Toate articolele din categoria: Părerea mea

Vom fi transformaţi în Tine

Publicat în de
Răspunde

”Noi toţi, vom fi transformaţi… prin victoria Domnului nostru Isus Cristos”

(1 Cor 15, 51-58).

În fiecare an, bisericile creştine din emisfera nordică se adună se adună, în rugăciune, între 18 şi 25 ianuarie, pentru a se ruga pentru unitatea Bisericii lui Cristos. În acest an, parafrazând cuvintele Sfântului Paul din Întâia Epistolă către Corinteni, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor va fi pusă sub semnul reînnoirii şi al victoriei. (The Pontifical Council for Promoting Christian Unity, The Commission on Faith and Order of the World Council of Churches Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year, pp. 2-40.) Dacă pentru emisfera nordică, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se celebrează, aşa cum am amintit, în luna ianuarie, în emisfera sudică se celebrează în perioada Rusaliilor. Toate aceste manifestări amintesc de marea diversitate de adorare a lui Cristos. Istoria acestei manifestări debutează în anul 1740, când, în Scoţia, a luat fiinţă o mişcare penticostală (de la Pentecostes, a nu se confunda cu mişcarea omonimă) în strânsă legătură cu America de Nord, în contextul emigraţiei masive a colonialiştilor anglicani, din insula Britanică, către ţinuturile lumii noi. Mesajul acestei manifestări a fost acela al reînnoirii în comuniune, prin invitarea la rugăciune a tuturor bisericilor.

La început, Biserica Catolică nu a aderat la această mişcare ecumenică. În 1895, Biserica Anglicană invită şi cultul catolic să se alăture acestei mişcări de reînnoire în rugăciune. După aprobarea Papei Leon al XIII-lea, în acelaşi an, s-a luat hotărârea ca prima novenă să se desfăşoare între sărbătoarea Înălţării Domnului şi cea a Rusaliilor. În 9 mai 1897, Leon al XIII-lea promulgă Enciclica ”Divinum illud munus”, amintind de invitaţia Mântuitorului Nostru făcută cu afecţiune Poporului Său, în nenumărate rânduri: ”Veniţi la Mine toţi”, ”Eu sunt Viaţa”, ”Eu sunt Bunul Păstor”; şi permanentizează această novenă de rugăciune (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Divinum illud munus”, 9 mai 1897, paragraf. I). Aceeaşi enciclică aminteşte următoarele: ”În scopul de a ne apropia cât mai bine şi a completa intenţia noastră, am hotărât a vă adresa în acest timp sacru al Rusaliilor, care se apropie, această Enciclică, amintind de locuirea şi puterea miraculoasă a Duhului Sfânt; amploarea şi eficienţa acţiunii sale, atât în întregul corp al Bisericii, cât şi în sufletele individuale ale membrilor săi, prin abundenţa glorioasă a harurilor Sale divine (…) pentru a putea creşte în pietate, animaţi de Duhul Sfânt căruia îi datorăm harul de a urma calea în adevăr şi virtute…” (Ibidem, paragraf. II).

Câteva decenii mai târziu, în 1934, preotul romano-catolic Abbé Paul Couturier, din dieceza de Lyon, a stabilit un Triduum, care mai târziu a devenit Octavă, pentru unitatea creştinilor de pretutindeni, pornind de la convertirea Sfântului Paul. Acţiunea preotului francez a avut ca punct de pornire experienţa sa de viaţă, fiind născut evreu (1881), convertit mai târziu la religia catolică, petrecând o perioadă însemnată din viaţă în Algeria printre populaţia musulmană şi lucrând cu mult zel printre refugiaţii ortodocşi ruşi de la care deprinde spiritualitatea bizantină (1920). Biserica latină nu este pentru moment de acord cu interpretarea dată de acest preot ecumenismului, pentru ca 30 de ani mai târziu să se pronunţe în cadrul sesiunilor Conciliul Vatican II, în prezenţa tuturor cultelor religioase. În 1964, prin intermediul Conciliului Vatican II este enunţat Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio”, prin care au fost definite principalele “ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II”, în raport cu celelalte biserici. În preambulul Decretului, părinţii conciliari au simţit nevoia să consemneze următoarele: “Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe Comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărată moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura. Dar Stăpânul veacurilor, care Îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului Său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire” (Conciliul Vatican II, Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio” – Refacerea unităţii, 21 noiembrie 1964, Introducere, paragraf. I).

În zile noastre, arhiepiscopul Ioan Robu, amintind de “Întoarcerea la reperele Evangheliei [care, n.r] ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră”, vorbeşte cu prilejul Săptămânii de rugăciune pentru unirea tuturor creştimilor din anul 2012, de o transfigurare, acordare şi o transformare a omului care se îndepărtează de la Împărăţia lui Dumnezeu prin păcat. Mesajul Excelenţei Sale, intitulat “Întoarcerea la reperele Evangheliei”, cu prilejul Octavei de rugăciune pentru unirea creştinilor se încheie printr-un îndemn: ”Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Christos şi în puterea transfiguratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului” (“Actualitatea Creştină”, Revenirea la reperele Evangheliei, Anul XXII, N° 1, ianuarie 2012, pag. 1).

Interesul pe care îl avem la Dumnezeu

Publicat în de
2

Se spune că pentru a se mântui, creştinul, trebuie să facă o favoare fără să se gândească la vreun câştig sau folos material. Este uman, însă, ca pentru munca pe care o presteză, fiecare om, să fie remunerat. Cristos însuşi le spune apostolilor să nu îşi ia nici desaga, nici toiag şi unde sunt invitaţi la masă să poposească şi să nu refuze pentru că cel care munceşte merită să fie răsplătit. Între aceste lucruri există o legătură cauzală firească. Aşa cum pentru a ne mântui este necesar să respectăm anumite prescripţii morale, pentru a face fapte bune ne gândim că o să ajungem finalmente să ne mântuim. Suntem direct interesaţi de un câştig, pe care fiecare dintre noi îl aşteaptă să se împlinească aici pe pământ, şi fiind direct interesaţi putem afirma că până şi la Dumnezeu avem un interes. Nimeni nu face nimic pentru “amorul artei”. Toţi încercăm, fără să existe nici măcar o excepţie, să fim răsplătiţi pentru ceea ce facem. Şi cum mai rămâne cu favoarea?… Lucrurile sunt simple. Încercând să tranzităm o zonă a dragostei şi a favoritismelor ne trezim direct interesaţi de faptul că pentru a face lucruri bune trebuie să fim remuneraţi. Favorul în cazul de faţă se numeşte : Rai!…

Despre post şi exaltare

Publicat în de
11

În timpul Posului Mare sunt tot mai mulţi care se laudă că încearcă să facă multe: beţivii ca nu mai beau, vicioşii ca renunţă la viciile lor, părinţii că nu îşi mai bat copiii, ş.a.m.d.  Eu nu mi-am propus nimic, nici nu îi mulţumesc lui Dumnezeu că “nu sunt ca vameşul acela”, căci poate că în multe mă asemăn cu el. Nu mi-am propus nimic din mai multe considerente. Primul motiv este că vreau să fiu chiar eu, cu bunele şi relele mele, cred că asta îşi doreşte Dumnezeu deşi nu mă substitui Lui. Ceea ce pot să îmi propun este să stau de vorbă cu mine şi să nu afle nimeni ce îmi propun să fac. Poate să renunţ la mine în numele bunei credinţe universale. Să nu mai dau vina pe Dumnezeu pentru toate neajunsurile mele, să nu mai golesc de conţinut credinţa şi să nu mai aud de exaltare pentru că în timpul Posului Mare aud şi citesc tot mai multe cuvinte exaltate. Aşa înţeleg eu postul, fără cuvinte goale de conţinut şi fără promisiuni deşarte. Despre celelalte sunt doar vorbe goale, goale de substanţă şi conţinut. Al doilea motiv este că nu vreau să mai văd citându-se din mistici şi sfinţi. Toţi citează din ei deşi asta nu face să fim cu nimic mai buni creştini. Şi în fine, al treilea motiv este că nimeni nu încearcă să trăiască altfel credinţa ci doar să se laude că încearcă să o facă.

Stahanovismul religios

Publicat în de
6

În timpul Adventului, ca de fiecare dată, diverse mişcări religioase organizează zile de reculegere. La una dintre ele am fost invitat şi eu. Am primit cu bucurie invitaţia şi i-am dat curs, mulţumind persoanei care mi-a făcut invitaţia. Ajuns în acel mediu, opac pentru mine, o persoană din exterior, am trăit moment dramatice, pe alocuri, nu greşesc dacă spun hilare. Unele dintre manifestări mi-au amintit de “Marele popor rus”, amintit de “tătucul Stalin”, în intervenţia de la Radio Moskova, după ce s-a sfărşit cel de-al doilea război mondial, în care tătucul, amintit mai sus, mulţumea “Marelui popor rus pentru nenumăratele jertfe şi Bisericii celei de-a Treia Rome” pentru disponibilitatea de care a dat dovadă. Care e similaritatea?… e simplă, aici începe povestea. Biserica Ortodoxă rusă fusese scoasă în afara legii înaintea acestei declaraţii de mulţumire. Pentru a celebra triumful “omului nou de tip sovietic” şi pentru a aduce ceva modificări în peisajul Uniunii Sovietice, Stalin a înlocuit manifestările religioase cu manifestări ale clasei muncitorilor, acum clasa conducătoare. Pe faţetele fiecărei instituţii publice tronau chipuri ale marelui om şi imbolduri revoluţionare. Oamenii era îndemnaţi să se întreacă în muncă şi în propagandă. Aşa apar în marile bazine carbonifere oameni care raportau producţii record în fiecare zi şi erau trecuţi la gazeta de perete. Deoarece creau modele pentru ceilalţi se alegeau, aleatoriu, persoane neînsemnate. Aşa apare şi “personagiul” nostru, rusul Stahanov, un muncitor din minele sovietice. El devine exemplu şi întrecerea socialistă din “Marele lagăr” ajunge să îi poarte numele: “întrecerea stahanovistă”.

Revenind la titlul şi subiectul nostru, am observat în acel mediu religios, unde fusesem invitat, stahanovişti religioşi. Fiecare se întrecea întrecea în a expune, fără vreo noimă, citate din clasici şi sfinţi, din misticii răsăriteni sau din cei occidentali. Aşa s-a transformat acel mediu într-unul stahanovist şi, ce e mai rău, stahanovist religios pentru ca următorii la rând erau îndemnaţi de antevorbitorii lor să folosească acest model. SĂ TRĂIEŞTI TOVARĂŞE STALIN, dar în cuvinte spirituale!

Antecesorii noştrii aveau mai multă credinţă

Publicat în de
5

După ce, în dese rânduri , construcţia de lângă Catedrala Sfântul Iosif a fost declarată  ilegală, lucrările nu se opresc, ba mai mult continuă hărmălaia fără sfârşit cu largul concurs al autorităţilor. Autorităţi care, obediente faţă de regim, închid ochii de fiecare dată la ilegalităţile ce se ţin lanţ şi nu se mai sfârşesc. Aştept cu nerăbdare să intre în vigoare legea care va reglementa şi îngrădi dreptul la liberă exprimare în spaţiul virtual al fiecăruia dintre noi. Şi atunci când toţi vom suferii pentru că nu ne putem exprima liber, trăind într-o ţară care din zi în zi alunecă în absurd, poate vom înţelege într-un final ce am piedut. Cu siguranţă că rugăciunile nu vor rezolva nimic (deşi trebuie să continuăm să ne rugăm), aşa cu nu au rezolvat nici până acum, nici postul negru propus de Excelenţa Sa, Ioan Robu, nu cred că rezolvă nimic fără ca fiecare dintre noi să ne exprimăm necontenit. A nu se înţelege că este o formă de protest pe care eu nu o îmbrăţişez, ba dimpotrivă, e poate singura modalitate de exprimare de care Biserica poate să uzeze, dar noi, noi ce facem?…privim mereu în gol?. Că biserica a intrat în catacombe sau că ea nu a ieşit niciodată de acolo, se poate discuta.  Probabil trebuia să se exprime de mult mai mult timp şi nu a făcut-o decât atunci când gluma a căpătat dimensiuni gigantice. Dar şi aşa autorităţile nu trebuiau să aprobe o astfel de construcţie, nici chiar în cazul în care –să presupunem prin absurd că Arhiepiscopul Ioan Robu ar fi semnat pentru o asemenea construcţie – acordul era dat pentru această construcţie aflată în proximitatea Catedralei. Iar gluma se îngroaşe , deciziile instanţei nu sunt puse în aplicare, şi ar trebui să ne întrebăm dacă nu trăim într-un stat în care contează mai mult întrecerea stahanovinistă, fără de Stahanov, legea haosului fără de lege, cenzura şi închisorile torţionare deşi chipurile trăim într-un stat democratic. Şi ce urmează nu s-a întâmplat încă, aşa că mai aveţi un drept acela de a tăcea când nici tăcerea nu mai spune nimic. Gândiţi-vă la acest aspect şi nu mai luaţi în derâdere sau superficial puterile voastre, căci, un lucru nu ne pot lua în afară de gânduri, credinţa noastră, când până şi gândurile ne sunt controlate şi ne este indusă o stare de amorţeală vegetativă. Şi atunci când nu ne pasă că alţii au suferit prin inchisoare, că nu mai avem demnitate, că până să şi murim este prea scump, Biserica ne-a mai rămas loc de refugiu unde ne simţim bine, chiar şi atunci când efortul nostru este nul şi nu contribuim cu nimic. Degeaba ţinem exortaţii pe teme mistice, mergem la biserică regulat, primim fără să dăm, căci atunci când vine vorba să apăram Biserica noastră dormim în front. Oare nu le era mai bine înaintaşilor nostrii în secolele trecute, când aveau biserici din chirpici şi pe jumătate în pământ, când la fiecare ploaie trebuiau să scoată cu căciulile , la propriu, apa din biserică ?… Nouă ce ne mai pasă că avem căldurică la liturghie, confort , preoţi la discreţie şi la orice oră, corul ne cântă, iar la predică putem să dormim nestingheriţi că oricum e mai cald decât acasă!… Căci atât de bine se potriveşte retorica, biserica se poate descurca şi singură!…A, era să uit, antecesorii noştrii aveau mai multă credinţă şi luptau la propriu pentru biserică, noi nu!…

Apel privind descoperirea istoriei

Publicat în de
4

Pentru că despre Parohia noastră – de la începuturile sale, de când era o capela a cultului armeano-catolic, continuând cu perioada comunistă şi terminând în zilele noastre – nu se ştiu foarte multe lucruri, lansez astăzi o provocare. Ea sună în felul următor. Cei care cunosc date, au auzit despre documente sau au la îndemână înscrisuri care privesc viaţa Bisericii Sfânta Cruce, au astăzi posibilitatea să le facă cunoscute spre a fi publicate. Totodată lansez public invitaţia de a vă spune povestea despre cum aţi cunoscut persoane importante, preoţi care au activat aici, congregaţii de viată consacrată care şi-au desfăşurat activitatea aici sau persoane care ne pot ajuta pentru reconstituirea istoriei parohiei noastre. În speranţa că acest mesaj va gasi ecou în inimile dumneavoastră, aştept mesaje sau să îmi indicaţi persoane care vor putea să ne povestească despre evenimentele care au avut loc în această parohie. Vă rog în acelaşi timp să transmiteţi mai departe acest apel, poate se vor găsi persoane interesate să ne destăinuie poveştile lor, din viaţa prohiei. Şi nu uitaţi că cei care vor veni vor avea nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a-şi cunoaşte istoria. Doar asa  putem reconstitui istoria acum când nu este prea târziu.

biserica sfanta cruce 

PS: Cei care ştiu informaţii despre părintele Klemens Khoren sau părintele Ivan Petre (părintele Sebastian) sunt invitaţi să mă contacteze.

Cât de mare trebuie să fie iubirea?

Publicat în de
15

Mi s-a propus să creez dezbateri pentru ca oamenii să intervină. E o decizie salutară pentru mine. Nu vreau să duc discuţia sau dezbaterea într-o zonă care care să nu aibă legătură cu spiritualitatea, motiv pentru care, am să vă provoc la discuţii. Mi s-a întâmplat de multe ori, poate de prea multe ori în ultimul timp, ca cinva să încerce să mă intimideze. De multe ori credeam că ajung la capătul răbdării. Nu am ajuns însă niciodată dincolo de ea. Apropiaţii ştiu despre ce este vorba, pentru că le-am povestit, nu are legătură cu oamenii care citesc acest blog deşi se adresează lor acest articol. Îmi amintesc de rudele mele care pentru un ideal au ajuns la canal pentru a-şi ispăşi o pedeapsă vremelnică fundamentată pe nişte critici virtuale impuse de un regim mult mai vremelnic decât timpurile în care ei trăiau. Acest regim nu mai există, nici oamenii despre care vorbesc nu mai sunt printre noi, unii dintre ei au suferit pentru biserica lor, alţii pentru un ideal care li s-a părut atunci măreţ. Îi respect şi pe unii şi pe alţii şi mă rog pentru ei. Sper că de acolo de sus ne privesc şi îşi spun că jertfa lor nu a fost în zadar. Şi chiar dacă aceste persoane nu mai există, imaginea lor şi capacitatea lor de jertfă m-a făcut să îi am încă în memorie lupta interioară pe care o aveau de dus. Noi astăzi nu mai avem poate aceeaşi luptă, duşmanii bisericii nu mai sunt astăzi aceeaşi, şi m-am întrebat şi eu firesc dacă aş fi capabil să gândesc şi să mă manifest şi eu asemenea lor. În ultimul timp această imagine mi s-a cristalizat, amintirea lor încă mă urmăreşte, încercările unora de a mă face să trăiesc într-un climat negativ au devenit realitate şi mă întreb ce ar face un creştin, daca astăzi, ar fi în faţă unor astfel de provocări?… şi cum ar trebui să reacţioneze el pentru a face faţă chemării pe care trebuie să o urmeze fără să aducă atingere demnităţii persoanelor cu care intră in contact şi care încearcă să îi facă rău marcându-l pe viată?… de unde până unde trebuie impinsă iubirea şi care este barieră peste care nu poate să treacă?

ULTIMUL MEU ARTICOL !…

Publicat în de
9

Nu cersesc aplauze, astept critici, dar ca să te strofoci mereu să te gândeşti la subiecte digerabile pentru toată lumea şi să nu ai măcar persoane care îţi lasă o virgulă în spate pe post de comentariu, e trist. E la fel de trist când mergi la teatru şi ai în faţă un actor la limita subzistenţei care te face să râzi deşi e trist, iar tu nu îi oferi aplauzele din care el trăieşte. Deşi sunt tot mai conştient că oamenii au impresia că totul li se cuvine şi nu ridică nici măcar un deget pentru a face şi ei ceva. Aşteaptă mereu pâine şi circ, fără ca măcar să strângă coşurile cu firimituri de pe jos după ce şi-au burdujit burţile molcome. Iar în faţa dezamăgirilor mele îi am pe aceia care lasă totul în seama altora!… Mi-a părut bine că v-am întâlnit, nu astept aplauze dar ies din scenă. Şi îmi aduc aminte mereu de de catedrala de care am mai scris, de faptul că viaţa bisericii e moartă pentru că sunt tot mai puţini care fac şi altceva în afară de obligaţiile lor duminicale prescrise prin poruncile bisericii. De preoţii cărora li se mulţumeşte pentru predică fără să îşi aducă aminte nimeni de ce au predicat. Butadele de genul părinte aţi predicat frumos deşi nu mai ştiu nimic din predică mă lasă rece. Am învăţat că trăiesc în mijlocul unei populaţii şi nu unui popor. Deşi sunt trist când văd că site-urile de stiri tabloide sunt mai accesate decât decât paginile de ştiri religioase nu m-am învăţat minte. Nu mai avem biserici pentru că sunt goale, oameni mor pentru că nu ne pasă şi răspundem doar atunci cănd ne priveşte pe noi nu când în joc sunt şi alţii.  Criticăm de dragul de a face acest lucru nu pentru că avem argumente, nimic nu ne sună bine şi basta. Biserica pentru a trăi are nevoie de oamenii care mai şi dau nu numai care aşteaptă să primească, dar ce contează atâta timp cât noi nu avem nimic de oferit, să mai ofere şi alţii  că doar alţii nu au oferit niciodată. Şi ce ne facem când pâine se termină iar circul ca instituţie s-a demolat. Rămânem cu toate coşurile goale în amintirea pâinii şi a circului. Dar ele nu mai se întorc niciodată şi amintirea a rămas şi ea orfană de tată pentru că mamă nu a avut niciodată.

Dumnezeu nu e abstract

Publicat în de
1

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de Dumnezeu. Este un lucru bun.Unii îl vorbesc de bine, alţii de rău Fără îndoială că trebuie să vorbim de El, dar nu la modul abstract. Unii dau vina pe El pentru tot ceea ce se întâmplă în jur, a văzut un necredincios – ca să citez din persoana care mi-a povestit că, a văzut- o icoană care plângea şi nu a crezut. Apoi la o curbă, după ce s-a suit într-o maşină, a avut loc un accident şi, a murit găsindu-şi tragicul sfârşit. Persoana care îmi vorbea despre acest accident, fără îndoială că era o peroană care face conexiuni rapide dar, credea că Dumnezeu pedepseşte o persoană cu moartea doar pentru ca nouă muritorilor ni se pare just să se întâmple aşa. E o practică veche să punem în cârca lui Dumnezeu toate, dar absolut toate, lucrurile care se întâmplă. Revenind la titlul articolului de faţă, Dumnezeu nu e abstract, El e prezent în tot şi în toate, mai puţin este cărăuşul gândurilor (sau din gândurile noastre), Cel pe care noi dăm vina, că într-o logică riguroasă şi pur umană, se face vinovat de neajunsurile noastre. Justeţea lui Dumnezeu nu are de-a face cu justeţea pe care o posedăm noi, muritorii, ea excede şi transformă umanul, tocmai pentru că nu este abstractă. Şi dacă ar fi ca Dumnezeu să ne pedepsească, oare nu ar avea motive?…