Toate articolele cu eticheta: Biserica şi istoria

Modele de urmat

Publicat în de
5

Pentru că astăzi nu doresc să critic şi pentru că numeroase persoane mi-au recomandat acest lucru, mi-am propus să vă prezint câteva modele de urmat pentru creştini. Şi pentru că astăzi nu prea mai avem modele, pentru că societatea consumistă nu ne mai oferă alternative, m-am gândit să îmi fundamentez întreaga expunere pe modelele din trecut. Unele sunt încă actuale, pentru că atitudinea lor le recomandă şi parcă nici timpul nu pare să fi trecut peste ele, altele deşi plecate la cele veşnice continuă să însufleţească viaţa bisericii. Modelele pe care vi le propun sunt sfinţii.

Ignaţiu de Loyola – fondatorul “Societăţii lui Isus”, autorul contrareformei, este faimos pentru exerciţiile sale spirituale. Prin ordinual pe care l-a fondat a oferit generaţiilor de iezuiţi o educaţie aleasă, care le-a servit pentru conducerea bisericii. Ordinul iezuit a oferit bisericii 397 de episcopi dintre care 100 sunt încă în viată, conducând încă numeroase Dieceze catolice pe tot cuprinsul lumii. Pentru mai multe detalii puteţi urmării linkul:http://www.catholic-hierarchy.org/diocese/dqsj0.html

Padre Pio – un sfânt al zilelor noastre, călugăr capucin şi unul dintre ultimii stigmatizaţi, descoperit intact după 30 de ani de la decesul său, trupul nu a putrezit şi a împrăştiat arome de trandafir la deshumare. Este celebru pentru liturghiile pline de fervoare pe care le celebra şi avea faţa transfigurată de la stigmatele pe care le acoperea cu mânuşi la celebrările liturgice. Este autorul unor cuvinte memorabile pe care le-a rostit după ce un domn de vârsta a doua a venit la el din curiozitate şi i-a mărturisit că nu crede în Dumnezeu, răspunsul sfântului a venit promt: Dumnezeu crede în tine!…

Anton de Padova – membru al Ordinului Franciscanilor Minori Conventuali, sfânt ce avea darul bilocaţiei (putea să predice în mai multe locuri în acelaşi timp), este vestit pentru minunile sale, este unul dintre sfinţii cei mai pomeniţi din calendarul roman. Acestui sfânt îi cer ajutorul milioane de oamenii care doresc să primească daruri speciale prin mijlocirea sa de la bunul Dumnezeu.

Ieremia Valahul – s-a născut într-un sat din Moldova în familia lui Margareta Bărbat şi Stoica Costişte. Este un călugăr capucin şi primul fericit român propus pentru sanctificare la 30 octombrie 1983, de către Papa Ioan Paul al II-lea. A călătorit în Italia unde dorea să devină sfânt pentru că credea el că acolo unde locuieşte urmaşul lui Petru se poate ajunge mai uşor pe drumul sfinţeniei.

Toma de Aquino sau cuvântul care crează

Publicat în de
8

M-am gândit de nenumărate ori să nu mai scriu pe acest blog, iar motivele sunt multiple: primul dintre ele este că, mă nemulţumeşte traficul foarte redus, al doilea ar fi că nu există interlocutori cu care să comunici pe temele propuse, al treilea motiv este publicul (publicurile, ca să fiu riguros) restrâns căruia trebuie să mă adresez (bătrânii şi copii nu prea au acces la acest tip de informaţii, mai rămân tinerii şi persoanele de vârsta a doua). Sunt însă şi motive pentru care eu cred că merită să continui: unul dintre el este că, poţi să faci tot ce se poate în calitate de laic pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu, al doilea pentru că îndemnul Sfântului Părinte trebuie să aibă ecou şi susţinere şi în rândul laicilor (vezi articolul Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală: Noile mijloace de comunicare în slujba Cuvântului), nu numai din partea preoţilor (fără a încerca să spun vorbe mari!..), al treilea pentru că pot să scriu ceea ce simt, fără să mi se cenzureze textele, iar cenzura să îmi aparţină.

Toma de Aquino

În urma unei analize personale, m-am gândit să scriu de fiecare dată când simt nevoia. Cuvintele pot spune multe, ele au creat sfinţi, iar unul dintre ei este Sfântul Toma de Aquino, căruia Biserica Catolică i-a acordat un rol important. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, în urma unor discuţii legate de minunile pe care le-a făcut acest sfânt, se spune că papa la începerea procesului de canonizare, a stârnit reacţii din partea prelaţiilor adunaţi pentru a dezbate cauza acestui sfânt, sub cupola Vaticanului. Pentru că în perioada respectivă, cuvântul Sfântului Părinte atârna destul de greu, s-a luat hotărârea ca decizia canonizării lui Toma să îi aparţină. Astfel că urmaşul lui Petru, după ce s-a documentat cu privire la aportul pe care la adus prin lucrările sale la dezvoltarea filosofiei şi teologiei scolasice şi implicit la dezvoltarea bisericii, a considerat că pentru fiecare cuvânt scris, Toma a săvârşit o minune. Aşa s-a ajuns să se închidă lucrările forului în care s-a hotărât necesitatea înscrierii lui Toma în catalogul sfinţilor. Papa Ioan al XXII-lea a răspuns cu o frază celebră: “câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit ”. A fost proclamat Doctor al Bisericii de Sfântul Pius al V-lea în 1567 şi propus calauză a studiilor filosofice de următorii Papi, de la Leon al XIII-lea încoace.
Lucrările sale, “Summa Theologică” şi “Summa contra Gentiles” sunt importante pentru Biserică, ele sunt adevărate Enciclopedii, scrise într-un stil simplu, poate puţin cam dogmatic, ar putea fi considerate depăşite în zilele noastre, dacă nu se ţine cont de impactul pe care aceste lucrări le-au avut pentru perioada Evului Mediu şi dezvoltarea ulterioară a teologiei în bazinul latin al Bisericii. Întreaga operă a lui Toma de Aquino a fost creată după îndelungi studii pe care le-a aprofundat, iar întreaga viaţă a fost condusă după deviza : “contemplate alis tradere” - “să împărtăşeşti şi altora rodul reflexiilor tale” . Acesta este un motiv pentru care chiar merită să scrii, în speranţa că poţi să faci minuni în scris, prin intermediul Duhului Sfânt şi de ce nu să ne asemănăm Sfântului Toma care experimentează iubirea lui Cristos şi o transpune din viaţă în scris.

Material documentat din cartea : Vieţile sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti
Sursa imaginii: Wikipedia, Enciclopedie Liberă

Biserica Sfânta Cruce la periferia Bucureştiului de altădată

Publicat în de

Biserica de pe Şos. Mihai Bravu, nr. 259 ,care se vede din toate zonele limitrofe, probabil şi datorită măreţiei sale, este acolo de puţin timp. Construcţia a început în 1992, când actualul episcop auxiliar Cornel Damian, era paroh la noua parohie catolică fondată de arhiepiscopul Ioan Robu în 1987. Construcţia bisericii a durat câţiva ani şi a fost consacrată în 1998. De atunci au trecut aproape 12 ani, o perioadă scurtă pentru a scrie o istorie, dar o perioadă în care s-au întâmplat multe. Istoria locului este însă lungă, presărată de amintiri pe care le menţionează istoria. În proximitatea bisericii, era o bariera renumită pentru faptul că pe acolo se făcea intrarea în oraşul Bucureşti, bariera Vergului. Era alături de alte 14 bariere, punct vamal, iar până la începutul anilor ’50 zona respectivă delimita Bucureştiul de comunuele din jurul său. Zona se numea Vergului, dupa numele unui paharnic care a trait in secolul 18. Grecul Vergu a avut ranguri inalte la curtea lui Cantacuzino, dar si la cea a lui Brancoveanu. A avut mai multe misiuni diplomatice, a dobandit mosii si avere, a fost conducator de lucrari publice, ceea ce justifica faptul ca o zona ii poarta numele. Vartolomei Vergu, Vergo sau Virgo, după unii, a fost mare portar la 1693 şi mare paharnic – rang boieresc de mare importanţă la curtea domnilor români pentru că acesta avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită -, îndeletnicire pe care a deţinut-o timp de aproximtiv doi ani, între 1695 şi 1697. Vergu, ca mulţi dintre grecii sosiţi atunci pe aceste meleaguri, găsindu-şi, astfel, patrie pe bani, la curtea lui Vodă Constantin Brăncoveanu.
Cunoscuta initial drept Bariera Vergului, aceasta zona se gasea la periferia Bucurestiului interbelic. Dincolo de bariera incepeau comunele limitrofe. Odata cu venirea comunistilor la putere, Bariera Vergului s-a transformat in Piata Muncii, denumire “intarita” si de bulevardul care incepe de aici, bulevardul Muncii (actual Basarabia) si mai tarziu, de statia de metrou cu aceeasi denumire.Recent, piata a fost redenumita Eudoxiu Hurmuzachi, nobilul roman de origine greaca, care s-a remarcat incepand cu revolutia de la 1848. Denumirea este destul de surprinzatoare pentru multi bucuresteni. Bariera servea, prin căpitanii, funcţionarii şi poliţaii săi, ca punct vamal, stabiliment de achitare a taxelor şi impozitelor, ca post de control sanitar şi, ca un fapt lăudabil pentru acea vreme, acţiona ca ambulatoriu pentru organizarea campaniilor de eradicare a unor epidemii şi, nu în ultimul rând, ca unitate de urmărire a infractorilor din mahalalele oraşului. În Bucureştii de pe timpul lui Vergu existau 14 astfel de intrări şi ieşiri ale oraşului, numite bariere. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, pe vremea Alexandru Vodă Ipsilanti funcţionau 13 bariere de intrare în oraş: Bărbătescu, Dealu Spirei, Dudeşti, Calici, Cărămidari, Târgul de Afară, Iancului, Mogoşoaiei, Podul de Pământ, Târgoviştei, Herăstrău, Bariera Nouă şi, bineînţeles, Bariera Vergului.
Revenind la Biserica Romano-Catolică Sfânta Cruce, în perioada interbelică, nu exista decât o capelă aparţinând cultului armeano-catolic, a cărei construcţie a început în 1933 şi care acum este casă parohială. Cu timpul această comunitate armeană s-a dizolvat, urmând ca în 1965 capela să intre în grija Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Aceasta capelă se afla la periferia Bucureştiului până în anii ’50. De reţinut că printr-o circulară din 1943, a arhiepiscopului Alexandru Cisar, se dorea constituirea altor parohii în Bucureşti şi în jurul acestuia în comunele care încă nu erau parte componentă a acestuia. Pe lângă parohiile deja existente: Bărăţia, Catedrala Sfântul Iosif, Cioplea şi Popeşti-Leordeni, arhiepiscopul Cisar dorea ca până în 1947, să se creeze parohii şi pentru zonele în care erau creştini catolici. Astfel apare şi pentru alte zone disponibilitatea construirii unor noi parohii ca de exemplu: pentru zona Aviaţiei, Crângaşi, Bellu, Colentina şi Pantelimon. Aceasta este probabil şi prima încercare de constituire a unei parohii pe teritoriul administrat astăzi de parohia Sfânta Cruce. Ceea ce s-a întâmplat a stricat socotelile arhiepiscopului Cisar, de a constitui noi parohii pe teritoriul Bucureştiului, comuniştii au restrâns începând cu 1948 activitatea tuturor ordinelor călugăreşti, şcolile catolice au fost naţionalizate, iar activitatea parohiilor restrânsă. Această situaţie creată, a împiedicat constituirea unei parohii pentru a deservi zona Pantelimon şi numai după ce părintele armean Clemens Koren, a înaintat o cerere ministerului cultelor prin care informa că este bolnav, iar credincioşii armeni au plecat din această zonă, capela existentă a fosta administrată de parohiile Bărăţia şi Cioplea până la constituirea parohiei Sfânta Cruce.

(va urma)