Ioan al Crucii vorbea de un vid prin care trebuie să treacă sufletul pentru al regăsi pe Creator, un vid pe care generaţii de creştini l-au simţit şi despre care nenumăraţi sfinţi au vorbit. Tereza a Pruncului Isus a simţit acest vid şi l-a descris ca o stare de goliciune interioară, suspina şi adormea în momentul în care dorea să se roage, dar îi oferea acest moment nefericit pentru ea lui Dumnezeu ca o ofrandă.
Ce trebuie să facem noi când suntem în aceste momente, probabil să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă, pentru oamenii care ne sunt alături şi ne entuziasmează, pentru timpul nostru de odihnă şi de hrană pentru ziua care ni se arată şi care se transformă făcând loc altei zile, pentru toate lucrurile plăcute, pentru cuvinte şi în egală măsură pentru suspine, pentru nopţile de nesomn şi pentru fiecare an al vieţii noastre.
Iar când avem îndoieli să ne prezentăm în faţa Lui cu faţa senină, să ne rugăm şi să ne bucurăm de lumina zilei, să nu uităm să mulţumim şi să mergem mai departe.
Să ne gândim că nimic nu este mai presus de Dumnezeu şi să îi prezentam lui toate necazurile noastre.