Toate articolele cu eticheta: Biserica Catolică

“Credinţa noastră este viaţa noastră” – Iuliu Hossu

Publicat în de
9
Credinţa noastră este viaţa noastră!

Credinţa noastră este viaţa noastră!

Memoria celor care au trăit înaintea noastră nu trebuie uitată. Vârfurile religioase, politice sau culturale au murit pentru credinţa în valorile lor şi în Dumnezeu. Unii au murit la canal şi în închisorile comuniste, pentru că nu puteau face pact cu diavolul reprezentat de Uniunea Sovietică, sau pentru că nu vroiau să fie umiliţi de un regim ateu şi fără aplecări morale. Dincolo de pornirile firii, de umilinţele fizice şi psihice, de torturile la care au fost supuşi episcopii catolici, au ţinut sus stindardul iubirii lui Cristos şi al credinţei lor, fără să se încovoaie. Niciunul nu a vrut să abdice de la valorile morale sau de la credinţa sa. Au părăsit viaţa pentru că vroiau să o păstreze. Biserica romano-catolică a fost, pe alocuri, tolerată. Cea greco-catolică interzisă printr-un ordin a lui Stalin, ca de altfel toate bisericile unite din “Lagărul Sovietic”. Justinian Marina, sau Patrarhul Roşu, aşa cum este descris de istoriografi, devenit Patriarh cu implicarea Moskovei, a sperat până în ultimul moment că episcopii greco-catolici vor face trecerea la “Biserica mamă”, aşa cum o numea el, şi vor rupe legătura cu Scaunul petrin. S-a înşelat amarnic. Nici Iuliu Hossu, căruia i s-a propus să devină Patriarh, nici ceilalţi episcopi greco-catolici nu au îngăduit să-şi piardă credinţa. Iuliu Hossu, cel care a citit la Alba-Iulia, important scaun episcopal, actul Unirii, nu putea să renunţe la credinţa sa nici după moarte. La Dragoslavele, însuşi Patriarhul Marina a venit pentru ai convinge pe episcopii catolici să fie aserviţi regimului. În numele episcopilor catolici, Iuliu Hossu, a răspuns că, fără să vină cu aserţiuni teologice şi morale, episcopii catolici nu vor renunţa la credinţa lor pentru că: “credinţa noastră este viaţa noastră”.

Patriarhul a plecat trist, înţelegând că este vorba despre trăire şi convingere. Cu toate acestea, cu implicarea Siguranţei, 36 de preoţi uniţi au fost ameninţaţi şi târâţi într-un fiasco mediatic, prin care se dorea refacerea unităţii rupte la 1700 cu Biserica Ortodoxă Română. 36, un număr similar cu cel al preoţilor şi episcopilor care reluat legătura cu Roma, nu a fost ales întâmplător. Nici autorităţile comuniste şi nici Biserica Ortodoxă Română nu s-a gândit că în lipsa episcopilor, conducătorii “de iure” ai Bisericii, unitatea este nulă. Această mascaradă mediatică trebuia oferită ca putere de exemplu celor peste 1.500.000 de greco-catolici, care în fapt nu au trecut la ortodoxism, ci au fregventat bisericile romano-catolice. Astfel, Biserica Unită cu Roma a supravieţuit timp de 51 de ani de ilegalitate, prin martirii săi şi credincioşi ei. Nu trebuie uitată jerfa lor, ci arătată lumii întregi şi stimată.

Biserica Catolică şi Polonia comunistă

Publicat în de
1

Actul de curaj, dar cu promptitudinea sufletului creştin , care merge mână în mână cu prudenţă, cunoştinţe şi înţelepciune pot păstra unitatea în credinţa catolică. – Papa Pius al XII -lea

În timpul celui de-al doilea război mondial, Papa a întrerupt politica sa de neutralitate, după ce a cerut respectarea drepturilor catolicilor, în ciuda persecuţiilor masive care începuseră în 1939, când Polonia a fost împărţită în două ,de către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică stalinistă. Partidului Comunist din Polonia a preluat controlul guvernamental în 1947, şi a început să confişte proprietatile Bisericii în lunile următoare. Până la sfârşitul lui 1947, institutele catolice de învăţământ, grădiniţe, şcoli, orfelinate au fost expropriate. Începând din 1948, a început să aibă loc arestarea în masă a episcopilor catolici şi clerului bisericii catolice.Cardinalul Stefan Wyszyński a fost arestat între anii :1953 – 1956. Papa Pius al XII-a răspuns cu o scrisoare apostolică Flagranti Semper Animi, în care el a apărat biserica împotriva atacurilor, persecuţiei şi tacticilor staliniste. Cu toate acestea, presiunile impotriva Bisericii a crescut şi a culminat cu scoaterea în afara legii de facto a întâlnirilor religioase şi a manifestărilor religioase. Papa Pius a răspuns cu o scrisoare de comemorare, care viza a 10-a aniversare de la începutul celui al doilea război mondial. El scrie, că, deşi poporul polonez a suferit ca nimeni altcineva în timpul războiului, la zece ani după aceea, suferinţa continuă. În onoarea Sfântului Stanislaw , Papa Pius al XII-lea, oferindu-le consolare şi exprimându-şi din nou anumite convingeri, a spus că Cristos va câştiga şi sfârşitul persecuţiilor va avea loc în anii următori. În 1952, unii preoţi sunt închişi, iar alături de ei şi toate seminariile ordinelor religioase sunt închise. La data de 11.19.1953, Suveranul Pontif s-a adresat Corpului Diplomatic şi a cerut să emită un protest împotriva încarcerării cardinalului Stefan Wyszynski. După arestarea Cardinalului , autorităţile comuniste încearcă să sprijine acţiunile grupurilor de preoţi, care aspirau la o separare de la Roma. Acest artificiu nu a fost însă adevărat, regimul opresiv stalinist, minţea cu privire la faptul că preoţii vor să se separe de centrul lor spiritual. La aniversarea a 300 de ani de la apărarea cu succes a Jasna Góra , Papa Pius al XII, scrie din nou în Polonia, pentru a felicita apărătorii curajoşi ai credinţei din vremea lui. El îl salută pe Cardinalul Ştefan Wyszynski la întoarcerea sa din arestul comunist, în octombrie 1956. În 1957, Papa Pius scrie Enciclica, Invicti Athletae, cu care se adresează, în cuvinte puternice, episcopatului polonez, care a sărbătorit 300 de ani de la martiriul Sfântului Andrei Bobola, ucis de ruşi. Papa cere cu această ocazie rezistenta şi vitejie din partea poporului credincios şi a bisericii reprezentată de preoţii şi episcopii polonezi.

(va urma)

Retorica falsă

Publicat în de
5

Ca laic şi catolic, simt ca trebuie să intervin şi în spaţiul public. Am facut-o de atâtea ori o voi face şi acum. Motivul este simplu: biserica din care fac şi eu parte este atacată sistematic în spaţiul public, în media, pe site-uri, în şcoli sau în orice împrejurare. Retorica este una falsă şi pentru că nu se aduc argumente, ”singura motivaţie este acuza”. M-am săturat de această atitudine, ea nu aduce nimic, ci are numai scăpări şi am să motivez acţiunea mea, prin care consider necesar să postez un astfel de articol. Pentru că dincolo de acuze nu se află nimic constructiv, am prieteni în toate confesiunile, nu i-am considerat niciodată sectanţi, ba mai mult, am încercat să înţeleg de fiecare dată manifestările lor de spiritualitate, în schimb prietenii mei catolici au fost numiţi sectanţi în mai multe rânduri. Am fost cu prieteni ortodoxi la biserica lor, pentru ai înţelege mai multe, simt că şi acolo este prezent Dumnezeu aşa cum cred că, indiferent cât de uman în acţiuni ar fi orice preot cu slăbiciunile lui, acţionează în „Persona Cristi” înţelegând prin aceasta că, atunci când este vorba de administrarea orcărui sacrament, Cristos personal acţionează. Butada de tipul ”unitate în diversitate” mi se pare de bun simţ, iar prin aceasta înţeleg că fiecare are dreptul să îşi manifeste religiozitatea aşa cum crede el de cuviinţă, fiecare biserică, individ, entitate se poate manifesta liber, potrivit propriilor argumente, potrivit unui principiu moral care spune că : ”libertatea mea, nu trebuie să îngrădească libertatea celuilalt”. Am auzit în dese rânduri că, Biserica Catolică s-a ”rupt” din Biserica Ortodoxă, nimic mai fals, din tumultul de porniri care numai religioase nu sunt, această retorică este cât se poate de falsă. Biserică primară, din catacombe, nu era nici catolică nici ortodoxă şi nici de altă confesiune, era o biserică aflată în stare incipientă care avea ca obiectiv răspândirea credinţei. Ca să vi astăzi şi să spui că asemenea elucubraţii, mi se pare aiuritor şi de prost gust. Cât priveşte Primatul papal, această normă a fost enunţată în timpul Conciliului Vatican I, la sfârşitul anilor 1800, nu a fost un motiv de ”scindare” a celor două biserici, aşa cum fals acreditează unii preoţi ortodoxi ideea. Acest adevăr de credinţă are şi acoperire în Noul Testament, Cristos însuşi, îi spune lui Petru că : ”Tu eşti Petru şi pe această piatră voi clădi biserica mea” , nu a spus nimănui asta, putea să-i spună lui Andrei, sau oricărui apostol, dar nu a făcut-o, iar prin asta nu se poate înţelege că ceilalţi apostoli au fost mai puţin importanţi, ba din contră, fiecare avea în ochii lui Cristos o menire. Petru a plecat la Roma, unde era centru vieţii religioase şi unde continuă să fie şi astăzi, în virtutea succesiunii apostolice. Cât priveşte ”biserica adevărată” care se numeşte biserica ortodoxă, vă anunţ cu respect că şi Biserica Catolică este cât se poate de ortodoxă, aşa cum Biserica ortodoxă este cât se poate de catolică, problema ei este că îşi doreşte să fie mai catolică decât papa. Să nu mai vorbesc despre nenumăratele atacuri din partea personalităţilor politice şi academice, de prelaţi ortodoxi, care au criticat Biserica Catolică, Mihai Eminescu în ziarul “Vremea”, ataca dur înfiinţarea Arhiepiscopiei de Bucureşti din timpul episcopatului lui Ignaţio Paoli, “Sfântul Sinod” şi Nicolae Iorga, atacau în termeni foarte duri Concordatul României cu Sfântul Scaun care spuneau că trebuie semnat cu acordul majorităţii, episcopii Pasionişti, au fost obligaţi la propriu, în 1806, să stea în Cioplea, atunci un sat lângă Bucureşti, şi li s-a interzis să îşi fixeze reşedinţa episcopală în capitala ţării. Sa nu mai vorbesc despre prelatul ortodox care s-a împărtăşit într-o biserică catolică ce critici a avut de suferit. Acestea sunt tot argumente, nu?…Aştept comentariile voastre, poate că astăzi mai mult decât în alte circumstanţe, rugamintea mea este să nu văd postări care să aducă atingere cuiva, dacă cineva doreşte să se manifeste o poate face, blogul meu vă stă la dispoziţie începând de astăzi şi pentru articole, aveţi ceva de comunicat o puteţi face, doar lăsând un mesaj pe blog şi aşteptând să vă contactez prin mail. De astăzi acest spaţiu vă stă la dispoziţie.

Toma de Aquino sau cuvântul care crează

Publicat în de
8

M-am gândit de nenumărate ori să nu mai scriu pe acest blog, iar motivele sunt multiple: primul dintre ele este că, mă nemulţumeşte traficul foarte redus, al doilea ar fi că nu există interlocutori cu care să comunici pe temele propuse, al treilea motiv este publicul (publicurile, ca să fiu riguros) restrâns căruia trebuie să mă adresez (bătrânii şi copii nu prea au acces la acest tip de informaţii, mai rămân tinerii şi persoanele de vârsta a doua). Sunt însă şi motive pentru care eu cred că merită să continui: unul dintre el este că, poţi să faci tot ce se poate în calitate de laic pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu, al doilea pentru că îndemnul Sfântului Părinte trebuie să aibă ecou şi susţinere şi în rândul laicilor (vezi articolul Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală: Noile mijloace de comunicare în slujba Cuvântului), nu numai din partea preoţilor (fără a încerca să spun vorbe mari!..), al treilea pentru că pot să scriu ceea ce simt, fără să mi se cenzureze textele, iar cenzura să îmi aparţină.

Toma de Aquino

În urma unei analize personale, m-am gândit să scriu de fiecare dată când simt nevoia. Cuvintele pot spune multe, ele au creat sfinţi, iar unul dintre ei este Sfântul Toma de Aquino, căruia Biserica Catolică i-a acordat un rol important. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, în urma unor discuţii legate de minunile pe care le-a făcut acest sfânt, se spune că papa la începerea procesului de canonizare, a stârnit reacţii din partea prelaţiilor adunaţi pentru a dezbate cauza acestui sfânt, sub cupola Vaticanului. Pentru că în perioada respectivă, cuvântul Sfântului Părinte atârna destul de greu, s-a luat hotărârea ca decizia canonizării lui Toma să îi aparţină. Astfel că urmaşul lui Petru, după ce s-a documentat cu privire la aportul pe care la adus prin lucrările sale la dezvoltarea filosofiei şi teologiei scolasice şi implicit la dezvoltarea bisericii, a considerat că pentru fiecare cuvânt scris, Toma a săvârşit o minune. Aşa s-a ajuns să se închidă lucrările forului în care s-a hotărât necesitatea înscrierii lui Toma în catalogul sfinţilor. Papa Ioan al XXII-lea a răspuns cu o frază celebră: “câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit ”. A fost proclamat Doctor al Bisericii de Sfântul Pius al V-lea în 1567 şi propus calauză a studiilor filosofice de următorii Papi, de la Leon al XIII-lea încoace.
Lucrările sale, “Summa Theologică” şi “Summa contra Gentiles” sunt importante pentru Biserică, ele sunt adevărate Enciclopedii, scrise într-un stil simplu, poate puţin cam dogmatic, ar putea fi considerate depăşite în zilele noastre, dacă nu se ţine cont de impactul pe care aceste lucrări le-au avut pentru perioada Evului Mediu şi dezvoltarea ulterioară a teologiei în bazinul latin al Bisericii. Întreaga operă a lui Toma de Aquino a fost creată după îndelungi studii pe care le-a aprofundat, iar întreaga viaţă a fost condusă după deviza : “contemplate alis tradere” - “să împărtăşeşti şi altora rodul reflexiilor tale” . Acesta este un motiv pentru care chiar merită să scrii, în speranţa că poţi să faci minuni în scris, prin intermediul Duhului Sfânt şi de ce nu să ne asemănăm Sfântului Toma care experimentează iubirea lui Cristos şi o transpune din viaţă în scris.

Material documentat din cartea : Vieţile sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti
Sursa imaginii: Wikipedia, Enciclopedie Liberă