Toate articolele din categoria: Sfinţi

Vom fi transformaţi în Tine

Publicat în de
Răspunde

”Noi toţi, vom fi transformaţi… prin victoria Domnului nostru Isus Cristos”

(1 Cor 15, 51-58).

În fiecare an, bisericile creştine din emisfera nordică se adună se adună, în rugăciune, între 18 şi 25 ianuarie, pentru a se ruga pentru unitatea Bisericii lui Cristos. În acest an, parafrazând cuvintele Sfântului Paul din Întâia Epistolă către Corinteni, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor va fi pusă sub semnul reînnoirii şi al victoriei. (The Pontifical Council for Promoting Christian Unity, The Commission on Faith and Order of the World Council of Churches Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year, pp. 2-40.) Dacă pentru emisfera nordică, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se celebrează, aşa cum am amintit, în luna ianuarie, în emisfera sudică se celebrează în perioada Rusaliilor. Toate aceste manifestări amintesc de marea diversitate de adorare a lui Cristos. Istoria acestei manifestări debutează în anul 1740, când, în Scoţia, a luat fiinţă o mişcare penticostală (de la Pentecostes, a nu se confunda cu mişcarea omonimă) în strânsă legătură cu America de Nord, în contextul emigraţiei masive a colonialiştilor anglicani, din insula Britanică, către ţinuturile lumii noi. Mesajul acestei manifestări a fost acela al reînnoirii în comuniune, prin invitarea la rugăciune a tuturor bisericilor.

La început, Biserica Catolică nu a aderat la această mişcare ecumenică. În 1895, Biserica Anglicană invită şi cultul catolic să se alăture acestei mişcări de reînnoire în rugăciune. După aprobarea Papei Leon al XIII-lea, în acelaşi an, s-a luat hotărârea ca prima novenă să se desfăşoare între sărbătoarea Înălţării Domnului şi cea a Rusaliilor. În 9 mai 1897, Leon al XIII-lea promulgă Enciclica ”Divinum illud munus”, amintind de invitaţia Mântuitorului Nostru făcută cu afecţiune Poporului Său, în nenumărate rânduri: ”Veniţi la Mine toţi”, ”Eu sunt Viaţa”, ”Eu sunt Bunul Păstor”; şi permanentizează această novenă de rugăciune (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Divinum illud munus”, 9 mai 1897, paragraf. I). Aceeaşi enciclică aminteşte următoarele: ”În scopul de a ne apropia cât mai bine şi a completa intenţia noastră, am hotărât a vă adresa în acest timp sacru al Rusaliilor, care se apropie, această Enciclică, amintind de locuirea şi puterea miraculoasă a Duhului Sfânt; amploarea şi eficienţa acţiunii sale, atât în întregul corp al Bisericii, cât şi în sufletele individuale ale membrilor săi, prin abundenţa glorioasă a harurilor Sale divine (…) pentru a putea creşte în pietate, animaţi de Duhul Sfânt căruia îi datorăm harul de a urma calea în adevăr şi virtute…” (Ibidem, paragraf. II).

Câteva decenii mai târziu, în 1934, preotul romano-catolic Abbé Paul Couturier, din dieceza de Lyon, a stabilit un Triduum, care mai târziu a devenit Octavă, pentru unitatea creştinilor de pretutindeni, pornind de la convertirea Sfântului Paul. Acţiunea preotului francez a avut ca punct de pornire experienţa sa de viaţă, fiind născut evreu (1881), convertit mai târziu la religia catolică, petrecând o perioadă însemnată din viaţă în Algeria printre populaţia musulmană şi lucrând cu mult zel printre refugiaţii ortodocşi ruşi de la care deprinde spiritualitatea bizantină (1920). Biserica latină nu este pentru moment de acord cu interpretarea dată de acest preot ecumenismului, pentru ca 30 de ani mai târziu să se pronunţe în cadrul sesiunilor Conciliul Vatican II, în prezenţa tuturor cultelor religioase. În 1964, prin intermediul Conciliului Vatican II este enunţat Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio”, prin care au fost definite principalele “ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II”, în raport cu celelalte biserici. În preambulul Decretului, părinţii conciliari au simţit nevoia să consemneze următoarele: “Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe Comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărată moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura. Dar Stăpânul veacurilor, care Îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului Său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire” (Conciliul Vatican II, Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio” – Refacerea unităţii, 21 noiembrie 1964, Introducere, paragraf. I).

În zile noastre, arhiepiscopul Ioan Robu, amintind de “Întoarcerea la reperele Evangheliei [care, n.r] ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră”, vorbeşte cu prilejul Săptămânii de rugăciune pentru unirea tuturor creştimilor din anul 2012, de o transfigurare, acordare şi o transformare a omului care se îndepărtează de la Împărăţia lui Dumnezeu prin păcat. Mesajul Excelenţei Sale, intitulat “Întoarcerea la reperele Evangheliei”, cu prilejul Octavei de rugăciune pentru unirea creştinilor se încheie printr-un îndemn: ”Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Christos şi în puterea transfiguratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului” (“Actualitatea Creştină”, Revenirea la reperele Evangheliei, Anul XXII, N° 1, ianuarie 2012, pag. 1).

Rememorare: Preot dr. Iosif Gunciu (1909-1999)

Publicat în de
Răspunde

S-a născut la 15 decembrie 1909, în satul catolic  bulgar Cioplea, din părinţii: Ivan şi Ivanca. A absolvit Seminarul şi Academia Teologică “Sfântul Duh”, din Bucureşti (1922- 1934). După ce a fost hirotonit preot,  în 1934, a urmat studii de specializare la Universitatea “Westhfalischen Wilhelms Universitat” din Münster – Germania – , unde a obţinut doctoratul în teologie. Revenit în ţară, a activat la Seminarul Sfântul Duh, din Bucureşti (1937-1940)  îndeplinind funcţia de profesor şi în parohiile Sinaia (1940-1951), Piteşti (1951-1952; 1969-1979), Greci-Tulcea (1964-1966), Sfânta Elena – Bucureşti (1968-1969) şi Constanţa (1979 -1986).

articol depre preotul Iosif Gunciu din Actualitatea Creştină

Articol semnat de dr. Dănuţ Doboş în "Actualitatea Creştină", nr. 9 /20o9.

În anul 1952, a fost arestat în lotul „Ghika-Menges” şi condamnat, de către Tribunalul Militar Bucureşti, la şase ani muncã silnică, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru “complicitate la crima de înaltă trădare”. A fost eliberat de la Penitenciarul Aiud în noiembrie 1958, însã în ziua urmãtoare a fost din nou internat la Periprava pentru „activitate legionarã”. A fost eliberat definitiv la 17 noiembrie 1963. În anul 1979 a fost transferat la Constanţa, fiind pensionat în anul 1986. A trecut la cele veşnice la 21 iunie 1999, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii de la Timişul de Sus. Părintele Iosif Gunciu rămâne în istoria Bisericii locale drept o personalitate ilustră a perioadei rezistenţei anticomuniste, profund ataşat valorilor şi idealurilor creştine, într-o perioadă zbuciumatã din istoria Arhidiecezei.

Sursa: http://www.arcb.ro/pastoratie/revista/pdf/092009.pdf

Sfânta Tatiana a Romei, martiră

Publicat în de
8

Scris de: Tatiana Cincasciuc

Sfânta Tatiana Martira a Romei este sărbătorită, atât de biserica ortodoxă, cât şi de cea romano-catolică, pe data de 12 ianuarie. Despre această sfântă nu se ştiu multe, dar se pot afla. Si ca să vă scutesc de o muncă, eu vă voi împărtăşi câteva din puţinele mele cunoştiinţe, pe care, daca le veţi citi, vă vor impresiona!

Se pare că Sfanta Tatiana a trăit în secolul al III-a, la Roma, unde a fost diaconiţă a Bisericii şi a avut parte de o moarte cumplită, prin decapitare. Astfel, a ajuns ceea ce este astăzi: o martiră!

Tatiana s-a născut în Roma Antică. Tatăl sau era un om credincios şi temător de Dumnezeu, crescându-şi fiica tot în dragoste şi frică de Dumnezeu.

Sfânta Tatiana s-a hotârat să ramână fecioară toată viaţa şi să-L ia ca soţ pe Isus Cristos, pe care il slujea zi şi noapte. A suferit mult, din dragoste pentru Dumnezeu; capturată şi închisă de necredincioşi, Tatiana a fost silită să se închine unor idoli păgâni, dar pentru că a refuzat categoric sp comită un asemenea pacat, a fost judecată şi bătută cu cruzime şi sadism de către slugile tiranilor. Dar raul se intorcea mereu împotriva acestora, căci în timp ce ei o maltratau pe Sfînta Tatiana, îngerii Domnului ii loveau pe  slujitori. Dar ceea ce-i irita şi il surprindea, cel mai tare, pe nedreptul judecator era faptul ca Tatiana era mereu sanatoasa, avand ochii luminati si veseli. Aceste minuni divine erau considerate vrajitorii, de catre poporul pagan, ce avea impresia ca parul sfintei facea farmece, de aceea judecatorul a decis sa ii fie taiat. Nici multiplele pedepse din ce in ce mai aspre, nici intemnitarea sfintei, nici leul care a fost pus sa o manance nu au convins-o pe Sfanta Tatiana sa se inchine zeilor, adorati de pagani. Mai mult, ea ii batjocorea pe judecator si pe chinuitorii ei si ii defaima pe idolii acestora.

Intr-un final, nemaistiind cum s-o determine sa renunte la credinta, judecatorul a decis sa-i fie taiat capul, impreuna cu al tatalui sau, pentru ca si acesta era tot crestin.

În perioada 1950 – 1955, după reorganizarea Mitropoliei Olteniei, capul sfintei martire a fost depus întâi la Episcopia Râmnicului, iar apoi la Catedrala Mitropolitană “Sfântul Dumitru” din Craiova, unde il putem găsi şi astăzi.

Sa luam si noi aminte la minunile, pe care Domnului nostru Isus Cristos le-a savarsit, prin aceasta sfanta fecioara, si sa urmam cu mandrie si curaj exemplul Sfintei Tatiana Martira a Romei, care, desi nu este foarte cunoscuta, a avut totusi parte de o viata neobisnuita!

Biserica Catolică şi Polonia comunistă

Publicat în de
1

Actul de curaj, dar cu promptitudinea sufletului creştin , care merge mână în mână cu prudenţă, cunoştinţe şi înţelepciune pot păstra unitatea în credinţa catolică. – Papa Pius al XII -lea

În timpul celui de-al doilea război mondial, Papa a întrerupt politica sa de neutralitate, după ce a cerut respectarea drepturilor catolicilor, în ciuda persecuţiilor masive care începuseră în 1939, când Polonia a fost împărţită în două ,de către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică stalinistă. Partidului Comunist din Polonia a preluat controlul guvernamental în 1947, şi a început să confişte proprietatile Bisericii în lunile următoare. Până la sfârşitul lui 1947, institutele catolice de învăţământ, grădiniţe, şcoli, orfelinate au fost expropriate. Începând din 1948, a început să aibă loc arestarea în masă a episcopilor catolici şi clerului bisericii catolice.Cardinalul Stefan Wyszyński a fost arestat între anii :1953 – 1956. Papa Pius al XII-a răspuns cu o scrisoare apostolică Flagranti Semper Animi, în care el a apărat biserica împotriva atacurilor, persecuţiei şi tacticilor staliniste. Cu toate acestea, presiunile impotriva Bisericii a crescut şi a culminat cu scoaterea în afara legii de facto a întâlnirilor religioase şi a manifestărilor religioase. Papa Pius a răspuns cu o scrisoare de comemorare, care viza a 10-a aniversare de la începutul celui al doilea război mondial. El scrie, că, deşi poporul polonez a suferit ca nimeni altcineva în timpul războiului, la zece ani după aceea, suferinţa continuă. În onoarea Sfântului Stanislaw , Papa Pius al XII-lea, oferindu-le consolare şi exprimându-şi din nou anumite convingeri, a spus că Cristos va câştiga şi sfârşitul persecuţiilor va avea loc în anii următori. În 1952, unii preoţi sunt închişi, iar alături de ei şi toate seminariile ordinelor religioase sunt închise. La data de 11.19.1953, Suveranul Pontif s-a adresat Corpului Diplomatic şi a cerut să emită un protest împotriva încarcerării cardinalului Stefan Wyszynski. După arestarea Cardinalului , autorităţile comuniste încearcă să sprijine acţiunile grupurilor de preoţi, care aspirau la o separare de la Roma. Acest artificiu nu a fost însă adevărat, regimul opresiv stalinist, minţea cu privire la faptul că preoţii vor să se separe de centrul lor spiritual. La aniversarea a 300 de ani de la apărarea cu succes a Jasna Góra , Papa Pius al XII, scrie din nou în Polonia, pentru a felicita apărătorii curajoşi ai credinţei din vremea lui. El îl salută pe Cardinalul Ştefan Wyszynski la întoarcerea sa din arestul comunist, în octombrie 1956. În 1957, Papa Pius scrie Enciclica, Invicti Athletae, cu care se adresează, în cuvinte puternice, episcopatului polonez, care a sărbătorit 300 de ani de la martiriul Sfântului Andrei Bobola, ucis de ruşi. Papa cere cu această ocazie rezistenta şi vitejie din partea poporului credincios şi a bisericii reprezentată de preoţii şi episcopii polonezi.

(va urma)

Francesco Ferreri, martir al carităţii lui Cristos

Publicat în de
2

Despre episcopul pasionist care a făcut să înflorească lăstarii credinţei catolice în Arhidieceza de Bucureşti se stiu foarte puţine. Sursele sunt unori inexacte şi adesea lacunare. Foarte puţini sunt aceia care ştiu, că acest episcop a murit la Cioplea în timpul Ciumei lui Garagea. El a adus din Bulgaria o parte a credincioşilor – care din raţiuni practice şi politice – nu puteau să îşi exercite liber cultul catolic şi ajutat de armată rusă a trecut Dunărea în Ţara Românească lângă Bucureşti, unde şi-a fixat reşedinţa episcopală. Cioplea devine reşedinţă episcopală şi pentru că Mitropolitul ortodox din acea perioadă, nu a fost deacord ca un episcop catolic să aibă reşedinţă în acelaşi oraş cu cel ortodox. De aici a condus Dieceza de Nicopole ad Hystrum (care administra Bulgaria, Valahia şi Serbia) până la instituirea canonică a Arhidiecezei de Bucureşti până în 1883. Viaţa sa a fost dedicată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui până la jertfa supremă, devenind martir al carităţii lui Cristos. Deşi nu este trecut în calendarul roman, acest sfânt merită pe deplin acest nume, pentru că şi-a pierdut viaţa administrând sacramentele unor muribunzi, murind şi el la rându-i, în urma infestării cu acest cumplit flagel care a măcinat lumea în anul 1813. Osemintele lui se află în biserica din Cioplea, şi deşi nu există o statuie care să ateste acest fapt, o simplă placă comemorativă în limba latină străjuieşte mormântul episcopului pasionist şi este aşezată în dreapta, la intrarea în biserică. Există unele amănunte memorialistice despre momentul infestării episcopului pasionist pe care am să le expun în continuare:
“În seara zilei de 3 noiembrie 1813, episcopul, după ce l-a îngrijit şi spovedit pe un bolnav de ciumă, s-a întors în camera sa. A doua zi, nesculându-se dimineată, aşa cum îi era obiceiul, părintele Fortunato a intrat la el şi l-a găsind aiurind; l-a întrebat şi nu răspundea, ca şi cum ar fi fost lipsit de simţuri; spunea mereu, aşa cum avea obiceiul de a spune când se scula, cântecul biblic Benedictus, dar mereu aiurind. Se ştie că acest delir, ca şi în atâtea alte cazuri, era semnalul cel mai rău de ciumă”. Aceeaşi sursă memorialistică vorbeşte despre faptul că a murit singur, părintele Fortunato, cel care îl îngrijea, a plecat la masă după ce episcopul i-a cerut acest lucru în dese rânduri. Murise după 73 de ani de viaţă, 14 ani ca misionar şi 8 ca episcop, nu a luat cu el nimic, a trăit într-o sărăcie lucie. Înainte ca să moară a cerut bulgarilor să îl asculte pe părintele Fortunato, pe cel care îl lăsase la conducerea episcopiei până la o nouă numire a Congregaţiei “De Propaganda Fide”. Amintirea lui trebuie să rămână vie în inimile noastre, fiind primul episcop catolic care a început să locuiască în această zonă fixându-şi o reşedinţă permanentă aici. Şi când ne vom gândi şi ruga pentru înaintaşii noştrii, să ne gândim şi la martirii nostrii care au murit printre înaintaşii noştrii ca noi să avem credinţă şi credinţa noastră să ne-o putem manifesta în voie, aşa cum a fost şi dorinţa acestui episcop pasionist martir.

Inima adevăratei biserici

Publicat în de
2

Fără îndoială că biserica suntem noi toţi, preoţi, persoane consacrate şi laici. Dar fără să ne imaginăm că dincolo de lucrurile vizibile şi locurile vizibile din biserică mai există şi mănăstirile de caluzură, fără de care, biserica nu ar avea suflu, nu ar respira şi pompa prin venele principale sănge proaspăt pentru a iriga întreg corpul care este biserica, am vorbi în zadar. Acestea congregaţii sunt inima bisericii, prinPicture 011 rugăciunile lor ne animă viaţa de zi cu zi şi tot ele susţin, prin rugăciunile care se înalţă din piepturile călugăriţelor şi călugărilor care nu trec niciodată de zidurile mănăstiri, întreg trupul care începe să se mişte din ce în ce mai anevoios. De existenţa lor poate că nu ştie nimeni, sau aproape nimeni, dar ei sunt cei mai activi în Biserica lui Cristos. Milenii de-a rândul, da am spus milenii, şi nu greşesc când spun asta, au transmis generaţiilor de gălugări şi călugăriţe care le-au urmat învăţătura Bisericii transcriind cărţile sfinte, urmate apoi de operele marilor clasici. Dacă astăzi mai avem parte de scrierile marilor clasici li se datorează lor, călugăriţelor şi călugărilor din mănăstirile de clauzură, care au transcris cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, şi rând pe rând toate semnele de punctuaţie. În mănăstirile catolice din jurul Florenţei a disecat Michelangelo trupurile decedaţilor până să devină cel mai important pictor şi sculptor florentin. Prima operaţie pe creier s-a făcut într-o mănăstire benedictină în timpul Evului Mediu şi băuturile fine, tot acolo au fost făcute pentru prima oară. Lichiorul este tot o creaţie a mănăstirilor de clauzură. Aşa că dacă ar fi să punem cap la cap aceste informaţii, am înţelege că nu numai biserica a avut de câştigat ci şi umanitatea.

În România, există o astfel de mănăstire de clauzură, “Congregaţia Augustinienelor Contemplative ale Sfintei Rita”, care numără 6 maici. Am avut ocazia să le întâlnesc într-un orăşel de munte, la Câmpina, şi să mă bucur de prezenţa lor. Rugăciunile lor perpetue animă viaţa diecezei nostre şi ar fi păcat dacă treceţi prin acea zonă şi să nu le întâlniţi, mai ales că ,se bucură de prezenţa oamenilor când îi întâlnesc. Puteţi merge la liturghie acolo şi puteţi să vă bucuraţi de cântecele intonate la liturghie.

pentru mai multe detalii click aici: “Congregaţia Augustinienelor Contemplative ale Sfintei Rita”

Este primul martir catolic din România, din timpul comunismului, ridicat la cinstea altarelor

Publicat în de
Răspunde

COMUNICAT DE PRESĂ, CONFERINŢA EPISCOPILOR DIN ROMÂNIA (Bucureşti, 12.05.2010)

Episcopul romano-catolic Szilárd Ignác Bogdánffy (1911-1953), Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, mort la 3 octombrie 1953 în închisoarea de la Aiud, va fi beatificat, la 30 octombrie 2010, în Catedrala romano-catolică din Oradea. Va fi primul martir pentru credinţă al Bisericii Catolice din România, din perioada comunistă, ridicat la cinstea altarelor. La 27 martie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul referitor la martiriului episcopului. În aceste zile Episcopul romano-catolic de Oradea, Mons. László Böcskei, l-a întâlnit la Vatican pe Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru a stabili împreună data şi locul beatificării.

“Vestea beatificării Episcopului Bogdánffy aduce mare bucurie în întreaga Biserică Catolică din România. Desigur, Bogdánffy, ca preot şi episcop, a slujit Dieceza de Oradea şi Satu Mare, dar ca martir pentru credinţă dă bucurie întregii Biserici Catolice”, a declarat Excelenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România.

Szilárd Bogdánffy s-a născut la 21 februarie 1911 la Feketetó (pe atunci în Ungaria, astăzi Crna Bara din Voivodina, în Serbia). În 1925 familia lui s-a stabilit la Timişoara unde Szilárd a frecventat Colegiul Călugărilor Piarişti, iar apoi seminarul teologic din Oradea. A fost hirotonit preot în Catedrala romano-catolică din Oradea, la 29 iunie 1934. Ulterior a obţinut doctoratul în filozofie şi teologie dogmatică la Universitatea Pázmány Péter din Budapesta. Reîntors în România în 1944, a fost profesor la Colegiul catolic Sfântul Iosif din Oradea şi, în aprilie 1947, a devenit canonic al Catedralei romano-catolice din Oradea şi vicar episcopal.

A fost consacrat episcop în clandestinitate de către Regentul Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Episcopul Gerald Patrick O’Hara, în capela Nunţiaturii, la 14 februarie 1949. Două luni mai târziu a fost arestat la Oradea şi mutat de la o închisoare la alta (Jilava, Capul Midia, Sighet şi Aiud) până la moartea sa, din 3 octombrie 1953, survenită după grele şi îndelungate suferinţe. “Era umil şi blând”, şi-l amintea în memoriile sale regretatul episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, iar pentru disponibilitatea sa în a-i ajuta pe ceilalţi era supus la torturi, pedepse şi izolat la „neagra”, unde rezistenţa umană era supusă la limitele extreme ale supravieţuirii.

Ceremonia de beatificare va avea loc la 30 octombrie în Catedrala romano-catolică din Oradea. La celebrare va fi prezent Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care va prezenta decretul de beatificare. Pentru a prezida celebrarea, Episcopul de Oradea, Mons. László Böcskei, l-a invitat pe Cardinalul Péter Erdő, Primatul Ungariei.

Cristina Grigore
Biroul de presă al CER

comunicat de presă preluat de pe site-ul:   www.arcb.ro

Litanie lauretane

Publicat în de
2

O excelenta Litanie Lauretană, sper să vă placă, este o variantă în limba latină.
Într-adevăr o melodie care spune multe şi care să te face să te simţi mândru că esti creştin.
Audiţie plăcută şi fie ca Sfânta Fecioară să facă să ne apropiem de Cristos, mai ales acum când este luna Sfintei Fecioare Maria în Biserica Latină.

Sfântă Fecioară Maria, Roagă-te pentru noi!…

Fericitul Eugene Bossilkov, episcop martir

Publicat în de
8

Eugene Bossilkov

Căutând mai multe informaţii despre Congregaţia Pasioniştilor care a condus prin episcopii săi o bună perioadă Episcopia catolică de Nicopole ad Hystrum (care administra în acea vreme: Serbia, Bulgaria şi Muntenia pâna la 1883) am găsit o informaţie preţioasă despre un sfânt catolic, descendent dintr-o familie catolică din Belene, sat în Bulgaria de astăzi. Din acest sat, au plecat o bună parte din catolicii bulgari pavlicheni la începutul anilor 1800, fixându-şi reşedinţa în Cioplea şi Popeşti Leordeni. Cioplea a ajuns atunci şi reşedinţă episcopală până la mutarea ei în Bucureşti. Se pare că există un trunchi comun şi după mai multe informaţii, sper să descopăr că acest fericit este o rudă îndepărtată a unor persoane care locuiesc astăzi în Arhidieceza de Bucureşti.
Fericitul Eugene Bossilkov se naşte, aşa cum spuneam, în Belene la 1900, iar la 11 ani intră în Congregaţia Pasioniştilor depunând profesiunea solemnă în 1926 . După studiile pe care le urmează în Belgia şi Olanda se reîntoarce în Bulgaria. În 1927 îşi ia doctoratul în drept canonic la Universitatea din Roma a Institutului Pontifical Oriental, având ca teză de doctorat “Uniunea bulgarilor cu Sfântul Scaun ce durează din secolul XIII”. În 1947, după numeroase probleme în rândul populaţiei catolice de la sud de Dunăre, este consacrat episcop de Nicopole ad Hystrum. Comuniştii puseseră deja mâna pe majoritatea statelor din estul Europei, şi cum era de aşteptat, au pus mâna şi pe Bulgaria. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Uniunea Sovietică invadează Bulgaria. Situaţia ordinelor religioase a devenit aproape imposibilă, activităţile unor ordine au fost suspendate ale altor ordine restrânse. Nunţiul papal (şeful corpului diplomatic din legaţia Sfântului Scaun în Bulgaria) a fost deportat. Se crează astfel o situaţie fără precedent. Pe 16 iulie 1952 în Sofia, este arestat episcopul pasionist Eugene. Este supus la o tortura psihică şi mentală fără margini. După numai câteva luni, prin sentinţa Curţii, este condamnat la moarte prin împuşcare şi confiscare averii, potrivit dispoziţiilor articolelor 70 şi 83 din codul penal bulgar. În 11 noiembrie 1952, episcopul pasionist Eugene este executat într-o închisoare din Bulgaria şi aruncat la o groapă comună, ca majoritatea episcopilor catolici din România, fiind o practică comună a regimului opresiv stalinist din anii ’50. Vestea morţii sale nu a fost confirmată până în anul 1975, când un ministru bulgar a vizitat Vaticanul şi a fost primit şi întrebat de papa Paul al VI –lea. Acest fericit este menţionat şi în Enciclica “Orientales Ecclesias” a Sfântului Părinte Pius al XII-lea. În 1980 a început procesul de beatificare urmând ca în 1993 şi 1994, “Congregaţia pentru cauzele sfinţilor” să declare favorabilă cauza episcopului Bossilkov, martir al bisericii catolice bulgare. În 15 martie 1998 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea îl declară pe episcopul pasionist Eugene fericit.

Fericite Eugene Bossilkov, roagă-te pentru noi!

Toma de Aquino sau cuvântul care crează

Publicat în de
8

M-am gândit de nenumărate ori să nu mai scriu pe acest blog, iar motivele sunt multiple: primul dintre ele este că, mă nemulţumeşte traficul foarte redus, al doilea ar fi că nu există interlocutori cu care să comunici pe temele propuse, al treilea motiv este publicul (publicurile, ca să fiu riguros) restrâns căruia trebuie să mă adresez (bătrânii şi copii nu prea au acces la acest tip de informaţii, mai rămân tinerii şi persoanele de vârsta a doua). Sunt însă şi motive pentru care eu cred că merită să continui: unul dintre el este că, poţi să faci tot ce se poate în calitate de laic pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu, al doilea pentru că îndemnul Sfântului Părinte trebuie să aibă ecou şi susţinere şi în rândul laicilor (vezi articolul Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală: Noile mijloace de comunicare în slujba Cuvântului), nu numai din partea preoţilor (fără a încerca să spun vorbe mari!..), al treilea pentru că pot să scriu ceea ce simt, fără să mi se cenzureze textele, iar cenzura să îmi aparţină.

Toma de Aquino

În urma unei analize personale, m-am gândit să scriu de fiecare dată când simt nevoia. Cuvintele pot spune multe, ele au creat sfinţi, iar unul dintre ei este Sfântul Toma de Aquino, căruia Biserica Catolică i-a acordat un rol important. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, în urma unor discuţii legate de minunile pe care le-a făcut acest sfânt, se spune că papa la începerea procesului de canonizare, a stârnit reacţii din partea prelaţiilor adunaţi pentru a dezbate cauza acestui sfânt, sub cupola Vaticanului. Pentru că în perioada respectivă, cuvântul Sfântului Părinte atârna destul de greu, s-a luat hotărârea ca decizia canonizării lui Toma să îi aparţină. Astfel că urmaşul lui Petru, după ce s-a documentat cu privire la aportul pe care la adus prin lucrările sale la dezvoltarea filosofiei şi teologiei scolasice şi implicit la dezvoltarea bisericii, a considerat că pentru fiecare cuvânt scris, Toma a săvârşit o minune. Aşa s-a ajuns să se închidă lucrările forului în care s-a hotărât necesitatea înscrierii lui Toma în catalogul sfinţilor. Papa Ioan al XXII-lea a răspuns cu o frază celebră: “câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit ”. A fost proclamat Doctor al Bisericii de Sfântul Pius al V-lea în 1567 şi propus calauză a studiilor filosofice de următorii Papi, de la Leon al XIII-lea încoace.
Lucrările sale, “Summa Theologică” şi “Summa contra Gentiles” sunt importante pentru Biserică, ele sunt adevărate Enciclopedii, scrise într-un stil simplu, poate puţin cam dogmatic, ar putea fi considerate depăşite în zilele noastre, dacă nu se ţine cont de impactul pe care aceste lucrări le-au avut pentru perioada Evului Mediu şi dezvoltarea ulterioară a teologiei în bazinul latin al Bisericii. Întreaga operă a lui Toma de Aquino a fost creată după îndelungi studii pe care le-a aprofundat, iar întreaga viaţă a fost condusă după deviza : “contemplate alis tradere” - “să împărtăşeşti şi altora rodul reflexiilor tale” . Acesta este un motiv pentru care chiar merită să scrii, în speranţa că poţi să faci minuni în scris, prin intermediul Duhului Sfânt şi de ce nu să ne asemănăm Sfântului Toma care experimentează iubirea lui Cristos şi o transpune din viaţă în scris.

Material documentat din cartea : Vieţile sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti
Sursa imaginii: Wikipedia, Enciclopedie Liberă