Sunt multe lucruri nescrise despre post. De modul cum îl trăim nu trebuie să ne înveţe nimeni, nici măcar biserica. Se poate spune fără să greşim că este o stare de spirit, un exerciţiu pe care ni-l facem cu noi înşine. Suntem în ultima săptămână de post şi e firesc să ne întrebăm dacă am făcut tot ce s-a putut să trăim într-adevăr aşa cum ne-am propus. Ca oameni, observăm că deşi ne propunem multe nu reuşim să realizăm decât foarte puţin şi nu suntem satisfăcuţi de rezultate niciodată. Dumnezeu nu ne cere niciodată imposibilul. El doreşte să vadă o schimbare cât de mică la noi, de atitudine, de conduită şi poate de percepţie în relaţia nostră cu ceilalţi. Valoarea postului, căci despre post este vorba în ultima instanţă, nu este dată de lucrurile miraculoase pe care credem noi că le facem. Nu este nici o manifestare vizibilă, ţin post deci sunt mai bun decât ceilalţi, mă laud cu faptul că ţin post şi cred că mă pot mântui doar că faţă de celalţi din anturajul meu refuz sistematic o mâncare bine preparată din carne. În mănăstirile occidentale, s-a pus în dese rânduri întrebarea cum se poate ţine postul. Nu am să le numesc aici, nici nu contează în fapt, ceea ce este interesant e altceva. Erau mulţi călugări care nu mâncau carne şi atunci fiind foarte multe feluri de mâncare, călugării nu au mai mâncat ceea ce le plăcea în mod deosebit, unii au renunţat la brânză şi cedau porţia lor de brânză altor călugări care mâncau carne, cei mare mâncau carne, au cedat porţia lor de carne celor care mâncau brânză în mod fregvent iar cei care preferau un pahar de vin după masă au înlocuit vinul cu limonadă, iar cei care preferau limonadă au baut vin. Fiecare renunţa la ceea ce îi plăcea şi îi oferea celuilalt porţia lui de hrană sau băutură preferată. Bineînţeles că postul nu înseamnă doar hrană, poate fi un moment de tăcere, îngăduinţă faţă de cei care ne deranjează şi când sangvinici fiind, luăm foc de fiecare dată, un moment de rugăciune în plus pe care ni-l alocăm pentru ai recomanda pe cei care au ajuns în Purgatoriu. Acum însă, pentru câteva zile, ne putem abţine de la lucrurile pe care le facem fregvent şi care ne plac ştiind că facem un efort. Aceste lucruri nu sunt scrise nicăieri, ele vin din inima noastră, sunt o manifestare a religiozităţii noastre, dar cu care dacă ne lăudăm nu mai au nicio valoare, nu suntem decât ca fariseii care se încruntă pentru a-şi arăta religiozitatea şi cu care Cristos nu a fost niciodată de acord, după cum ne istoriseşte Noul Testament.

Sursa imaginii: http://sminchy.files.wordpress.com/2008/04/rugaciune1.jpg

Iar în final o melodie care sper să vă placă, pentru mai multe detalii click aici:George Nicolescu – Ca lumina ochilor

www.youtube.com/watch?v=qIZMaQkprPs

Nu am citit vreun crâmpei referitor la aspiraţiile celeste ale omului, deşi una dintre cărţi se referă la ’’Cerul văzut prin lentilă’’. Dacă cineva mă poate informa cu privire la o acţiune sau la un articol religios, în care pe lângă amintirea unor vremuri trecute creştinii se îmbuibau cu chiolhane şi petreceau consumist, al persoanei amintite mai sus, sunt gata să retractez şi să îi ofer binemeritatele scuze, până atunci lăsaţi-mă să îmi exprim nedumerirea mai ales că nu înţeleg de ce articolele sale sunt date ca exemplu.
Crupa măgăruşului a creat dezbateri aprinse şi după ce la televizor a încins spiritele, cu nonşalanţa proverbială, distinsul domn a axplicat că acele exponate sunt în fond nişte obiecte de artă, care nici mai mult nici mai puţin îşi merită locul în galantarul culturii şi spiritului. Am văzut-o şi pe asta de parcă nu văzusem destule, dar să fiu sincer, nu am înţeles nici astăzi deşi a trecut ceva timp, ce legătură are crupa cu spiritualitatea, ca să nu mai vorbesc de zvastica simbolul nazist preluat din alte vremuri. Şi dacă mă refer la gulaguri şi la lagărele de exterminare, la noaptea cuţitelor lungi în care evreii erau exterminaţi în numele purităţi de rasă, pot să afirm că instituţia Evului Mediu care se numea ’’Congregaţia Indexului’’, ar fi avut foarte mult de lucru, chiar şi atunci când citind articolele din ziare pe care le scria aceeaşi personalitate, constata tonul partinic şi făţiş în suştinerea măgăruşului mai sus amintit cu simbol nazist pe el.

Şi ca să vă amintiţi am postat o declaraţie, vă rog să comentaţi unde vi se pare că acest articol este nefondat!…
Iar la final urmăriţi doamnele cu cele doua cărţi în mâini, par a fi spirituale sau nu?…

Revenind la subiect, am foarte mulţi prieteni sau cunoscuţi care în copilărie au fost abrutizaţi de părinţi iresponsabili, care sub imboldul unei lichori bahice au simţit nevoia să se exteriorizeze având ca material didactic proprii copii. Aceşti părinţi uită sau mai bine spus, omit intenţionat, că în calitatea lor de entităţi ’’purtătoare de viaţă’’ au pe lângă drepturi şi obligaţii şi îndatoriri. Am spus ’’entităţi purtătoare de viată’’ ca să subliniez că nu este meritul lor că participă la procesul creaţiei, ci este un dar pe care Dumnezeu îl oferă omului dezinteresat, şi pe care omul trebuie să îl preţuiască şi să îl innobileze.
Aş vrea să stiu şi eu, câţi dintre aceşti părinţi şi-au pus vreodată problema când la spovadă, s-au plâns de proprii copii, sau şi învinovăţit că şi-au lovit copii în mod brutal după ce au consumat foarte mult alcool şi în acest fel i-au mutilat pe viaţă, fără să mai spun că această atitudine poate marca un copil şi îl poate face să se comporte la fel în propria familie. Câţi dintre aceşti părinţi se gândesc mai degrabă la acei copii care suferă de foame, în timp ce ei ajung să consume alcool în cantităţi industriale?…Oare nu omit cu bună ştiinţă, că brutalizând darul lui Dumnezeu care este copilul, ajung chiar să-L ofenseze pe Creator care se îngrijeşte de lucrarea mâinilor Sale. Ce poate fi mai grobian decât să acţionezi cu o fortă disproporţionată asupra unui copil fără apărare care nu îţi poate face în niciun caz rău!…

Haideţi dragi părinţi, să nu mai populăm căminele de copii, când ar fi mai uşor să ne îngrijim de sănătatea lor fizică şi de integritatea lor morală,. Când aceşti copii ar putea să se dezvolte armonios şi cu aportul vostru şi să formeze mai departe o familie de care să fie mândrii, o familie care să fie baza societăţii şi a bisericii. Nu cumva, mă întreb retoric, neajunsul copiilor este neajunsul părinţilor, care nu au ştiut să fie un model de viaţă şi moralitate şi s-au comportat defectuos în relaţia cu copii lor!?… Nu cumva copii proveniţi din familii dezmembrate vor devenii deligvenţii de mâine, doar pentru că nu au avut un model de urmat!?… Nu era mai uşor să înainte de a le cere copiilor respect şi preţuire să le oferiţi un model de urmat?…sunt întrebări la care fiecare dintre noi, ne vom răspunde cu sinceritate nouă, în inima noastră!… şi cred că este mai sănătos ca înainte să judecăm să înţelegem şi să oferim un exemplu!…

Sursa imaginii 1: ortodoxia tinerilor

Sursa imaginii 2: Moldova noastră

Biserica a susţinut mereu grupuri sau persoane care pun preţ pe valorile umane, viaţă sau libertatea de expresie. Când toate aceste drepturi au fost îngradite nu s-a sfiit să protesteze. Şi a făcut-o în dese rânduri, de la condamnarea vrăjitoriei în Evul Mediu aspru sancţionată, la cărţile imorale trecute la ”Index” ori la grupurile de bolşevici care creau probleme în anii ’20 în Dieceza de Iaşi. Aceste sunt doar câteva exemple. Aceste exemple nu sunt singulare, a incriminat nazismul cand a aflat de lagărele de concentrare, a sprijinit sindicatul ’’Solidaritatea’’ în lupta lui cu ororile comunismului, şi-a adus aportul în căderea comunismului la începutul anilor ’90. Aceasta e politica Bisericii, pe care eu din respect pentru ceea ce a făcut, am numit-o ’’politica bunului simţ’’.
Întreg articolul pe care l-am amintit mai sus, a creat o paralelă între ceea ce se întâmplă acum şi ceea ce se întâmpla în trecut, între martirii ce şi-au dat viaţa în închisorile comuniste şi cei care pot deveni martiri ai timpului nostru prin indiferenţa autorităţilor. Am spus şi o mai spun, până se înţelege, că nu am fost părtinitor. Şi cum să nu susţin Biserica, această instituţie eclezială care vrea binele!… De aceea, consider că am dreptul să mă exprim cu toate consecinţele ce decurg din aceste dezbateri. Exemplele pe care le-am formulat în scris vin să susţină acest punct de vedere, spuneam eu, iar noi trebuie să fim vocali şi să susţinem neîntrerup cauza Bisericii. Atât şi nimic mai mult. Ca persoane care aparţinem unui cult recunoscut de către stat, nu trebuie să acceptăm ca punctul nostru de vedere să fie trecut doar în revistă, fără ca să se dispună măsuri concrete, care să vină în sprijinul populaţiei catolice. Iar noi care aparţinem acestei entităţi, trebuie să acţionăm concertat şi să sprijinim acţiunile Bisericii. Ceea ce s-a şi întâmplat în dese rânduri, exemplul cel mai aproape de noi fiind acela al protestului în care toate bisericile catolice din Arhidieceza de Bucureşti care au fost închise în luna iulie, a anului trecut.
În istoria bisericii locale, exemplele sunt nenumărate; la Iaşi în toată Dieceza preoţii catolici erau apăraţi de cordoane de oameni pentru a nu fi arestaţi în timpul regimului comunist, la Braşov credincioşii erau solidari cu preoţii care de la amvon criticau vehement regimul ateu în anii ’80 şi nu permiteau securităţii să se apropie de preoţi. Iar exemplele pot continua. Ceea ce ne rămâne nouă credincioşilor de făcut, e să susţinem, prin toate mijloacele biserica pentru că şi de noi depinde dacă vocea noastră se face auzită sau rămâne la statutul de doleanţă.

Sursa imaginii: Jurnalul Naţional

SURSA:Mediafax

La muncă, pe stradă, în birouri, sau în pieţe, patrimoniul naţional şi spiritual trebuie apărat, el este bogăţia cea mai de preţ pe care o moştenim şi o transmitem mai departe celor care vin în urma noastră. Fără să luăm poziţie aceste cuvinte nu reprezintă nimic, sună în vreun fel aparte dar doar atât. Nu am rezolvat problemele pe care l-am sesizat?…nu-i nimic, mergem mai departe, o să le sesizăm de fiecare dată până ne vom face auziţi!… Suntem mulţi, din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai deznădăjduiţi, fără să simţim că ne apără cineva, dar trebuie să fim vocali, să ne înscriem în: partide, societăţi, sindicate, fraternităţi, confederaţii ori unde putem fi vocali şi ne putem susţine punctul de vedere. Biserica are nevoie de noi, de aportul nostru, societatea va fi va bună dacă ne implicăm şi dacă susţinem cauza nostră, idealurile creştine şi valorile umane, tinerii vor avea o viaţă mai bună şi nu vor mai simţi apăsarea generaţiilor trecute. Într-un mod simplist spus, de noi depinde ca problemele noastre să fie rezolvate. Chiar dacă vor încerca să de reducă la tăcere, gândurile nu ni le pot lua, chiar dacă ne vor distruge bisericile vom clădi altele, chiar dacă ne vor omorî, sufletul va trăi veşnic. Chiar dacă nu vom mai putea să scriem, vom transmite generaţiilor viitoare verbal ceea ce avem de spus şi vom găsi mereu mijloace de luptă. Spiritul nu moare niciodată. Vom citi mai mult, ne vom apăra mereu, fără să fim fanatici sau să picăm în extremism, vom publica articole, recenzii, studii, ne vom folosi de toate mijloacele, internet- bloguri, radio şi televiziune, reviste de specialitate, monografii. Glasul nostru trebuie să se audă pretutindeni, gândurile nostre trebuie să le ştie toată lumea, nu trebuie să stăm deoparte şi să ne plângem de milă. Astfel viaţa va căpăta sens, lucrurile care altădată erau imposibile pot deveni posibile, deciziile ne vor aparţine. Nu doresc să fiu utopic, deşi poate suna ca o utopie, dar fără o implicare masivă gândurile noastre vor rămâne acolo într-un cotlon al minţii noastre. Nu vreau să îmbrăţişez nişte valori ideale ci mai degrabă nişte valori care pot deveni posibile, acele valori pe care unii nu le cunosc dar nu din vina lor, şi care trebuie să le cunoască cât mai repede . Societatea nu mai oferă modele, sfinţii şi idealurile creştine nu mai sunt idealuri de urmat. Cristos de pe cruce parcă nu ne mai spune nimic, ne îndreptăm către el numai când avem nevoie. Mijloacele media oferă numai, pornografie, infantilism, hoţie, violuri, violenţă domestică, tâlhării, lucruri pe care deşi le cunoştem nu ne împotrivim lor, au ajuns să facă parte din viaţa noastră şi să ni se pară normale în loc să provoace rumoare. Asistăm la aceeaşi scenă de teatru lugubră în care noi suntem nişte păpusele trase de sforile indolenţei altora, în timp ce au senzaţia că ne pot cumpăra, cu funcţii, bani sau posturi de conducere. Politicul dictează mult prea multe iar noi, noi ce facem?… asistăm pasivi, până când şi unde credem că ne putem îndrepta astfel, care este calea de urmat?…Asistând pasiv, nu putem decât să de complacem sau ca alternativă putem să ne apărăm drepturile, să devenim din ce în ce mai vocali. Concluzia o tragem noi, fiecare dintre noi!…De noi depinde dacă ne implicăm sau nu, dacă vom asista pasivi sau ne vom implica şi vom spune ce avem de spus, dacă avem sau nu un preţ, dacă ne vom lăsa cumpăraţi, dacă ne pasă.

„ Dar va zice cineva: ,,Tu ai credinţa, şi eu am faptele.“ ,,Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”

Primul criteriu după care identifici o persoană cu credinţă , este ceea ce face .Am întâlnit persoane care spun că după ce păcătuieşti poţi uşor să-ţi ceri iertare şi Domnul te va ierta . Însă imediat alergau să păcătuiască iarăşi . Ce credeţi că spuneau faptele lor ? …oare ei nu abuzau de bunatatea lui Dumnezeu?… Astept sa comentati si sa va spuneti parerea, credeti ca un crestin se identifica dupa faptele sale?…

Este intru-catva similar cu ceea ce se intampla cand oamenii mureau, pentru ca aveau probleme cu amigdalele, si doar interventia penicilinei ii putea face sa traieasca…astazi insa penicilina nu ne mai da batai de cap si munca in flosul oamenilor: a medicilor care se zbat zi de zi sa geseasca metode de indepartare a acestor temeri cauzate de acest flagel nemilos numit cancer.

Dumnezeu sa ne ocroteasca!…