Pentru că sunt multe momente în care ne merge bine şi uităm că nu este meritul nostru ci al celui care ne-a creat, se cuvine ca astăzi, să-i mulţumim, să-i mulţumim cu atât mai mult că astăzi ne merge mai rău decât ieri. Pentru că ne îngăduie să uităm de El când ne merge bine, se cuvine să-i mulţumim. Pentru că sunt multe momente în care am primit mai multe haruri decât era necesar să primim pentru starea noastră, se cuvine să-i mulţumim. Pentru că dincolo de manifestările noastre fade de spiritualitate, suntem nişte persoane care îşi alimentează conştientul, minimalizând păcatele, să părem mai puţin păcătoşi, înşelându-ne pe noi înşine, în timp ce Dumnezeu nu ne pedepseşte, se cuvine să îi mulţumim. Pentru toate bunurile create, pentru soare şi pentru nori, pentru viaţa noastră zilnică care este darul cel mai preţios pe care ni-l poate oferi Dumnezeu, se cuvine să-i mulţumim. Astăzi ţie Doamne, care ne-ai creat din iubire şi care nu conteneşti să ne oferi zi de zi bucuria de a fi cu Tine, se cuvine să-ţi mulţumim şi deşi multumirile nu adaugă nimic măreţiei Tale, este o bucurie să ne putem numi copiii tăi. Exemplele sunt multe pentru care meriţi pe deplin să îţi mulţumim, iar noi avem nevoie de zilnic nevoie de ajutorul tău. Pentru ceea ce faci necondiţionat, Doamne, se cuvine să îţi mulţumim.
Când aştern aceste cuvinte sunt extrem de dezamăgit, am şi motive. Dincolo de urmările pe care le are asupra vieţii fiecare demers uman de bun simţ răsplătit cu indiferenţă, cei care conduc destinele noastre ale fiecăruia, nu au înteles unul dintre principiile fundamentale care guvernează societatea umană astăzi, care într-un mod simplist se numeşte demnitate umană ( sau dreptul persoanei la demnitate umană). Dincolo de derapajele inerente în orice societate democratică, am ajuns acolo unde nici măcar în visele cele mai crunte nu credeam că o să ajungem. De ce scriu aceste rânduri astăzi şi nu le-am scris ieri, deşi le-am gândit ?…pentru că aşteptam să văd dacă lucrurile evoluează în direcţia în care m-am gândit eu că o să evolueze. Şi îmi pare rău că se întâmplă asta. După discursul de-a dreptul odios în care ”o persoană obeză este cărată în cârcă de o persoană anorexică”, mi-am amintit de o catedrală care ”cară în cârcă” un mastodont, ce similitudine!… o clădire istorică şi de patrimoniu are în coastă o un bloc imens, care poate fi personificat, şi care în opinia mea este o ”persoană de-a dreptul obeză” (am şi eu obsesiile mele). Să mai spun şi că în urma crizei are de suferit şi biserica catolică locală, pentru că acea cotă fixată la 1% din venitul fiecărui creştin se micşorează odată cu micşorarea veniturilor aceloraşi creştini, care sunt bugetari, pensionari şi cărora binevoitorul guvern le-a tăiat în mod grotesc din venituri ???….cred că pare de prisos. Biserica, şi aşa suferindă, trăia din veniturile celor care, din micul lor venit aduceau în fiecare an o sursă de subzistenţă Bisericii. Astăzi lucrurile capătă accente dramatice. Odată cu micşorarea veniturilor se micşorează şi sursele băneşti ale Bisericii catolice şi aşa destul de infime. Ce să mai aşteptăm, poate să vedem că din lipsă de banii pentru plata utilităţilor se vor tăia: curentul, apa şi gazele!?. Acesta poate fi un final dramatic, dar şi mai dramatic decât acesta poate exista unul la care nu vreau nici să mă gândesc, să văd cum de Crăciun, în locul luminilor electrice vor apărea în biserică lumânări, la lumina cărora, se vor celebra toate actele euharistice din lipsă de bani. Şi să nu uităm că şi lumânările se plătesc. Mai rău decât atât, poate fi ca într-un final apocaliptic, statul, prin firmele la care este acţionar, să pună sechestrul pe bunuri pentru a-şi recupera creanţele la utilităţi. Totul se învârte în jurul unui cerc vicios, economia nu iartă, afectate de neplata utilităţilor pe care şi biserica le datorează în fiecare lună, firmele, pot cere executarea silită a tuturor celor care nu îşi plătesc utilităţile. Taxelor datorate statului de către firmele care trebuie să plătească impozite nu se pot plăti pentru că la rândul lor firmele nu îşi încasează banii pe utilităţi. Sper să nu văd biserici închise sau cu lacătul pus pe uşa de la intrare. Mi-ar aduce aminte de un alt timp către care ne îndreptăm cu paşi repezi şi care prin efecte ar putea fi mai puţin groaznic decât cel pe care îl trăim.
PS: era să uit nu vă bucuraţi prea mult că lucraţi în mediul privat, dacă astăzi o firmă poate subzista, mâine nu se ştie iar pensionarii şi bugetarii care altădată cumpărau produse de la firme private, odată cu scăderea salariilor nu o vor mai face, ceea ce înseamnă declin economic şi scăderea vânzărilor deci afectarea mediului privat !…
O excelenta Litanie Lauretană, sper să vă placă, este o variantă în limba latină.
Într-adevăr o melodie care spune multe şi care să te face să te simţi mândru că esti creştin.
Audiţie plăcută şi fie ca Sfânta Fecioară să facă să ne apropiem de Cristos, mai ales acum când este luna Sfintei Fecioare Maria în Biserica Latină.
Sfântă Fecioară Maria, Roagă-te pentru noi!…
Etichete: Cristos, Litania Lauretană, Sfânta Fecioară
Asist, ca noi toţi de altfel, la tot felul de lucruri lugubre. Am spus-o, o mai spun şi am să o spun mereu, că nu sunt de acord cu astfel de manifestări. O iau metodic:
– Oamenii aştia care ne conduc nu înţeleg ce înseamnă demnitate umană, altfel nu ar face tot posibilul să ofere pe tavă unui unui singur om, toată bruma de putere, în detrimentul celor mulţi care care au contribuit mereu la statul ce tinde să ne facă să ne simţim ca într-un stat stalinist, privind obedienţi către către statul ce tinde pe zi ce trece să devină totalitar (şi ce este mai grav e că am devenit insensibili) Aceşti oameni care fac politică, au timp să meargă la biserică doar în campaniile electorale să dea bine la PR* şi îşi fac cruci ostentativ;
– Circulă pe net (am primit şi eu şi se pare că primim fiecare dintre noi) tot felul de glumiţe care invocă puterea lui Dumnezeu, şi apoi se termină cu o parodie de text, în care mi se explică cum, o să mă simt bine după 5 minute după ce am citit mesajul, iar într-un final apoteotic ce o să pierd când nu o să trimit mesajul respectiv altor ”credincioşi”; Asta da, manifestare spirituală, să crezi că poţi să obţii harurile divine fără să te rogi, numai cu un singur click, mutând mouse-ul chiar din faţa calculatorului de acasă. Important este că nici cei din Evul Mediu târziu nu credeau în astfel de manifestări ca să nu mai spun că suntem locuitorii unui ţinut unde superstiţiile abundă şi sunt de un ”ridicol aproape penibil”.
– Am auzit că se practică pe la diverse moaşe tot felul de lucruri ce ţin magie, nu am văzut dar am auzit destule, mai mult decât atât, oamenii sunt sfătuiţi să meargă la un preot care să le ”deschidă cartea” dacă vor să se convingă că au ”căsătoriile legate” sau ”crucea luată”!. Asta cred că este altă dovadă de cât de spirituali suntem. Păi dacă e mai simplu să mergem la acest tip de femei, ce rost are să mai mergem la biserică să ni se deschidă cartea dacă repectivele dame rezolvă totul. Mă întreb şi eu retoric, pot să mă mântuiesc dacă merg să îmi dea în bobi?… pentru astăzi atât, restul altădată dacă o să am chef şi dispoziţia necesară să mai scriu.
*public relations, relaţii publice (lb. română) sau ştiinţă academică ce se ocupă cu promovarea imaginii publice.
Societatea umană se află într-o criză profundă. Nu trebuie să aduc argumente, acest lucru se vede cu ochiul liber la tot pasul (violurile sunt prezente la televizor, tâlhării peste tot, războaie în toate colţurile lumii, sărăcie şi mizerie pretutindeni, cei care ar trebui să apere libertatea se fac că nu văd). În numele unor idealuri înalte se întâmplă mereu orori. Unele au marcat istoria altele au schimbat destine. Cele mai multe însă au marcat generaţii întregi. Derapajele pe care le observăm la tot pasul sunt parte din noi. Nu ne mai miră nimic iar cei care încearcă să ne vorbească despre pace, lege şi etică, sunt priviţi ca şi cum ar fi nebuni. Lucrurile fireşti sunt singulare iar cele imorale sunt mereu date ca exemple pozitive. Moralitatea se află la periferia societăţii, cum altfel decât dezgustată de toţi. Ce poate fi mai uşor decât să îmbrăţisăm grobianismul şi urâtul, în fond există şi o estetică a urâtului ridicată la rang de artă. Nu idealurile creştine modelează oamenii ci ma degrabă violenţa. Nu mai avem argumente, singurele argumente sunt fortă, unde ne putem îndrepta dacă nu într-o criză morală care se adânceşte şi se tot adânceşte, ajungând în fiecare zi tot mai aproape de marginea prăpastiei. Dumnezeu nu mai ocupă locul pe care trebuia să îl ocupe, locul său a fost luat de bani, grija zilei de mâine, înavuţire şi violenţă. Am citit cu mult timp în urmă o carte la care mă raportez de fiecare dată (nu am să îi mai amintesc numele am făcut-o în dese rânduri şi poate părea ca este singura carte pe care am citit-o), mesajul său era simplu, fără extensii literale şi virtuozităţi lingvistice: ”Când intră în scenă celălalt intervine morala”, este o afirmaţie care îi aparţine lui Umberto Eco şi care se referă la un fapt ce nu poate fi pus la îndoială, ceea ce vroia să spună cu aceste cuvinte Umberto Eco, este că, libertatea mea nu trebuie să îngrădească libertatea celuilalt. Şi totuşi se întâmplă. De multe ori prin atitudinea noastră îi împingem pe alţii la gesturi extreme, şi ne mirăm de ce se întâmplă, de ce alţii mor nevinovaţi pentru că noi nu ne-am gândit la consecinţele care decurg din gesturile noastre. Şi ce oare poate fi mai grav decât să îi împinegm pe alţii la păcat?… poate violenţa ce se naşte când încetează retorica!…
Etichete: Umberto Eco
articol de: Daniel Farcaş
În urma invitaţiei primite de la preşedintele Kolping Moldova, Corneliu Bulai, de a prezenta tinerilor oportunitatea implicării în politică, am ales să participăm la Oneşti în week-end-ul trecut ( 17-18 aprilie 2010). Am acceptat cu bucurie invitaţia de a împărtăşi celor prezenţi din experienţele noastre şi am ales să îl invit şi pe prietenul meu Marius Oanţă, care să expună o viziune de ansamblu asupra implicării tinerilor de astăzi în politică. Asociaţia Kolping este o organizaţie non-guvernamentală care are în vedere formarea noilor cetăţeni din perspectiva familiei creştine începând de vârste foarte fragede în mai multe domenii ale formării (inclusiv cea politică).
Ideea de a creea Familia Kolping a aparţinut părintelui Adolf Kolping, care în noiembrie 1846 a înfiinţat prima “Asociaţie a calfelor catolice” în Elberfeld, la 6 mai 1849 a înfiinţat “Asociaţia Calfelor” în Köln. Înca în timpul vieţii lui Adolph Kolping au fost înfiinţate asociaţii în Germania, Elveţia, Austria, Cehia, Boemia, Croaţia, Italia, Belgia şi chiar S.U.A. Adolph Kolping a cunoscut viaţa grea a calfelor şi scopul lui concret a fost să le ofere acestora un cămin şi orientare în viaţă. Kolping România există de mai mult de 150 de ani, se poate vorbi deci, de o oarecare experienţă întreruptă doar în timpul regimului comunist.
Kolping România şi-a asumat următoarele scopuri şi sarcini:
• să-şi formeze membrii spre a se afirma ca buni creştini în lume, şi anume în profesie, căsnicie şi familie, în Biserică, societate şi stat ;
• să ofere servicii şi ajutor atât membrilor săi, cât şi altora;
• prin activităţile membrilor săi, sau ale grupurilor sale, să favorizeze bunăstarea generală şi să acţioneze pentru înnoirea permanentă a Bisericii şi a societăţii.
M-am bucurat foarte mult, că tinerii au fost foarte receptivi şi au dat dovadă de interes asupra celor prezentate. La această întâlnire a participat şi asistentul spiritual, părintele Bogdan Catană paroh în parohia romano-catolică din Bârlad. Sper ca pe viitor să pot colabora cu Asociaţia Kolping şi să pot avea o implicare mai mare. Mulţumesc pentru invitaţia făcută şi îmi doresc ca pe viitor să mai primesc şi alte invitaţii.
Etichete: Adolf Kolping, Asociaţia Kolping, Austria, Belgia, Boemia, Cehia, Croaţia, Daniel Farcas, Elveţia, Germania, Italia, Köln, Kolping România
Aşa cum am promis în ultima intervenţie despre parohia noastră, am revenit cu informaţii, pe măsura ce le-am descoperit. Citind despre viaţa religioasă din Moldova, am descoperit cum mărturiile unor preoţii încă în viaţă pot constitui surse documentare inestimabile pentru noi cei de astăzi, care nu am trăit acele perioade istorice.
Despre scurta istoria a Parohiei romano-catolice Sfânta Cruce, informaţiile ies la iveală încetul cu încetul. Cercetând unele amănunte ale vieţii bisericii catolice din Moldova, am găsit fără să vreau unele amănunte despre istoria Parohiei noastre din perioada în care din punct de vedere administrativ aparţinea de Parohia Bărăţia, fiind una dintre cele trei filiale ale celei mai vechi parohii din Bucureşti. Mărturia aparţine parohului Catedralei Sfântul Iosif, părintelui Eugen Bortoş, şi este descrisă în cartea destinată parohiei romano-catolice din Sagna, astăzi sat în Moldova, aparţinând din punct de vedere canonic de Dieceza romano-catolică de Iaşi. Aflat în primul an de preoţie, părintele Bortoş este numit vicar la parohia Bărăţia şi la acel moment vicarul din aceasta parohie îndeplinea serviciile religioase în filiale. Reproduc un fragment din aceea mărturie a părintelui Bortoş, care este foarte sugestivă:
“în ziua de 30 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Apostol Andrei, am primit o telegramă de la Mons. Francisc Augustin, prin care mi se comunica faptul că trebuie să mă prezint în ziua de 1 decembrie 1968 la parohia Bărăţia, unde eram numit vicar parohial. Biserica Bărăţiei era locul unde se celebra Sf. Liturghie în limba germană şi maghiară. Pr. Paroh Zudor Francisc şi Pr. Consilier Balasz Bertalan vorbeau limba maghiară, fiind ardeleni. Eu, preot tânăr, care nu ştiam o boabă în această limbă, am ajuns într-un mediu puţin curios. Mons. Augustin bănuia că, după numele meu, Bortoş, ar trebui să cunosc această limbă. Dar neam de neamul meu nu a vorbit nici maghiara, nici ceangăiasca. Uneori am avut momente grele, trebuind să rezolv multe probleme de unul singur. Trebuia să aduc şi să ţin la zi registrele parohiale, trebuia să celebrez Sf. Liturghie dimineaţa la Bărăţie, apoi după-masă la bisericile Sf. Elena sau Sf. Tereza! În plus, trebuia să stau la cancelarie pentru a-i primi pe credincioşi, trebuia să stau zilnic şi să ascult spovezi. Duminica celebram în mod obişnuit trei Sf. Liturghii: la orele 8.00 la Bărăţia, pentru comunitatea germană, la orele 9.30 la Capela Sf. Cruce şi la orele 11.30 la Biserica Sf. Elena.” ( Dănuţ Doboş, coordonator, Sagna File de monografie istorică, Capitolul X, Eugen Bortoş – Memoriile unui fiu al satului Sagna , Editura Sapienţia, Iaşi, 2003, pagina. 187).
Din această mărturie, putem afla că în 1968, Sfânta Cruce, era filială a Bisericii Bărăţia şi că vicarul de la această parohie administra sacramentele în filiale. Alte informaţii avem despre ora la care se celebra liturghia, adică ora 9.30 , precum şi despre cel care administra Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, ordinarul substitut Francisc Augustin, care numea la vremea respectivă vicarii care se ocupau de administrarea sacramentelor pentru celelalte capele şi biserici care nu aveau statul de parohie. ( Ibidem. )
(va urma)
foto: altarul din fosta capelă, astăzi transformată în casă parohială.
Etichete: Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, Balasz Bertalan, Bărăţia, Biserica Sf. Elena, Mons. Francisc Augustin, ordinarul substitut Francisc Augustin, parohia Bărăţia, Parohia romano-catolică Sfânta Cruce, Sagna, Sf. Apostol Andrei, Zudor Francisc
Cuvântul este unitatea de bază în orice limbă a planetei formată din silabe , prin care o persoană îşi exprimă ideile, părerile sau dimpotrivă criticile. Cuvântul exprimă stări de spirit şi este mijlocul prin care ne putem exprima în relaţiile cu ceilalţi, fără el probabil că singurul mijloc la îndemână ar fi limbajul semnelor, al feţei şi al mimicii. Cuvântul a creat lumea şi ne-a entuziasmat, sub impulsul cuvântului, Dumnezeu Creatorul a tot şi toate a creat: vieţuitoarele lumii, a despărţit uscatul de ape şi a aşezat norii pe întinsul cerului, a despăvârşit procesul creaţiei prin cei dintâi oameni pe care i-a aşezat în Edenul Pământesc semn al aparteneţei lor umane şi spirituale. Când cei dintâi oameni au greşit faţă de Creator prin neascultare, mâncând din ’’Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului’’, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să îi mustre şi să îi alunge din Raiul Pământesc folosind tot cuvântul. Şi pentru a întelege cât mai bine despre cele enunţate mai sus, la îndemâna fiecăruia dintre noi este mesajul Evanghelistului Ioan care spune că înainte de toate a fost cuvântul. ( Evanghelia după Ioan cap. 1, vers 1-3) Aici cuvântul capătă sens şi substanţă, cuvântul era la Dumnezeu pentru că Dumnezeu era cuvântul, toate au fost create de Dumnezeu deci prin cuvânt au fost create toate, pentru că Dumnezeu era cuvântul. Mai multe detalii le găsim în Cartea Facerii şi în Evanghelia după Ioan. (Cartea Facerii/ Genezei cap. 1, vers. 1-27).
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul reprezintă : unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă. Exista şi tipologii ale cuvântului care sunt: 1). Cuvânt simplu este un cuvânt care conţine un singur morfem radical. 2). Cuvânt primitiv este un cuvânt care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Există însă şi alte întelesuri ale cuvântului, atribuite de limba română, a-şi da cuvântul a promite cuiva ceva şi a face tot ceea ce este posibil ca ceea ce am promis să şi îndeplinim în caz contrar ne pierdem cuvântul, adică ceea ce spunem nu mai reprezintă nimic, adică ne pierdem cuvântul. Cuvântul adresat în şedinţe solemne, parlamente sau adunări religioase ori de alt fel, presupune luarea cuvântului în public şi enunţarea unui mesaj în faţa unui personal care te ascultă şi te urmăreşte. Schimb de cuvinte reprezintă o discuţie aprinsă, ceartă, sfadă între două sau mai multe persoane. Joc de cuvinte, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedinţă, într-o adunare), a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul, a vorbi (într-o adunare) sau a interzice cuiva să ia cuvântul într-o adunare, adică a i se refuză cuiva să vorbească în cadrul acelei adunări de la pupitru. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) este o promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. Cel care se implică emoţional îi dă sens cuvântului dat şi fără acest cuvânt nu mai reprezintă nimic, este asemenea unei ’’arame sunătoare’’ sau a unui ’’chimval răsunător’’.. Oare noi vrem să ne asemănăm cu acele persoane care se află la periferia societăţii şi a spiritului!? A(-şi) da cuvântul (de onoare), a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preţ ceva, este ceea ce omul ar trebui să îşi propună şi este “unitatea de măsură” a valorii umane. Cuvânt înainte sau prefaţă de la începutul fiecărei lucrări ştiinţifice, cuprinde totalitatea cuvintelor prin care autorul sau o persoană desemnată în acest scop, prezintă respectiva lucrare, capitolele, direcţiile sau abordările precum şi temele pe care respectiva lucrare le tratează în paginile care urmează . Acestea sunt unele dintre accepţiunile pe care fiecare dintre noi le recunoaşte din vorbirea curentă, şi care capătă sens şi formă în momentul în care le folosim ca mijloace de comunicare în comunicarea inter-umană.
Când a apărut cuvântul nu se poate ştii cu exactitate, o perspectivă laică ne poate duce cu gândul la primele momente în care omul a încercat să articuleze primele cuvinte şi a transformat sunetele într-o formă de gândire mult mai complexă silabisind primele cuvinte. Aşa au început primii oameni să se înţeleagă între ei folosind un limbaj comun şi pretutindeni acceptat. Dacă ar fi să trecem dintr-un registru laic într-unul religios, aceste afirmaţii par a nu se confirma. Cel dintâi om a vorbit cu Dumnezeu şi despre această manifestare ne vorbeşte aceeaşi Carte a Facerii, Dumnezeu a întrebat omul de unde îşi dă seama că este gol, răspunsul nu a întârziat să apară pentru că femeia l-a ispitit, iar femeia a dat vina pe şarpe. Dacă ar fi să dăm crezare acestei surse testamentare, ar trebui să ne gândim că omul dejea comunica cu Dumnezeu, deci exista un limbaj şi în subsegvent limbajului, cuvântul. Ceea ce vine în contradicţie cu perspectiva darwinistă care susţine că omul a fost într-o continuă schimbare şi până să articuleze sunete şi cuvinte a trăit în peşteri în compania animalelor, el fiind la început un animal primat, urmaş al unor maimuţe primate. Urmărind acest fir ne putem da seama cu uşurinţă că perspective laice i se opune cea spirituală şi invers.
Capitolul 11 din Cartea Genezei/Facerii de vorbeşte de un anume ’’Turn Babel’’, şi ne indică acest oraş contruit după ’’Potopul lui Noe’’ ca fiind locuit de persoane care vorbeau aceeaşi limbă. În lipsa unor izvoare care să conteste faptul că acest oraş era singurul din aceea perioadă locuit de populaţia pământului, ne putem gândi că pe suprafaţa pământului se vorbea o singură limbă şi se folosea acelaşi lexic şi acelaşi vocabular de cuvinte acceptat. Se poate presupune deci, că aşa cum ne indică Evanghelia după Ioan că începtul este cuvântul, a fost creat la început de Dumnezeu pentru că el este cuvântul, încă înainte de întemeierea lumii şi tot ce presupune acest lucru prin procesul creaţiei. Aceeaşi Carte a Facerii sau a Genezei ne istoriseşte că, Dumnezeu văzând ce fac oamenii, a schimbat limbile oamenilor şi aceştia nu se mai înţelegeau între ei. Astfel Dumnezeu intervine personal, şi pentru că oamenii prin neascultare l-au dezamăgit pe Dumnezeu, s-a văzut nevoit să le schimbe oamenilor limbile între ei. Aşa au apărut mai multe limbi şi mai multe cuvinte, lexicul era diferit de la un popor la altul iar bagajul de cunoştiinţe era diferit exprimat de la un neam la altul. În ceea ce priveşte cuvântul, lucrurile nu se opresc aici, întodeauna se găsesc mult mai multe lucruri de spus despre cuvânt, însuşi Dumnezeu îi oferă poporului lui Israel, sub formă de îndemnuri, ”Tablele legii” a căror enunţ este format din cuvinte şi care sunt într-un limbaj comun transmise lui Moise pe Muntele Tabor. Aşa cum am văzut în întreaga expunere enunţată mai sus, accepţiunile asupra cuvântului sunt multiple, ele pot îmbrăca forme laice sau dimpotivă forme spirituale, asta nu înseamnă că în opoziţie unele dintre ele se anulează reciproc, întreaga înţelegere se fundamentează pe experienţa fiecarui om, în cadrul în care ele sunt enunţate, pe limba în care sunt exprimate şi nu în ultima instanţă pe educaţia spirituală şi academică a fiecăruia dintre noi.
Etichete: Cartea Genezei, Dumnezeu Creatorul, Edenul Pământesc, Evanghelia după Ioan, Evanghelistului Ioan, Israel, Moise, Muntele Tabor, Potopul lui Noe, Tablele legii, Turn Babel
Căutând mai multe informaţii despre Congregaţia Pasioniştilor care a condus prin episcopii săi o bună perioadă Episcopia catolică de Nicopole ad Hystrum (care administra în acea vreme: Serbia, Bulgaria şi Muntenia pâna la 1883) am găsit o informaţie preţioasă despre un sfânt catolic, descendent dintr-o familie catolică din Belene, sat în Bulgaria de astăzi. Din acest sat, au plecat o bună parte din catolicii bulgari pavlicheni la începutul anilor 1800, fixându-şi reşedinţa în Cioplea şi Popeşti Leordeni. Cioplea a ajuns atunci şi reşedinţă episcopală până la mutarea ei în Bucureşti. Se pare că există un trunchi comun şi după mai multe informaţii, sper să descopăr că acest fericit este o rudă îndepărtată a unor persoane care locuiesc astăzi în Arhidieceza de Bucureşti.
Fericitul Eugene Bossilkov se naşte, aşa cum spuneam, în Belene la 1900, iar la 11 ani intră în Congregaţia Pasioniştilor depunând profesiunea solemnă în 1926 . După studiile pe care le urmează în Belgia şi Olanda se reîntoarce în Bulgaria. În 1927 îşi ia doctoratul în drept canonic la Universitatea din Roma a Institutului Pontifical Oriental, având ca teză de doctorat “Uniunea bulgarilor cu Sfântul Scaun ce durează din secolul XIII”. În 1947, după numeroase probleme în rândul populaţiei catolice de la sud de Dunăre, este consacrat episcop de Nicopole ad Hystrum. Comuniştii puseseră deja mâna pe majoritatea statelor din estul Europei, şi cum era de aşteptat, au pus mâna şi pe Bulgaria. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Uniunea Sovietică invadează Bulgaria. Situaţia ordinelor religioase a devenit aproape imposibilă, activităţile unor ordine au fost suspendate ale altor ordine restrânse. Nunţiul papal (şeful corpului diplomatic din legaţia Sfântului Scaun în Bulgaria) a fost deportat. Se crează astfel o situaţie fără precedent. Pe 16 iulie 1952 în Sofia, este arestat episcopul pasionist Eugene. Este supus la o tortura psihică şi mentală fără margini. După numai câteva luni, prin sentinţa Curţii, este condamnat la moarte prin împuşcare şi confiscare averii, potrivit dispoziţiilor articolelor 70 şi 83 din codul penal bulgar. În 11 noiembrie 1952, episcopul pasionist Eugene este executat într-o închisoare din Bulgaria şi aruncat la o groapă comună, ca majoritatea episcopilor catolici din România, fiind o practică comună a regimului opresiv stalinist din anii ’50. Vestea morţii sale nu a fost confirmată până în anul 1975, când un ministru bulgar a vizitat Vaticanul şi a fost primit şi întrebat de papa Paul al VI –lea. Acest fericit este menţionat şi în Enciclica “Orientales Ecclesias” a Sfântului Părinte Pius al XII-lea. În 1980 a început procesul de beatificare urmând ca în 1993 şi 1994, “Congregaţia pentru cauzele sfinţilor” să declare favorabilă cauza episcopului Bossilkov, martir al bisericii catolice bulgare. În 15 martie 1998 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea îl declară pe episcopul pasionist Eugene fericit.
Fericite Eugene Bossilkov, roagă-te pentru noi!
Etichete: Arhidieceza de Bucureşti, Belene, Cioplea, Congregaţia Pasioniştilor, Episcopia catolică de Nicopole ad Hystrum, Fericitul Eugene Bossilkov, Ioan Paul al II-lea, Nunţiul papal, Orientales Ecclesias, Paul al VI –lea, Pius al XII-lea, Popeşti Leordeni, Vatican
Ca laic şi catolic, simt ca trebuie să intervin şi în spaţiul public. Am facut-o de atâtea ori o voi face şi acum. Motivul este simplu: biserica din care fac şi eu parte este atacată sistematic în spaţiul public, în media, pe site-uri, în şcoli sau în orice împrejurare. Retorica este una falsă şi pentru că nu se aduc argumente, ”singura motivaţie este acuza”. M-am săturat de această atitudine, ea nu aduce nimic, ci are numai scăpări şi am să motivez acţiunea mea, prin care consider necesar să postez un astfel de articol. Pentru că dincolo de acuze nu se află nimic constructiv, am prieteni în toate confesiunile, nu i-am considerat niciodată sectanţi, ba mai mult, am încercat să înţeleg de fiecare dată manifestările lor de spiritualitate, în schimb prietenii mei catolici au fost numiţi sectanţi în mai multe rânduri. Am fost cu prieteni ortodoxi la biserica lor, pentru ai înţelege mai multe, simt că şi acolo este prezent Dumnezeu aşa cum cred că, indiferent cât de uman în acţiuni ar fi orice preot cu slăbiciunile lui, acţionează în „Persona Cristi” înţelegând prin aceasta că, atunci când este vorba de administrarea orcărui sacrament, Cristos personal acţionează. Butada de tipul ”unitate în diversitate” mi se pare de bun simţ, iar prin aceasta înţeleg că fiecare are dreptul să îşi manifeste religiozitatea aşa cum crede el de cuviinţă, fiecare biserică, individ, entitate se poate manifesta liber, potrivit propriilor argumente, potrivit unui principiu moral care spune că : ”libertatea mea, nu trebuie să îngrădească libertatea celuilalt”. Am auzit în dese rânduri că, Biserica Catolică s-a ”rupt” din Biserica Ortodoxă, nimic mai fals, din tumultul de porniri care numai religioase nu sunt, această retorică este cât se poate de falsă. Biserică primară, din catacombe, nu era nici catolică nici ortodoxă şi nici de altă confesiune, era o biserică aflată în stare incipientă care avea ca obiectiv răspândirea credinţei. Ca să vi astăzi şi să spui că asemenea elucubraţii, mi se pare aiuritor şi de prost gust. Cât priveşte Primatul papal, această normă a fost enunţată în timpul Conciliului Vatican I, la sfârşitul anilor 1800, nu a fost un motiv de ”scindare” a celor două biserici, aşa cum fals acreditează unii preoţi ortodoxi ideea. Acest adevăr de credinţă are şi acoperire în Noul Testament, Cristos însuşi, îi spune lui Petru că : ”Tu eşti Petru şi pe această piatră voi clădi biserica mea” , nu a spus nimănui asta, putea să-i spună lui Andrei, sau oricărui apostol, dar nu a făcut-o, iar prin asta nu se poate înţelege că ceilalţi apostoli au fost mai puţin importanţi, ba din contră, fiecare avea în ochii lui Cristos o menire. Petru a plecat la Roma, unde era centru vieţii religioase şi unde continuă să fie şi astăzi, în virtutea succesiunii apostolice. Cât priveşte ”biserica adevărată” care se numeşte biserica ortodoxă, vă anunţ cu respect că şi Biserica Catolică este cât se poate de ortodoxă, aşa cum Biserica ortodoxă este cât se poate de catolică, problema ei este că îşi doreşte să fie mai catolică decât papa. Să nu mai vorbesc despre nenumăratele atacuri din partea personalităţilor politice şi academice, de prelaţi ortodoxi, care au criticat Biserica Catolică, Mihai Eminescu în ziarul “Vremea”, ataca dur înfiinţarea Arhiepiscopiei de Bucureşti din timpul episcopatului lui Ignaţio Paoli, “Sfântul Sinod” şi Nicolae Iorga, atacau în termeni foarte duri Concordatul României cu Sfântul Scaun care spuneau că trebuie semnat cu acordul majorităţii, episcopii Pasionişti, au fost obligaţi la propriu, în 1806, să stea în Cioplea, atunci un sat lângă Bucureşti, şi li s-a interzis să îşi fixeze reşedinţa episcopală în capitala ţării. Sa nu mai vorbesc despre prelatul ortodox care s-a împărtăşit într-o biserică catolică ce critici a avut de suferit. Acestea sunt tot argumente, nu?…Aştept comentariile voastre, poate că astăzi mai mult decât în alte circumstanţe, rugamintea mea este să nu văd postări care să aducă atingere cuiva, dacă cineva doreşte să se manifeste o poate face, blogul meu vă stă la dispoziţie începând de astăzi şi pentru articole, aveţi ceva de comunicat o puteţi face, doar lăsând un mesaj pe blog şi aşteptând să vă contactez prin mail. De astăzi acest spaţiu vă stă la dispoziţie.
Etichete: Biserica Catolică, Conciliului Vatican I, Cristos, Ignaţio Paoli, Petru, Primatul papal, Sfântul Scaun
