În timpul Adventului, ca de fiecare dată, diverse mişcări religioase organizează zile de reculegere. La una dintre ele am fost invitat şi eu. Am primit cu bucurie invitaţia şi i-am dat curs, mulţumind persoanei care mi-a făcut invitaţia. Ajuns în acel mediu, opac pentru mine, o persoană din exterior, am trăit moment dramatice, pe alocuri, nu greşesc dacă spun hilare. Unele dintre manifestări mi-au amintit de “Marele popor rus”, amintit de “tătucul Stalin”, în intervenţia de la Radio Moskova, după ce s-a sfărşit cel de-al doilea război mondial, în care tătucul, amintit mai sus, mulţumea “Marelui popor rus pentru nenumăratele jertfe şi Bisericii celei de-a Treia Rome” pentru disponibilitatea de care a dat dovadă. Care e similaritatea?… e simplă, aici începe povestea. Biserica Ortodoxă rusă fusese scoasă în afara legii înaintea acestei declaraţii de mulţumire. Pentru a celebra triumful “omului nou de tip sovietic” şi pentru a aduce ceva modificări în peisajul Uniunii Sovietice, Stalin a înlocuit manifestările religioase cu manifestări ale clasei muncitorilor, acum clasa conducătoare. Pe faţetele fiecărei instituţii publice tronau chipuri ale marelui om şi imbolduri revoluţionare. Oamenii era îndemnaţi să se întreacă în muncă şi în propagandă. Aşa apar în marile bazine carbonifere oameni care raportau producţii record în fiecare zi şi erau trecuţi la gazeta de perete. Deoarece creau modele pentru ceilalţi se alegeau, aleatoriu, persoane neînsemnate. Aşa apare şi “personagiul” nostru, rusul Stahanov, un muncitor din minele sovietice. El devine exemplu şi întrecerea socialistă din “Marele lagăr” ajunge să îi poarte numele: “întrecerea stahanovistă”.

Revenind la titlul şi subiectul nostru, am observat în acel mediu religios, unde fusesem invitat, stahanovişti religioşi. Fiecare se întrecea întrecea în a expune, fără vreo noimă, citate din clasici şi sfinţi, din misticii răsăriteni sau din cei occidentali. Aşa s-a transformat acel mediu într-unul stahanovist şi, ce e mai rău, stahanovist religios pentru ca următorii la rând erau îndemnaţi de antevorbitorii lor să folosească acest model. SĂ TRĂIEŞTI TOVARĂŞE STALIN, dar în cuvinte spirituale!

Cine mai are îndoieli cu privire la unitatea bisericii are aici dovada că se înseală, bineînţeles în sens figurat. Iată ce se proferează despre Biserica Catolică.

Era să uit, Arsenie Papacioc vă spune ceva?….

Nu cersesc aplauze, astept critici, dar ca să te strofoci mereu să te gândeşti la subiecte digerabile pentru toată lumea şi să nu ai măcar persoane care îţi lasă o virgulă în spate pe post de comentariu, e trist. E la fel de trist când mergi la teatru şi ai în faţă un actor la limita subzistenţei care te face să râzi deşi e trist, iar tu nu îi oferi aplauzele din care el trăieşte. Deşi sunt tot mai conştient că oamenii au impresia că totul li se cuvine şi nu ridică nici măcar un deget pentru a face şi ei ceva. Aşteaptă mereu pâine şi circ, fără ca măcar să strângă coşurile cu firimituri de pe jos după ce şi-au burdujit burţile molcome. Iar în faţa dezamăgirilor mele îi am pe aceia care lasă totul în seama altora!… Mi-a părut bine că v-am întâlnit, nu astept aplauze dar ies din scenă. Şi îmi aduc aminte mereu de de catedrala de care am mai scris, de faptul că viaţa bisericii e moartă pentru că sunt tot mai puţini care fac şi altceva în afară de obligaţiile lor duminicale prescrise prin poruncile bisericii. De preoţii cărora li se mulţumeşte pentru predică fără să îşi aducă aminte nimeni de ce au predicat. Butadele de genul părinte aţi predicat frumos deşi nu mai ştiu nimic din predică mă lasă rece. Am învăţat că trăiesc în mijlocul unei populaţii şi nu unui popor. Deşi sunt trist când văd că site-urile de stiri tabloide sunt mai accesate decât decât paginile de ştiri religioase nu m-am învăţat minte. Nu mai avem biserici pentru că sunt goale, oameni mor pentru că nu ne pasă şi răspundem doar atunci cănd ne priveşte pe noi nu când în joc sunt şi alţii.  Criticăm de dragul de a face acest lucru nu pentru că avem argumente, nimic nu ne sună bine şi basta. Biserica pentru a trăi are nevoie de oamenii care mai şi dau nu numai care aşteaptă să primească, dar ce contează atâta timp cât noi nu avem nimic de oferit, să mai ofere şi alţii  că doar alţii nu au oferit niciodată. Şi ce ne facem când pâine se termină iar circul ca instituţie s-a demolat. Rămânem cu toate coşurile goale în amintirea pâinii şi a circului. Dar ele nu mai se întorc niciodată şi amintirea a rămas şi ea orfană de tată pentru că mamă nu a avut niciodată.

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de Dumnezeu. Este un lucru bun.Unii îl vorbesc de bine, alţii de rău Fără îndoială că trebuie să vorbim de El, dar nu la modul abstract. Unii dau vina pe El pentru tot ceea ce se întâmplă în jur, a văzut un necredincios – ca să citez din persoana care mi-a povestit că, a văzut- o icoană care plângea şi nu a crezut. Apoi la o curbă, după ce s-a suit într-o maşină, a avut loc un accident şi, a murit găsindu-şi tragicul sfârşit. Persoana care îmi vorbea despre acest accident, fără îndoială că era o peroană care face conexiuni rapide dar, credea că Dumnezeu pedepseşte o persoană cu moartea doar pentru ca nouă muritorilor ni se pare just să se întâmple aşa. E o practică veche să punem în cârca lui Dumnezeu toate, dar absolut toate, lucrurile care se întâmplă. Revenind la titlul articolului de faţă, Dumnezeu nu e abstract, El e prezent în tot şi în toate, mai puţin este cărăuşul gândurilor (sau din gândurile noastre), Cel pe care noi dăm vina, că într-o logică riguroasă şi pur umană, se face vinovat de neajunsurile noastre. Justeţea lui Dumnezeu nu are de-a face cu justeţea pe care o posedăm noi, muritorii, ea excede şi transformă umanul, tocmai pentru că nu este abstractă. Şi dacă ar fi ca Dumnezeu să ne pedepsească, oare nu ar avea motive?…

Pentru că sunt multe momente în care ne merge bine şi uităm că nu este meritul nostru ci al celui care ne-a creat, se cuvine ca astăzi, să-i mulţumim, să-i mulţumim cu atât mai mult că astăzi ne merge mai rău decât ieri. Pentru că ne îngăduie să uităm de El când ne merge bine, se cuvine să-i mulţumim. Pentru că sunt multe momente în care am primit mai multe haruri decât era necesar să primim pentru starea noastră, se cuvine să-i mulţumim. Pentru că dincolo de manifestările noastre fade de spiritualitate, suntem nişte persoane care îşi alimentează conştientul, minimalizând păcatele, să părem mai puţin păcătoşi, înşelându-ne pe noi înşine, în timp ce Dumnezeu nu ne pedepseşte, se cuvine să îi mulţumim. Pentru toate bunurile create, pentru soare şi pentru nori, pentru viaţa noastră zilnică care este darul cel mai preţios pe care ni-l poate oferi Dumnezeu, se cuvine să-i mulţumim. Astăzi ţie Doamne, care ne-ai creat din iubire şi care nu conteneşti să ne oferi zi de zi bucuria de a fi cu Tine, se cuvine să-ţi mulţumim şi deşi multumirile nu adaugă nimic măreţiei Tale, este o bucurie să ne putem numi copiii tăi. Exemplele sunt multe pentru care meriţi pe deplin să îţi mulţumim, iar noi avem nevoie de zilnic nevoie de ajutorul tău. Pentru ceea ce faci necondiţionat, Doamne, se cuvine să îţi mulţumim.