Să începem cu niște informații introductive. Monsegniorul Georges Henri Joseph Edouard Lemaitre a fost un preot belgian, astronom si profesor de fizică la Universitatea Catolică din Leuven ce a trăit între 17 iulie 1894 și 20 iunie 1966. Printre realizările lui se numără propunerea teoriei expansiunii universului, derivarea legii lui Hubble, prima estimare a constantei lui Hubble și propunerea a ceea ce acum se numește Big Bang, teorie despre originea universului, pe care a numit-o ipoteza atomului primitiv.

Putem introduce puțin contextul în care teoria din urmă a fost introdusă. La acea perioadă (începutul secolului XX), orice ateu susținea că universul este etern, că nu a avut un început și că nu va avea un sfârșit. Dacă am accepta acest lucru, ar însemna că momentul Creației nu există, deci nici Dumnezeu nu există. În acest context, apare acest preot, Lemaitre, care susține că Universul nu se află într-un echilibru constant și că a avut un moment în care a început să existe. Dacă am folosi o forțare a limbajului, putem spune că înainte de acest spectacol cosmic de artificii de proporții inimaginabile (încă se mai simte explozia, când ții televizorul deschis pe purici sau când schimbi postul la radio) nu exista absolut nimic: nici planete, nici spațiu, nici stele, nici măcar timpul. Totul a apărut din nimic. Dacă am căuta un titlu în latină, am putea ajunge la creatio ex nihilo. Dar cum ex nihilo nihil fit, totul ar părea să fie absurd. Și totuși e o teorie științifică susținută de dovezi empirice.

Pe mulți dintre voi probabil că nu vă interesează fizica. De acea voi vorbi despre un argument filosofic în care este folosit Big Bang-ul. Este vorba despre argumentul cosmologic. Acesta are forma următoare: 1. Orice are un început are și o cauză, 2. Universul are un început, deci 3. Universul are o cauză. Este un argument deductiv, deci, dacă propozițiile 1 și 2 sunt adevărate, propoziția 3 este adevărată. Propoziția 1 este clar adevărată. Dacă aceasta ar fi falsă, atunci orice fel de logică umană ar fi falsă, aceasta bazându-se pe principiul observării directe. Dacă logica umană ar fi falsă, atunci sursa deducerii falsității propoziției ar fi necredibilă (presupunerea este o unealtă a logicii), deci am da de o contradicție.

Acum avem și a doua propoziție demonstrată. Deci propoziția 3 rezultă logic. Bineînțeles că existența unei Prime Cauze nu este un argument suficient pentru existența lui Dumnezeu. Dar este un început la care dacă adunăm prezența unor argumente raționale care îi dau acestei Cauze unele caracteristici necesare (este o proprietate foarte importantă aceasta de necesitate) printre care putem enumera: reglarea perfectă a universului (dacă o singură constantă din grămada de constante fizice existente s-ar schimba chiar și foarte puțin, atunci eu nu aș fi avut ocazia să scriu acest articol), evoluționismul (da, evoluționismul, el având unele etape care necesită intervenția unui Creator), argumentul moral (se poate observa opera unor atei sinceri, cum ar fi Nietzsche, despre inutilitatea moralității în lipsa lui Dumnezeu și, apoi, să observăm că există valori morale obiective). Dacă adăugăm și lipsa de argumente logice pentru inexistența lui Dumnezeu (argumente în genul violențelor făcute în numele Bisericii nu conduc, cel puțin într-o minte rațională, la concluzia lipsei lui Dumnezeu), putem spune că, din punct de vedere filosofic, avem un avantaj în fața acestor mari minți luminare ale secolului nostru.

Aici locuieşte un episcop

(1 Cor 15, 51-58).

În fiecare an, bisericile creştine din emisfera nordică se adună se adună, în rugăciune, între 18 şi 25 ianuarie, pentru a se ruga pentru unitatea Bisericii lui Cristos. În acest an, parafrazând cuvintele Sfântului Paul din Întâia Epistolă către Corinteni, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor va fi pusă sub semnul reînnoirii şi al victoriei. (The Pontifical Council for Promoting Christian Unity, The Commission on Faith and Order of the World Council of Churches Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year, pp. 2-40.) Dacă pentru emisfera nordică, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se celebrează, aşa cum am amintit, în luna ianuarie, în emisfera sudică se celebrează în perioada Rusaliilor. Toate aceste manifestări amintesc de marea diversitate de adorare a lui Cristos. Istoria acestei manifestări debutează în anul 1740, când, în Scoţia, a luat fiinţă o mişcare penticostală (de la Pentecostes, a nu se confunda cu mişcarea omonimă) în strânsă legătură cu America de Nord, în contextul emigraţiei masive a colonialiştilor anglicani, din insula Britanică, către ţinuturile lumii noi. Mesajul acestei manifestări a fost acela al reînnoirii în comuniune, prin invitarea la rugăciune a tuturor bisericilor.

La început, Biserica Catolică nu a aderat la această mişcare ecumenică. În 1895, Biserica Anglicană invită şi cultul catolic să se alăture acestei mişcări de reînnoire în rugăciune. După aprobarea Papei Leon al XIII-lea, în acelaşi an, s-a luat hotărârea ca prima novenă să se desfăşoare între sărbătoarea Înălţării Domnului şi cea a Rusaliilor. În 9 mai 1897, Leon al XIII-lea promulgă Enciclica ”Divinum illud munus”, amintind de invitaţia Mântuitorului Nostru făcută cu afecţiune Poporului Său, în nenumărate rânduri: ”Veniţi la Mine toţi”, ”Eu sunt Viaţa”, ”Eu sunt Bunul Păstor”; şi permanentizează această novenă de rugăciune (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Divinum illud munus”, 9 mai 1897, paragraf. I). Aceeaşi enciclică aminteşte următoarele: ”În scopul de a ne apropia cât mai bine şi a completa intenţia noastră, am hotărât a vă adresa în acest timp sacru al Rusaliilor, care se apropie, această Enciclică, amintind de locuirea şi puterea miraculoasă a Duhului Sfânt; amploarea şi eficienţa acţiunii sale, atât în întregul corp al Bisericii, cât şi în sufletele individuale ale membrilor săi, prin abundenţa glorioasă a harurilor Sale divine (…) pentru a putea creşte în pietate, animaţi de Duhul Sfânt căruia îi datorăm harul de a urma calea în adevăr şi virtute…” (Ibidem, paragraf. II).

Câteva decenii mai târziu, în 1934, preotul romano-catolic Abbé Paul Couturier, din dieceza de Lyon, a stabilit un Triduum, care mai târziu a devenit Octavă, pentru unitatea creştinilor de pretutindeni, pornind de la convertirea Sfântului Paul. Acţiunea preotului francez a avut ca punct de pornire experienţa sa de viaţă, fiind născut evreu (1881), convertit mai târziu la religia catolică, petrecând o perioadă însemnată din viaţă în Algeria printre populaţia musulmană şi lucrând cu mult zel printre refugiaţii ortodocşi ruşi de la care deprinde spiritualitatea bizantină (1920). Biserica latină nu este pentru moment de acord cu interpretarea dată de acest preot ecumenismului, pentru ca 30 de ani mai târziu să se pronunţe în cadrul sesiunilor Conciliul Vatican II, în prezenţa tuturor cultelor religioase. În 1964, prin intermediul Conciliului Vatican II este enunţat Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio”, prin care au fost definite principalele “ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II”, în raport cu celelalte biserici. În preambulul Decretului, părinţii conciliari au simţit nevoia să consemneze următoarele: “Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe Comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărată moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura. Dar Stăpânul veacurilor, care Îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului Său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire” (Conciliul Vatican II, Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio” – Refacerea unităţii, 21 noiembrie 1964, Introducere, paragraf. I).

În zile noastre, arhiepiscopul Ioan Robu, amintind de “Întoarcerea la reperele Evangheliei [care, n.r] ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră”, vorbeşte cu prilejul Săptămânii de rugăciune pentru unirea tuturor creştimilor din anul 2012, de o transfigurare, acordare şi o transformare a omului care se îndepărtează de la Împărăţia lui Dumnezeu prin păcat. Mesajul Excelenţei Sale, intitulat “Întoarcerea la reperele Evangheliei”, cu prilejul Octavei de rugăciune pentru unirea creştinilor se încheie printr-un îndemn: ”Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Christos şi în puterea transfiguratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului” (“Actualitatea Creştină”, Revenirea la reperele Evangheliei, Anul XXII, N° 1, ianuarie 2012, pag. 1).

www.youtube.com/watch?v=2BACSl9Uraw

Articol semnat de dr. Dănuţ Doboş în "Actualitatea Creştină", nr. 9 /20o9.

În anul 1952, a fost arestat în lotul „Ghika-Menges” şi condamnat, de către Tribunalul Militar Bucureşti, la şase ani muncã silnică, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru “complicitate la crima de înaltă trădare”. A fost eliberat de la Penitenciarul Aiud în noiembrie 1958, însã în ziua urmãtoare a fost din nou internat la Periprava pentru „activitate legionarã”. A fost eliberat definitiv la 17 noiembrie 1963. În anul 1979 a fost transferat la Constanţa, fiind pensionat în anul 1986. A trecut la cele veşnice la 21 iunie 1999, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii de la Timişul de Sus. Părintele Iosif Gunciu rămâne în istoria Bisericii locale drept o personalitate ilustră a perioadei rezistenţei anticomuniste, profund ataşat valorilor şi idealurilor creştine, într-o perioadă zbuciumatã din istoria Arhidiecezei.

Sursa: http://www.arcb.ro/pastoratie/revista/pdf/092009.pdf

9.12.2004, Oradea (Catholica) – Vineri, 24 decembrie 2004, Ajunul Crăciunului, PS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, a primit un fax din partea Secretariatului de Stat pentru Culte, prin care a fost anunţat că, la data de 7 februarie 2004, preşedintele României i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria G, Culte, “în semn de apreciere deosebită pentru activitatea Prea Sfinţiei Voastre în domeniul cultelor, pentru spiritul ecumenic şi civic dovedit, cât şi pentru contribuţia pe care aţi adus-o la întărirea legăturilor interconfesionale”.

Mesajul, semnat de dl Laurenţiu Tănase, secretar de stat pentru culte, îl invita pe Preasfinţitul Virgil să participe la ceremonia oficială din ziua de miercuri, 29 decembrie 2004, la sediul Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru a-i fi oferită distincţia. Potrivit informaţiilor primite la redacţie, aceeaşi scrisoare au primit-o şi PS Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, şi pr. Cristian Sabău, Vicar general de Blaj. Nici unul dintre cei trei nu va participa la această ceremonie.

Iată răspunsul dat de PS Virgil: “Doresc să vă mulţumesc pentru acest mesaj şi în acelaşi timp mulţumesc Preşedintelui dar nu accept această distincţie şi nu voi participa la ceremonie. În plus, acest mod de a proceda, al Preşedenţiei respectiv al Secretariatului de Stat pentru Culte, consider că este o jignire nu numai la adresa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică ci şi la adresa Bisericii Ortodoxe sau a oricărui alt cult din România.”

stire preluată de pe: Catholica.ro