafir la deshumare. Este celebru pentru liturghiile pline de fervoare pe care le celebra şi avea faţa transfigurată de la stigmatele pe care le acoperea cu mânuşi la celebrările liturgice. Este autorul unor cuvinte memorabile pe care le-a rostit după ce un domn de vârsta a doua a venit la el din curiozitate şi i-a mărturisit că nu crede în Dumnezeu, răspunsul sfântului a venit promt: Dumnezeu crede în tine!…

Anton de Padova – membru al Ordinului Franciscanilor Minori Conventuali, sfânt ce avea darul bilocaţiei (putea să predice în mai multe locuri în acelaşi timp), este vestit pentru minunile sale, este unul dintre sfinţii cei mai pomeniţi din calendarul roman. Acestui sfânt îi cer ajutorul milioane de oamenii care doresc să primească daruri speciale prin mijlocirea sa de la bunul Dumnezeu.

Ieremia Valahul – s-a născut într-un sat din Moldova în familia lui Margareta Bărbat şi Stoica Costişte. Este un călugăr capucin şi primul fericit român propus pentru sanctificare la 30 octombrie 1983, de către Papa Ioan Paul al II-lea. A călătorit în Italia unde dorea să devină sfânt pentru că credea el că acolo unde locuieşte urmaşul lui Petru se poate ajunge mai uşor pe drumul sfinţeniei.

Nimic nu este mai presus de Dumnezeu

Publicat în de
3

Am auzit de nenumărate ori că planeta este guvernată de astre, poate fi sau nu adevărat, nu sunt astrolog să infirm sau să confirm. Un singur lucru îl ştiu şi pot să îl susţin mereu acela că Dumnezeu nu ne vrea niciodată răul. Cum poate El să dorească să ne pierdem noi care suntem sub impulsul lui nişte fiinţe admirabile. Am încercat să desluşesc acest adevăr, citind cărţi am înţeles că acest lucru nu se poate observa decât cu ochii credinţei şi oricât de mult doream să înţeleg parcă mă îndepărtam tot mai mult. Cum aş putea să îl înţeleg eu pe Dumnezeu, eu fiinţă finită iar el nemărginit de mare. Cum mă pot eu mântui fără aportul Lui şi fără ca eu să îmi doresc acest lucru. Am înţeles că bogăţia este în mine iar eu o căutam în altă parte, în lucrurile create şi nu în Creator. Fără îndoială că Sfântul Augustin a scris despre acest lucru, misticii au încercat să se întreacă în enunţarea unor idei care multor laici le scapă. Nu încerc să creez ceva nou, doar să încerc să vă invit la un moment de reflexie, un moment care în lipsa unui Creator, creaturile nu au un scop definit. Toate lucrurile sunt deşertăciune spune Ecleziastul. Iar deşertăciunea vine din neajunsurile pe care le întâmpină omul în încercarea lui să treacă prin filtrul gândirii toate ideile despre Creator.

dumnezeu

Ioan al Crucii vorbea de un vid prin care trebuie să treacă sufletul pentru al regăsi pe Creator, un vid pe care generaţii de creştini l-au simţit şi despre care nenumăraţi sfinţi au vorbit. Tereza a Pruncului Isus a simţit acest vid şi l-a descris ca o stare de goliciune interioară, suspina şi adormea în momentul în care dorea să se roage, dar îi oferea acest moment nefericit pentru ea lui Dumnezeu ca o ofrandă.
Ce trebuie să facem noi când suntem în aceste momente, probabil să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă, pentru oamenii care ne sunt alături şi ne entuziasmează, pentru timpul nostru de odihnă şi de hrană pentru ziua care ni se arată şi care se transformă făcând loc altei zile, pentru toate lucrurile plăcute, pentru cuvinte şi în egală măsură pentru suspine, pentru nopţile de nesomn şi pentru fiecare an al vieţii noastre.
Iar când avem îndoieli să ne prezentăm în faţa Lui cu faţa senină, să ne rugăm şi să ne bucurăm de lumina zilei, să nu uităm să mulţumim şi să mergem mai departe.
Să ne gândim că nimic nu este mai presus de Dumnezeu şi să îi prezentam lui toate necazurile noastre.

Despre “Imnul iubirii”

Publicat în de
Răspunde

Nu am scris niciodată pe blog despre celebrările liturgice de la biserică, acum însă o voi face şi pentru ca al 13-lea capitol din Scrisoarea către Corinteni mi-a plăcut dintotdeauna. Imnul iubirii se numeşte acest capitol, m-am întrebat mereu de ce poartă acest nume şi cred că pot să îmi dau singur răspunsul, pentru că acest text sintetizează într-un fel anume tot Noul Testament. Iubirea este într-adevăr lucrul cel mai frumos pe care putem să îl dăruim şi celorlalţi. Când eram ministrant era textul meu preferat, era textul pe care puteam să îl proclam şi fără să îl citesc deloc înainte. Acest text îmi place şi astăzi, şi îl ascult cu plăcere de fiecare dată când cineva îl citeşte. Acum însă, am să revin la celebrarea liturgică din duminica ce tocmai a trecut, când părintele Emanuel Dumitru, a predicat magistral despre acest subiect. Nu ştiu dacă a citat sau nu din cineva , dintr-un sfânt sau din alte surse însă o frază mi-a plăcut şi am notat-o: “sunt mulţi cei care au vorbit şi scris despre iubire dar numai unul singur a trăit-o”. Ne putem imagina că despre Cristos este vorba, mi-a răsunat în cap până am ajuns acasă şi m-am gândit să o postez şi pe blog. Indiferent cine a spus acest lucru nu mai contează, importantă este esenţa. A sintetizat în câteva cuvinte tot Imnul iubirii şi dacă aceste cuvinte au ajuns la urechile noastre tot Celui care a trăit-o I se datorează. Şi ca să vă convingeţi de cât de adevărată este acea frază am să postez capitolul 13 din Scrisoarea către Corinteni.

1 Corinteni 13
1. Chiar daca aş vorbi limbile omenilor şi ale îngerilor, şi n-aş avea dragoste, sunt ca o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.
2. Si chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
3. Şi chiar dacă mi-aş împarţi toata averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
5. nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gandeşte la rău,
6. nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevar,
7. acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
8. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
9. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte;
10. dar, cand va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am facut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
12. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
13. Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Alegoria “Pomului Oprit” şi neascultarea celor dintâi oameni

Publicat în de
8

adam si eva

Cartea Genezei ne oferă o imagine despre primii oamenii şi alungarea lor din Raiul Pământesc. Cei dintâi oameni au mâncat din pomul oprit, pomul cunoaşterii şi al înţelepciunii şi au înţeles că sunt goi. Supărarea Creatorului, dacă poate exista aşa ceva, care să definească starea prin care trece Dumnezeu, când îi mustră şi îi trimite pe Adam şi Eva, la munca din care trebuiau să îşi câştige existenţa, se referă mai degrabă la păcatul neascultării omului primordial. Pomul din centru Edenului Pământesc, este fără doar şi poate o figură de stil, o alegorie, pentru a exprima omului primitiv (a se înţelege neevoluat în gândire şi acţiuni) că a locui un ţinut încredinţat lui de Dumnezeu, presupune şi responsabilităţi nu numai drepturi predefinite. Desenând un arc de cerc peste timp, observăm că omul are numai defecte, iar singurele calităţi rezidă tocmai din bunătatea nemărginită a Creatorului, care îşi entuziasmează creaturile oferindu-le posibilitatea alegerii. De aici începe istoria, pus în faţa alegerii, omul alege prost, ba mai mult nu îşi recunoaşte greşeala. Vina circulă de la Adam la Eva şi apoi la şarpele iscoditor, atrăgând pedeapsa meritată a lui Dumnezeu. Adam este condamnat să îşi câştige traiul prin sudoarea frunţii sale, Eva să suporte chinurile facerii iar şarpele să se târească. Fiecare în parte este interogat de Dumnezeu, ca un Blând Judecător, şi niciunul nu îşi recunoaşte vina. Dumnezeu nu condamnă însă pe nimeni dinainte, el pune în faţa creaturilor sale imaginea păcatului neascultării. Ce se putea întâmpla dacă fiecare în parte îşi recunoştea greşeala, putem doar să ne imaginăm nu să fim însă şi convinşi că judecata Creatorului nu ar fi fost aplicată. Un singur lucru este cert, pentru a subzista harul, omul trebuie să greşească, iar de aici începe bunătatea lui Dumnezeu. Cum poate să existe harul, altfel decât creând o antiteză perfectă cu păcatul?… în lipsa păcatului nu există harul, este foarte simplu, nu are cum să se înmulţească harul şi nu are cum să balanseze nici unul dintre talere. Pentru a avea conştiintă binelui, trebuie invariabil să ne raportăm la rău. Dumnezeu, când îi lasă omului prespectiva alegerii căii de urmat, nu îl lasă de izbelişte, se gândeşte şi la momentul în care omul poate alege rău. Acesta este motivul pentru care îi promite un Răscumpărător şi posibilitatea de a se reabilita, lepădându-se de pornirile lui rele. Din această expunere nu trebuie să ne imaginăm că fac apologia răului, Dumnezeu nu a creat răul, cei dintâi oameni erau buni, ne spune Cartea Genezei, alegerea lor i-a îndepărtat de Dumnezeu şi i-a făcut să cunoască răul. Nu sunt un teolog, părerea mea nu este una autorizată, dar întreaga mea expunere nu se fundamentează pe sursele existente ci pe o presupunere. Nu îmi pot imagina omul într-o stare vegetativă, Dumnezeu îl cheamă pe om la demnitatea cea mai înaltă, la demnitatea harului. Probabil acesta este şi motivul pentru care îl pune să aleagă, binele sau răul, viaţa sau moartea.

Sursa imaginii: pictură de Tizian (Adam şi Eva în Rai), această imagine face parte din patrimoniul Universal şi expunerea ei nu încalcă legea drepturilor de autor.

Biserica Sfânta Cruce la periferia Bucureştiului de altădată

Publicat în de

Biserica de pe Şos. Mihai Bravu, nr. 259 ,care se vede din toate zonele limitrofe, probabil şi datorită măreţiei sale, este acolo de puţin timp. Construcţia a început în 1992, când actualul episcop auxiliar Cornel Damian, era paroh la noua parohie catolică fondată de arhiepiscopul Ioan Robu în 1987. Construcţia bisericii a durat câţiva ani şi a fost consacrată în 1998. De atunci au trecut aproape 12 ani, o perioadă scurtă pentru a scrie o istorie, dar o perioadă în care s-au întâmplat multe. Istoria locului este însă lungă, presărată de amintiri pe care le menţionează istoria. În proximitatea bisericii, era o bariera renumită pentru faptul că pe acolo se făcea intrarea în oraşul Bucureşti, bariera Vergului. Era alături de alte 14 bariere, punct vamal, iar până la începutul anilor ’50 zona respectivă delimita Bucureştiul de comunuele din jurul său. Zona se numea Vergului, dupa numele unui paharnic care a trait in secolul 18. Grecul Vergu a avut ranguri inalte la curtea lui Cantacuzino, dar si la cea a lui Brancoveanu. A avut mai multe misiuni diplomatice, a dobandit mosii si avere, a fost conducator de lucrari publice, ceea ce justifica faptul ca o zona ii poarta numele. Vartolomei Vergu, Vergo sau Virgo, după unii, a fost mare portar la 1693 şi mare paharnic – rang boieresc de mare importanţă la curtea domnilor români pentru că acesta avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită -, îndeletnicire pe care a deţinut-o timp de aproximtiv doi ani, între 1695 şi 1697. Vergu, ca mulţi dintre grecii sosiţi atunci pe aceste meleaguri, găsindu-şi, astfel, patrie pe bani, la curtea lui Vodă Constantin Brăncoveanu.
Cunoscuta initial drept Bariera Vergului, aceasta zona se gasea la periferia Bucurestiului interbelic. Dincolo de bariera incepeau comunele limitrofe. Odata cu venirea comunistilor la putere, Bariera Vergului s-a transformat in Piata Muncii, denumire “intarita” si de bulevardul care incepe de aici, bulevardul Muncii (actual Basarabia) si mai tarziu, de statia de metrou cu aceeasi denumire.Recent, piata a fost redenumita Eudoxiu Hurmuzachi, nobilul roman de origine greaca, care s-a remarcat incepand cu revolutia de la 1848. Denumirea este destul de surprinzatoare pentru multi bucuresteni. Bariera servea, prin căpitanii, funcţionarii şi poliţaii săi, ca punct vamal, stabiliment de achitare a taxelor şi impozitelor, ca post de control sanitar şi, ca un fapt lăudabil pentru acea vreme, acţiona ca ambulatoriu pentru organizarea campaniilor de eradicare a unor epidemii şi, nu în ultimul rând, ca unitate de urmărire a infractorilor din mahalalele oraşului. În Bucureştii de pe timpul lui Vergu existau 14 astfel de intrări şi ieşiri ale oraşului, numite bariere. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, pe vremea Alexandru Vodă Ipsilanti funcţionau 13 bariere de intrare în oraş: Bărbătescu, Dealu Spirei, Dudeşti, Calici, Cărămidari, Târgul de Afară, Iancului, Mogoşoaiei, Podul de Pământ, Târgoviştei, Herăstrău, Bariera Nouă şi, bineînţeles, Bariera Vergului.
Revenind la Biserica Romano-Catolică Sfânta Cruce, în perioada interbelică, nu exista decât o capelă aparţinând cultului armeano-catolic, a cărei construcţie a început în 1933 şi care acum este casă parohială. Cu timpul această comunitate armeană s-a dizolvat, urmând ca în 1965 capela să intre în grija Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Aceasta capelă se afla la periferia Bucureştiului până în anii ’50. De reţinut că printr-o circulară din 1943, a arhiepiscopului Alexandru Cisar, se dorea constituirea altor parohii în Bucureşti şi în jurul acestuia în comunele care încă nu erau parte componentă a acestuia. Pe lângă parohiile deja existente: Bărăţia, Catedrala Sfântul Iosif, Cioplea şi Popeşti-Leordeni, arhiepiscopul Cisar dorea ca până în 1947, să se creeze parohii şi pentru zonele în care erau creştini catolici. Astfel apare şi pentru alte zone disponibilitatea construirii unor noi parohii ca de exemplu: pentru zona Aviaţiei, Crângaşi, Bellu, Colentina şi Pantelimon. Aceasta este probabil şi prima încercare de constituire a unei parohii pe teritoriul administrat astăzi de parohia Sfânta Cruce. Ceea ce s-a întâmplat a stricat socotelile arhiepiscopului Cisar, de a constitui noi parohii pe teritoriul Bucureştiului, comuniştii au restrâns începând cu 1948 activitatea tuturor ordinelor călugăreşti, şcolile catolice au fost naţionalizate, iar activitatea parohiilor restrânsă. Această situaţie creată, a împiedicat constituirea unei parohii pentru a deservi zona Pantelimon şi numai după ce părintele armean Clemens Koren, a înaintat o cerere ministerului cultelor prin care informa că este bolnav, iar credincioşii armeni au plecat din această zonă, capela existentă a fosta administrată de parohiile Bărăţia şi Cioplea până la constituirea parohiei Sfânta Cruce.

(va urma)