Preşedintele Românie anunţa aseară (4 februarie 2010) că la sugestia Pentagonului, România va achiziţiona un scut anti-rachetă pentru apărarea graniţelor ţării. Hotărârea a fost luată după consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (organismul cel mai important în materie de apărare). România devine astfel un jucător important în materie de securitate naţională, după unele state mult mai bine cotate (Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China, Israel, şi Iran) care deţin un arsenal nuclear de foarte mulţi ani. Acest sistem este denumit în literatura de specialitate ICBM. Hotărârea este una importantă şi pentru costurile pe care le implică 4 miliarde de euro, bani care se puteau duce în învăţământ sau sănătate şi nu în apărare naţională. Nu am să intru prea mult în detalii tehnice, scutul are în componenţa sa vectori purtători de rachete care pot detecta şi lovi rachete inamice în aer şi funcţionează de la sol sau de pe fregatele achiziţionate de România. Întrebarea este, la ce îi foloseşte României un astfel de scut şi cărui tip de ameninţări ar trebui să îi facă faţă?… Nu era mai plăcut totuşi să nu avem inamici?…sau într-o era a înarmărilor să ne gândim mai degrabă la prezervarea păcii, decât să devenim vulnerabili?… Nu departe de noi, în vremurile noastre, multe dintre statele aliate ale Americii au avut de suferit de pe urma faptului că erau aliaţii fireşti într-un sistem de apărare pe care ei îl numeau defensiv. Să ne aducem aminte de atentatele din Anglia şi Spania în care foarte mulţi oameni au murit în urma atentatelor revendicate de Al-Quaida. E simplu, nu ai de ce să te aperi dacă nu esti un stat agresor, iar România, chiar avea avantajul că nu era un astfel de stat. Pacea lumii nu se sprijină pe idealuri impuse, pacea se construieşte făcându-ţi prieteni nu inamici, America pe unde a fost în decursul timpului a impus pacea, nu a sprijinit-o, iar exemplele sunt multe: Irak, Afganistan, Kosovo, Vietnam, etc. Să fie oare acesta un mod de gândire la care România achiesează, sau această decizie îi este impusă?… Nu trebuie să minimalizăm contribuiţia României dar nici să o maximizăm, cazul este unul destul de complicat şi destul de greu de gestionat.
Trecând într-un registru mult mai grav, îmi amintesc de fiecare dată de discursul fostului premier britanic Winston Churchill, adresat într-o universitate americană, despre “Cortina de Fier” care se coboară peste Europa, era vorba de Uniunea Sovietică care încerca să îşi impună punctul de vedere. Mesajul lui era unul simplist şi a făcut furori prin mediile academice, devenind un simbol al luptei contra puterilor comuniste. Uniunea Sovietică nu mai este, a dispărut în 1991, iar “Polul Răului” este acum unul imaginar. Rusia este departe de ce era Uniunea Sovietică, nu mai are arsenalul nuclear de altădată iar Statele Unite nu mai au cui să se împotrivească. În această dispută care se ducea şi pe tărâm ideologic, a intervenit firesc şi Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Sanctitatea Sa a sprijinit statele satelit ale Uniunii Sovietice în lupta lor pentru credinţă şi pace. A sprijinit sindicatul “Solidaritatea” şi pe Lech Walesa în lupta lor pentru apărarea păcii şi a drepturilor omului, sindicat care va prelua puterea în mod democratic în Polonia după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Dar mai mult decât atât, toate acordurile de pace dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost mediate şi sprijinite de Sfântul Părinte. Acordurile de reducere a arsenalului nuclear s-au semnat în timpul pontificatului său, SALT II în 1979, START I în 1991 şi START II în 1993, START III în 1997 şi SORT în 2002. Aceste acorduri privind reducerea arsenalului nuclear au expirat în 2009 cu excepţia celui din urmă (SORT) care expiră în 2012. Aşadar Biserica a intervenit prin toate mijloacele pentru apărarea păcii, mesajul său a fost auzit şi sperăm să se audă mereu, ceea ce ne rămâne nouă este să ne rugăm să nu avem parte de catastrofe nucleare, războaie şi calamnităţi naturale, pentru a trăi în pace şi armonie.
Sursa imaginii 1: www.olive-drab.com
Sursa imaginii 2: BBC