Vom fi transformaţi în Tine

”Noi toţi, vom fi transformaţi… prin victoria Domnului nostru Isus Cristos”

(1 Cor 15, 51-58).

În fiecare an, bisericile creştine din emisfera nordică se adună se adună, în rugăciune, între 18 şi 25 ianuarie, pentru a se ruga pentru unitatea Bisericii lui Cristos. În acest an, parafrazând cuvintele Sfântului Paul din Întâia Epistolă către Corinteni, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor va fi pusă sub semnul reînnoirii şi al victoriei. (The Pontifical Council for Promoting Christian Unity, The Commission on Faith and Order of the World Council of Churches Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year, pp. 2-40.) Dacă pentru emisfera nordică, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se celebrează, aşa cum am amintit, în luna ianuarie, în emisfera sudică se celebrează în perioada Rusaliilor. Toate aceste manifestări amintesc de marea diversitate de adorare a lui Cristos. Istoria acestei manifestări debutează în anul 1740, când, în Scoţia, a luat fiinţă o mişcare penticostală (de la Pentecostes, a nu se confunda cu mişcarea omonimă) în strânsă legătură cu America de Nord, în contextul emigraţiei masive a colonialiştilor anglicani, din insula Britanică, către ţinuturile lumii noi. Mesajul acestei manifestări a fost acela al reînnoirii în comuniune, prin invitarea la rugăciune a tuturor bisericilor.

La început, Biserica Catolică nu a aderat la această mişcare ecumenică. În 1895, Biserica Anglicană invită şi cultul catolic să se alăture acestei mişcări de reînnoire în rugăciune. După aprobarea Papei Leon al XIII-lea, în acelaşi an, s-a luat hotărârea ca prima novenă să se desfăşoare între sărbătoarea Înălţării Domnului şi cea a Rusaliilor. În 9 mai 1897, Leon al XIII-lea promulgă Enciclica ”Divinum illud munus”, amintind de invitaţia Mântuitorului Nostru făcută cu afecţiune Poporului Său, în nenumărate rânduri: ”Veniţi la Mine toţi”, ”Eu sunt Viaţa”, ”Eu sunt Bunul Păstor”; şi permanentizează această novenă de rugăciune (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Divinum illud munus”, 9 mai 1897, paragraf. I). Aceeaşi enciclică aminteşte următoarele: ”În scopul de a ne apropia cât mai bine şi a completa intenţia noastră, am hotărât a vă adresa în acest timp sacru al Rusaliilor, care se apropie, această Enciclică, amintind de locuirea şi puterea miraculoasă a Duhului Sfânt; amploarea şi eficienţa acţiunii sale, atât în întregul corp al Bisericii, cât şi în sufletele individuale ale membrilor săi, prin abundenţa glorioasă a harurilor Sale divine (…) pentru a putea creşte în pietate, animaţi de Duhul Sfânt căruia îi datorăm harul de a urma calea în adevăr şi virtute…” (Ibidem, paragraf. II).

Câteva decenii mai târziu, în 1934, preotul romano-catolic Abbé Paul Couturier, din dieceza de Lyon, a stabilit un Triduum, care mai târziu a devenit Octavă, pentru unitatea creştinilor de pretutindeni, pornind de la convertirea Sfântului Paul. Acţiunea preotului francez a avut ca punct de pornire experienţa sa de viaţă, fiind născut evreu (1881), convertit mai târziu la religia catolică, petrecând o perioadă însemnată din viaţă în Algeria printre populaţia musulmană şi lucrând cu mult zel printre refugiaţii ortodocşi ruşi de la care deprinde spiritualitatea bizantină (1920). Biserica latină nu este pentru moment de acord cu interpretarea dată de acest preot ecumenismului, pentru ca 30 de ani mai târziu să se pronunţe în cadrul sesiunilor Conciliul Vatican II, în prezenţa tuturor cultelor religioase. În 1964, prin intermediul Conciliului Vatican II este enunţat Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio”, prin care au fost definite principalele “ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II”, în raport cu celelalte biserici. În preambulul Decretului, părinţii conciliari au simţit nevoia să consemneze următoarele: “Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe Comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărată moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura. Dar Stăpânul veacurilor, care Îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului Său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire” (Conciliul Vatican II, Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio” – Refacerea unităţii, 21 noiembrie 1964, Introducere, paragraf. I).

În zile noastre, arhiepiscopul Ioan Robu, amintind de “Întoarcerea la reperele Evangheliei [care, n.r] ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră”, vorbeşte cu prilejul Săptămânii de rugăciune pentru unirea tuturor creştimilor din anul 2012, de o transfigurare, acordare şi o transformare a omului care se îndepărtează de la Împărăţia lui Dumnezeu prin păcat. Mesajul Excelenţei Sale, intitulat “Întoarcerea la reperele Evangheliei”, cu prilejul Octavei de rugăciune pentru unirea creştinilor se încheie printr-un îndemn: ”Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Christos şi în puterea transfiguratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului” (“Actualitatea Creştină”, Revenirea la reperele Evangheliei, Anul XXII, N° 1, ianuarie 2012, pag. 1).

Rememorare: Preot dr. Iosif Gunciu (1909-1999)

S-a născut la 15 decembrie 1909, în satul catolic  bulgar Cioplea, din părinţii: Ivan şi Ivanca. A absolvit Seminarul şi Academia Teologică “Sfântul Duh”, din Bucureşti (1922- 1934). După ce a fost hirotonit preot,  în 1934, a urmat studii de specializare la Universitatea “Westhfalischen Wilhelms Universitat” din Münster – Germania – , unde a obţinut doctoratul în teologie. Revenit în ţară, a activat la Seminarul Sfântul Duh, din Bucureşti (1937-1940)  îndeplinind funcţia de profesor şi în parohiile Sinaia (1940-1951), Piteşti (1951-1952; 1969-1979), Greci-Tulcea (1964-1966), Sfânta Elena – Bucureşti (1968-1969) şi Constanţa (1979 -1986).

articol depre preotul Iosif Gunciu din Actualitatea Creştină

Articol semnat de dr. Dănuţ Doboş în "Actualitatea Creştină", nr. 9 /20o9.

În anul 1952, a fost arestat în lotul „Ghika-Menges” şi condamnat, de către Tribunalul Militar Bucureşti, la şase ani muncã silnică, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru “complicitate la crima de înaltă trădare”. A fost eliberat de la Penitenciarul Aiud în noiembrie 1958, însã în ziua urmãtoare a fost din nou internat la Periprava pentru „activitate legionarã”. A fost eliberat definitiv la 17 noiembrie 1963. În anul 1979 a fost transferat la Constanţa, fiind pensionat în anul 1986. A trecut la cele veşnice la 21 iunie 1999, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii de la Timişul de Sus. Părintele Iosif Gunciu rămâne în istoria Bisericii locale drept o personalitate ilustră a perioadei rezistenţei anticomuniste, profund ataşat valorilor şi idealurilor creştine, într-o perioadă zbuciumatã din istoria Arhidiecezei.

Sursa: http://www.arcb.ro/pastoratie/revista/pdf/092009.pdf

Apel la memorie: PS Virgil Bercea refuză distincţia acordată

PS Virgil Bercea: Mulţumesc, dar nu accept

9.12.2004, Oradea (Catholica) – Vineri, 24 decembrie 2004, Ajunul Crăciunului, PS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, a primit un fax din partea Secretariatului de Stat pentru Culte, prin care a fost anunţat că, la data de 7 februarie 2004, preşedintele României i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria G, Culte, “în semn de apreciere deosebită pentru activitatea Prea Sfinţiei Voastre în domeniul cultelor, pentru spiritul ecumenic şi civic dovedit, cât şi pentru contribuţia pe care aţi adus-o la întărirea legăturilor interconfesionale”.

Mesajul, semnat de dl Laurenţiu Tănase, secretar de stat pentru culte, îl invita pe Preasfinţitul Virgil să participe la ceremonia oficială din ziua de miercuri, 29 decembrie 2004, la sediul Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru a-i fi oferită distincţia. Potrivit informaţiilor primite la redacţie, aceeaşi scrisoare au primit-o şi PS Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, şi pr. Cristian Sabău, Vicar general de Blaj. Nici unul dintre cei trei nu va participa la această ceremonie.

Iată răspunsul dat de PS Virgil: “Doresc să vă mulţumesc pentru acest mesaj şi în acelaşi timp mulţumesc Preşedintelui dar nu accept această distincţie şi nu voi participa la ceremonie. În plus, acest mod de a proceda, al Preşedenţiei respectiv al Secretariatului de Stat pentru Culte, consider că este o jignire nu numai la adresa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică ci şi la adresa Bisericii Ortodoxe sau a oricărui alt cult din România.”

stire preluată de pe: Catholica.ro

Ce se va întampla cu noi?

În urmă cu mulţi ani vorbeam cu o cunoştinţă despre ce urmează să se întample cu noi, cu oamenii, cu lumea întragă!?…Pe respectiva persoana, mărturisesc mi-a populat multă vreme viaţa, nu am mai văzut-o de multă vreme şi nici nu mai ştiu nimic despre ea de cel puţin 10 ani. Îmi spunea în zile în care ne vedeam, nu puţine la număr, că omul trebuie să se întoarcă în trecut şi să îşi redescopere rădăcinile. Nu am înţeles nimic atunci. Şi poate că nici astăzi nu înţeleg foarte multe. Am văzut un documentar şi mi-am amintit de persoana respectivă. Aşa se făcea că multe persoane din Rusia au părăsit joburile bine plătite şi funcţiile avute şi s-au refugiat în Siberia. Scârbiţi de societatea consumistă şi de faptul că nu mai aveau timp pentru ei s-au refugiat în sălbăticie. Astăzi sunt mai aproape de Dumnezeu, chiar dacă s-au întors în timp sunt mulţumiţi de alegerea făcută. Motiv pentru care vă propun spre meditare acest fapt. Suntem în ultimile zile de post şi vă întreb c ear trebui să facem noi astăzi, să ne întoarcem în trecut sau să rămânem cantonaţi în prezent?…

Interesul pe care îl avem la Dumnezeu

Se spune că pentru a se mântui, creştinul, trebuie să facă o favoare fără să se gândească la vreun câştig sau folos material. Este uman, însă, ca pentru munca pe care o presteză, fiecare om, să fie remunerat. Cristos însuşi le spune apostolilor să nu îşi ia nici desaga, nici toiag şi unde sunt invitaţi la masă să poposească şi să nu refuze pentru că cel care munceşte merită să fie răsplătit. Între aceste lucruri există o legătură cauzală firească. Aşa cum pentru a ne mântui este necesar să respectăm anumite prescripţii morale, pentru a face fapte bune ne gândim că o să ajungem finalmente să ne mântuim. Suntem direct interesaţi de un câştig, pe care fiecare dintre noi îl aşteaptă să se împlinească aici pe pământ, şi fiind direct interesaţi putem afirma că până şi la Dumnezeu avem un interes. Nimeni nu face nimic pentru “amorul artei”. Toţi încercăm, fără să existe nici măcar o excepţie, să fim răsplătiţi pentru ceea ce facem. Şi cum mai rămâne cu favoarea?… Lucrurile sunt simple. Încercând să tranzităm o zonă a dragostei şi a favoritismelor ne trezim direct interesaţi de faptul că pentru a face lucruri bune trebuie să fim remuneraţi. Favorul în cazul de faţă se numeşte : Rai!…

N-ai dezmierda

Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi,

Surad numai acei care suspina,

Azi n-ai iubi, de n-ar fi fost sa gemi,

De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,

Cu mana ta, n-ai unge rani straine.

N-ai jindui dupa un colt de rai,

De n-ai purta un strop de iad in tine.

Ca nu te-nalti de jos pana nu cazi

Cu fruntea-n pulberea umana,

Si de re-nvii in cantecul de azi,

E c-ai murit in plansetul de-aseara.

Despre post şi exaltare

În timpul Posului Mare sunt tot mai mulţi care se laudă că încearcă să facă multe: beţivii ca nu mai beau, vicioşii ca renunţă la viciile lor, părinţii că nu îşi mai bat copiii, ş.a.m.d.  Eu nu mi-am propus nimic, nici nu îi mulţumesc lui Dumnezeu că “nu sunt ca vameşul acela”, căci poate că în multe mă asemăn cu el. Nu mi-am propus nimic din mai multe considerente. Primul motiv este că vreau să fiu chiar eu, cu bunele şi relele mele, cred că asta îşi doreşte Dumnezeu deşi nu mă substitui Lui. Ceea ce pot să îmi propun este să stau de vorbă cu mine şi să nu afle nimeni ce îmi propun să fac. Poate să renunţ la mine în numele bunei credinţe universale. Să nu mai dau vina pe Dumnezeu pentru toate neajunsurile mele, să nu mai golesc de conţinut credinţa şi să nu mai aud de exaltare pentru că în timpul Posului Mare aud şi citesc tot mai multe cuvinte exaltate. Aşa înţeleg eu postul, fără cuvinte goale de conţinut şi fără promisiuni deşarte. Despre celelalte sunt doar vorbe goale, goale de substanţă şi conţinut. Al doilea motiv este că nu vreau să mai văd citându-se din mistici şi sfinţi. Toţi citează din ei deşi asta nu face să fim cu nimic mai buni creştini. Şi în fine, al treilea motiv este că nimeni nu încearcă să trăiască altfel credinţa ci doar să se laude că încearcă să o facă.

Despre talentul cu care am fost inzestrati de Sfantul Duh

Scris de: TATIANA Cincasciuc

Am ales sa dezbat acest subiect, deoarece numeroase persoane nu sunt constiente de scopul lor in viata. Cum bine stim cu totii, fiecare om a fost inzestrat, de catre Duhul Sfant, cu un talent, pe care sa-l exploateze si sa-l rodeasca, nu sa-l abandoneze. Exista persoane, care, spre norocul lor, au primit in dar, de la Duhul Sfant, mai multe talente, avand asadar multiple vocatii.

Din nefericire exista si multi tineri, care nu au avut niciodata un vis anume si care, in momentul inscrierii la o facultate, ori aleg una la intamplare, fara macar a-i pasiona, ori aleg una doar de dragul parintilor. Iar acest lucru este complet gresit! In mod normal, un om viseaza din copilarie sa devina ceva anume sau, de ce nu, cineva, iar ulterior, pe parcursul anilor, isi modifica sau isi consolideaza gandurile si dorintele. Important este sa recunoasca in el, pe parcursul anilor sau macar in adolescenta, acea vocatie, pentru care sa-si doreasca, tot mai mult, sa lupte, pentru a o indeplini. Altfel, cu cat vrei sa urmezi o cariera, fara a te simti motivat, cu atat mai multe sanse sunt sa esuezi!

Eu, una, ma conving pe zi ce trece mai mult care este telul meu in viata, care este acea vocatie, pe care o mentionam mai sus. Sau mai bine spus, ma conving care sunt vocatiile ori pasiunile mele, fiind constienta ca sunt mai multe si ca exista, totusi, o ierarhie intre ele. Mi-ar placea mult ca fiecare din noi sa aiba convingerea mea si sa nu mai caute in viata lucruri ori meserii, care efectiv nu li se potrivesc. Sincer, nu imi face deloc placere, cand aud o persoana ca vrea sa devina, de exemplu, avocat, doctor sau preot, doar pentru a duce o viata buna, viata cu care ori a fost obisnuit intotdeauna, gratie parintilor, ori pe care, din contra, nu a cunoscut-o niciodata, dar dupa care a suspinat mereu. Si e trist sa vezi cum oamenii isi irosesc unica si scurta viata pe care o au, pentru a cauta sa aiba cat mai multi bani sau o pozitie cat mai inalta in societate. Nu mai spun de acei oameni care isi unesc viata cu a altei persoane numai din interes. Prefer sa nu comentez acest subiect, care este mult prea dezgustator, pentru placul meu.

In final, ii sfatuiesc pe fiecare dintre noi, care si-au descoperit vocatia / vocatiile vietii, sa nu cedeze, atunci cand simt ca nu este deloc simplu sa o / le realizeze si sa se bucure, in mod modest, de reusita. De asemenea, ii sfatuiesc si pe aceia, care inca nu cunosc drumul lor in viata, sa il roage pe Sfantul Duh sa le lumineze mintea, sa le dea curajul de a lupta pentru ceea ce isi doresc cu adevarat si, evident, sa aiba puterea de a se ridica, dupa fiecare cazatura.

Sfânta Tatiana a Romei, martiră

Scris de: Tatiana Cincasciuc

Sfânta Tatiana Martira a Romei este sărbătorită, atât de biserica ortodoxă, cât şi de cea romano-catolică, pe data de 12 ianuarie. Despre această sfântă nu se ştiu multe, dar se pot afla. Si ca să vă scutesc de o muncă, eu vă voi împărtăşi câteva din puţinele mele cunoştiinţe, pe care, daca le veţi citi, vă vor impresiona!

Se pare că Sfanta Tatiana a trăit în secolul al III-a, la Roma, unde a fost diaconiţă a Bisericii şi a avut parte de o moarte cumplită, prin decapitare. Astfel, a ajuns ceea ce este astăzi: o martiră!

Tatiana s-a născut în Roma Antică. Tatăl sau era un om credincios şi temător de Dumnezeu, crescându-şi fiica tot în dragoste şi frică de Dumnezeu.

Sfânta Tatiana s-a hotârat să ramână fecioară toată viaţa şi să-L ia ca soţ pe Isus Cristos, pe care il slujea zi şi noapte. A suferit mult, din dragoste pentru Dumnezeu; capturată şi închisă de necredincioşi, Tatiana a fost silită să se închine unor idoli păgâni, dar pentru că a refuzat categoric sp comită un asemenea pacat, a fost judecată şi bătută cu cruzime şi sadism de către slugile tiranilor. Dar raul se intorcea mereu împotriva acestora, căci în timp ce ei o maltratau pe Sfînta Tatiana, îngerii Domnului ii loveau pe  slujitori. Dar ceea ce-i irita şi il surprindea, cel mai tare, pe nedreptul judecator era faptul ca Tatiana era mereu sanatoasa, avand ochii luminati si veseli. Aceste minuni divine erau considerate vrajitorii, de catre poporul pagan, ce avea impresia ca parul sfintei facea farmece, de aceea judecatorul a decis sa ii fie taiat. Nici multiplele pedepse din ce in ce mai aspre, nici intemnitarea sfintei, nici leul care a fost pus sa o manance nu au convins-o pe Sfanta Tatiana sa se inchine zeilor, adorati de pagani. Mai mult, ea ii batjocorea pe judecator si pe chinuitorii ei si ii defaima pe idolii acestora.

Intr-un final, nemaistiind cum s-o determine sa renunte la credinta, judecatorul a decis sa-i fie taiat capul, impreuna cu al tatalui sau, pentru ca si acesta era tot crestin.

În perioada 1950 – 1955, după reorganizarea Mitropoliei Olteniei, capul sfintei martire a fost depus întâi la Episcopia Râmnicului, iar apoi la Catedrala Mitropolitană “Sfântul Dumitru” din Craiova, unde il putem găsi şi astăzi.

Sa luam si noi aminte la minunile, pe care Domnului nostru Isus Cristos le-a savarsit, prin aceasta sfanta fecioara, si sa urmam cu mandrie si curaj exemplul Sfintei Tatiana Martira a Romei, care, desi nu este foarte cunoscuta, a avut totusi parte de o viata neobisnuita!