Toate articolele din categoria: Biserica şi istoria

Vom fi transformaţi în Tine

Publicat în de
Răspunde

”Noi toţi, vom fi transformaţi… prin victoria Domnului nostru Isus Cristos”

(1 Cor 15, 51-58).

În fiecare an, bisericile creştine din emisfera nordică se adună se adună, în rugăciune, între 18 şi 25 ianuarie, pentru a se ruga pentru unitatea Bisericii lui Cristos. În acest an, parafrazând cuvintele Sfântului Paul din Întâia Epistolă către Corinteni, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor va fi pusă sub semnul reînnoirii şi al victoriei. (The Pontifical Council for Promoting Christian Unity, The Commission on Faith and Order of the World Council of Churches Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year, pp. 2-40.) Dacă pentru emisfera nordică, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se celebrează, aşa cum am amintit, în luna ianuarie, în emisfera sudică se celebrează în perioada Rusaliilor. Toate aceste manifestări amintesc de marea diversitate de adorare a lui Cristos. Istoria acestei manifestări debutează în anul 1740, când, în Scoţia, a luat fiinţă o mişcare penticostală (de la Pentecostes, a nu se confunda cu mişcarea omonimă) în strânsă legătură cu America de Nord, în contextul emigraţiei masive a colonialiştilor anglicani, din insula Britanică, către ţinuturile lumii noi. Mesajul acestei manifestări a fost acela al reînnoirii în comuniune, prin invitarea la rugăciune a tuturor bisericilor.

La început, Biserica Catolică nu a aderat la această mişcare ecumenică. În 1895, Biserica Anglicană invită şi cultul catolic să se alăture acestei mişcări de reînnoire în rugăciune. După aprobarea Papei Leon al XIII-lea, în acelaşi an, s-a luat hotărârea ca prima novenă să se desfăşoare între sărbătoarea Înălţării Domnului şi cea a Rusaliilor. În 9 mai 1897, Leon al XIII-lea promulgă Enciclica ”Divinum illud munus”, amintind de invitaţia Mântuitorului Nostru făcută cu afecţiune Poporului Său, în nenumărate rânduri: ”Veniţi la Mine toţi”, ”Eu sunt Viaţa”, ”Eu sunt Bunul Păstor”; şi permanentizează această novenă de rugăciune (Leon al XIII-lea, Enciclica ”Divinum illud munus”, 9 mai 1897, paragraf. I). Aceeaşi enciclică aminteşte următoarele: ”În scopul de a ne apropia cât mai bine şi a completa intenţia noastră, am hotărât a vă adresa în acest timp sacru al Rusaliilor, care se apropie, această Enciclică, amintind de locuirea şi puterea miraculoasă a Duhului Sfânt; amploarea şi eficienţa acţiunii sale, atât în întregul corp al Bisericii, cât şi în sufletele individuale ale membrilor săi, prin abundenţa glorioasă a harurilor Sale divine (…) pentru a putea creşte în pietate, animaţi de Duhul Sfânt căruia îi datorăm harul de a urma calea în adevăr şi virtute…” (Ibidem, paragraf. II).

Câteva decenii mai târziu, în 1934, preotul romano-catolic Abbé Paul Couturier, din dieceza de Lyon, a stabilit un Triduum, care mai târziu a devenit Octavă, pentru unitatea creştinilor de pretutindeni, pornind de la convertirea Sfântului Paul. Acţiunea preotului francez a avut ca punct de pornire experienţa sa de viaţă, fiind născut evreu (1881), convertit mai târziu la religia catolică, petrecând o perioadă însemnată din viaţă în Algeria printre populaţia musulmană şi lucrând cu mult zel printre refugiaţii ortodocşi ruşi de la care deprinde spiritualitatea bizantină (1920). Biserica latină nu este pentru moment de acord cu interpretarea dată de acest preot ecumenismului, pentru ca 30 de ani mai târziu să se pronunţe în cadrul sesiunilor Conciliul Vatican II, în prezenţa tuturor cultelor religioase. În 1964, prin intermediul Conciliului Vatican II este enunţat Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio”, prin care au fost definite principalele “ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II”, în raport cu celelalte biserici. În preambulul Decretului, părinţii conciliari au simţit nevoia să consemneze următoarele: “Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe Comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărată moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura. Dar Stăpânul veacurilor, care Îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului Său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire” (Conciliul Vatican II, Decretul despre ecumenism “Unitatis redintegratio” – Refacerea unităţii, 21 noiembrie 1964, Introducere, paragraf. I).

În zile noastre, arhiepiscopul Ioan Robu, amintind de “Întoarcerea la reperele Evangheliei [care, n.r] ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră”, vorbeşte cu prilejul Săptămânii de rugăciune pentru unirea tuturor creştimilor din anul 2012, de o transfigurare, acordare şi o transformare a omului care se îndepărtează de la Împărăţia lui Dumnezeu prin păcat. Mesajul Excelenţei Sale, intitulat “Întoarcerea la reperele Evangheliei”, cu prilejul Octavei de rugăciune pentru unirea creştinilor se încheie printr-un îndemn: ”Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Christos şi în puterea transfiguratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului” (“Actualitatea Creştină”, Revenirea la reperele Evangheliei, Anul XXII, N° 1, ianuarie 2012, pag. 1).

“Credinţa noastră este viaţa noastră” – Iuliu Hossu

Publicat în de
9
Credinţa noastră este viaţa noastră!

Credinţa noastră este viaţa noastră!

Memoria celor care au trăit înaintea noastră nu trebuie uitată. Vârfurile religioase, politice sau culturale au murit pentru credinţa în valorile lor şi în Dumnezeu. Unii au murit la canal şi în închisorile comuniste, pentru că nu puteau face pact cu diavolul reprezentat de Uniunea Sovietică, sau pentru că nu vroiau să fie umiliţi de un regim ateu şi fără aplecări morale. Dincolo de pornirile firii, de umilinţele fizice şi psihice, de torturile la care au fost supuşi episcopii catolici, au ţinut sus stindardul iubirii lui Cristos şi al credinţei lor, fără să se încovoaie. Niciunul nu a vrut să abdice de la valorile morale sau de la credinţa sa. Au părăsit viaţa pentru că vroiau să o păstreze. Biserica romano-catolică a fost, pe alocuri, tolerată. Cea greco-catolică interzisă printr-un ordin a lui Stalin, ca de altfel toate bisericile unite din “Lagărul Sovietic”. Justinian Marina, sau Patrarhul Roşu, aşa cum este descris de istoriografi, devenit Patriarh cu implicarea Moskovei, a sperat până în ultimul moment că episcopii greco-catolici vor face trecerea la “Biserica mamă”, aşa cum o numea el, şi vor rupe legătura cu Scaunul petrin. S-a înşelat amarnic. Nici Iuliu Hossu, căruia i s-a propus să devină Patriarh, nici ceilalţi episcopi greco-catolici nu au îngăduit să-şi piardă credinţa. Iuliu Hossu, cel care a citit la Alba-Iulia, important scaun episcopal, actul Unirii, nu putea să renunţe la credinţa sa nici după moarte. La Dragoslavele, însuşi Patriarhul Marina a venit pentru ai convinge pe episcopii catolici să fie aserviţi regimului. În numele episcopilor catolici, Iuliu Hossu, a răspuns că, fără să vină cu aserţiuni teologice şi morale, episcopii catolici nu vor renunţa la credinţa lor pentru că: “credinţa noastră este viaţa noastră”.

Patriarhul a plecat trist, înţelegând că este vorba despre trăire şi convingere. Cu toate acestea, cu implicarea Siguranţei, 36 de preoţi uniţi au fost ameninţaţi şi târâţi într-un fiasco mediatic, prin care se dorea refacerea unităţii rupte la 1700 cu Biserica Ortodoxă Română. 36, un număr similar cu cel al preoţilor şi episcopilor care reluat legătura cu Roma, nu a fost ales întâmplător. Nici autorităţile comuniste şi nici Biserica Ortodoxă Română nu s-a gândit că în lipsa episcopilor, conducătorii “de iure” ai Bisericii, unitatea este nulă. Această mascaradă mediatică trebuia oferită ca putere de exemplu celor peste 1.500.000 de greco-catolici, care în fapt nu au trecut la ortodoxism, ci au fregventat bisericile romano-catolice. Astfel, Biserica Unită cu Roma a supravieţuit timp de 51 de ani de ilegalitate, prin martirii săi şi credincioşi ei. Nu trebuie uitată jerfa lor, ci arătată lumii întregi şi stimată.

Prejudecati ortodoxiste fara leac?

Publicat în de
10

de: Cristian Bădiliţă

Nimic nu-ti taie mai iute pofta de a comunica decat suficienta partenerului. Acum cinsprezece ani aveam impresia ca in Romania nu numai ca se puteau spune o seama se lucruri normale, inteligente, necesare, dar si ca aceste lucruri contau intr-o oarecare masura. Acum ne aflam undeva inaintea lui 1989 – gurile fie s-au reinchis spre a tacea cuminte, fie vorbesc spre a nu fi niciodata ascultate. Una din probleme noastre vitale o constituie relatia dintre confesiunile surori, catolica si ortodoxa. Momentul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti, 7-9 mai 1999, n-a fructificat decat la nivel demagogic.

Cativa ani mai tarziu (in toamna lui 2002), Patriarhul Teoctist avea sa-i intoarca vizita Suveranului Pontif, semnand la Vatican o proclamatie comuna care, terminologic, suna bine, dar, practic, nu inseamna aproape nimic. In esenta, raporturile dintre Vatican si Sinodul BOR raman cordiale, precum raporturile dintre Washington si Moscova in lupta impotriva terorismului, dar atat.

Doi remarcabili tineri istorici din Bucuresti au incercat sa refaca, atat cat s-a putut, istoricul relatiilor Vatican-BOR sub regimul comunist. Zic „atat cat s-a putut”, dat fiind ca arhivele BOR, cand nu sunt triate, sunt supravegheate mai ceva decat arhivele fostei surori, pravoslavnica Securitate. Cei doi istorici se numesc Ovidiu Bozgan si Cristian Vasile, iar volumele la care ma refer se intituleaza: Cronica unui esec previzibil. Romania si Sfantul Scaun in epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978) si Intre Vatican si Kremlin. Biserica greco-catolica in timpul regimului comunist. Ambele lucrari au aparut la Editura Curtea veche, prima in 2005, a doua in 2003, in colectia „Istoria timpului prezent”, coordonata de Adrian Cioroianu. Rezultatele cercetarilor lui Bozgan si Vasile concorda: sub regimul comunist, incepand cu sovieticul Sinod de la Moscova, din 1948, relatiile dintre Vatican si BOR, „desi sublime”, au lipsit aproape cu desavarsire, faptul datorandu-se exclusiv partii ortodoxe. Mai mult, si spre rusinea lor, ortodocsii romanii au fost singurii absenti de la lucrarile Conciliului Vatican II, André Scrima participand, cum se stie, ca delegat al Patriarhului ecumenic. Nu am de gand sa aprofundez cele doua lucrari citate, desi ele ar merita din plin atentia presei noastre „sacre sau profane”. Scopul meu este mult mai modest, si mai pragmatic in acelasi timp.

BOR a rupt relatiile cu Vaticanul sub presiuni politice. Stalin stia foarte bine ca inamicul numarul unu al comunismului in lume se numeste Sfantul Scaun, si mai stia, fostul seminarist ratat (sau implinit, in felul lui), cum sa atate vechile ranchiune anticatolice din tarile subjugate. Desfiintarea bisericilor greco-catolice din Ucraina si Romania n-a facut decat sa confirme pronosticurile unor clarvazatori. Prin aceasta desfiintare criminala (botezata sentimental, de catre comunisti si ortodocsi, „reunificare”) relatiile dintre ortodoxie si catolicism au primit lovitura de gratie. Oportunisti au existat dintotdeauna si in randul Bisericii. De lovitura de topor stalinista nu s-au bucurat, in fond, decat ei. Ei, intre care cativa se afla inca in jilturi nemeritate si astazi. Pana la episodul romantico-ecumenic din 1999, Teoctist a trait numeroase episoade realist-socialiste, dar amintirea lor n-ar profita nimanui. In anul 2005 post Christum, Bisericile ortodoxe autocefale si Biserica catolica, monocefala, se afla intr-un divort ceva mai civilizat decat acum douazeci de ani, dar nu altceva decat un divort.

Starea de fapt irita o parte din credinciosi, care inteleg sa traiasca altfel realitatea ecleziala. Pe mine, ca simplu credincios nu ma intereseaza cearta politico-ideologica intre un functionar din Sinodul BOR si un alt functionar, din Colegiul cardinalilor de la Vatican (caricaturizez, desigur). Aceasta cearta nu are nici o acoperire teologica sau evanghelica, ci doar una istorica si ideologica. Lefegiii BOR ii smintesc, platiti din banii nostri, ai contribuabililor, pe viitorii preoti, inca de pe bancile seminarului, inculcandu-le falsuri pe banda rulanta. Pomelnicul diferentelor „insurmontabile” dintre catolici si ortodocsi poate fi desfiintat printr-o informare cinstita. Caii de bataie ai ortodoxistului biruitor raman, in continuare, Imaculata conceptiune; painea azima; Filioque; infailibilitatea Papei. Orice crestin cat de cat luminat ezita inainte de a insira aceste asa-zise „piedici”. Dogma Imaculatei conceptiuni, inteleasa fara deformari si fara prejudecati amatoriste, se afla, implicit, in cultul antic (hyperdoulia) pe care aproape intreg Orientul crestin i l-a consacrat, inca din secolul al V-lea, Fecioarei Maria; apoi, nici un teolog catolic nu doreste sa impuna o asemenea dogma altei confesiuni, in „ambalajul” consacrat acum o suta cincizeci de ani. Dar, atata vreme cat nu exista nici un element teologic care sa o conteste nu vad de ce am fi deranjati? Numai pentru ca poarta marca Vaticanului? Painea azima si painea dospita: pana in secolul al XI-lea Orientul si Occidentul le foloseau pe amandoua, fara sa faca din aceasta diferenta, impusa de cutume diferite, un capat de tara. La fel, pana in secolul al XI-lea , Filioque (folosit in Crezul occidental inca din secolul V pentru a contracara erezia ariana) n-a deranjat pe nimeni la Constantinopol. In secolul al XI-lea a ajuns brusc „erezie” mortala. Infailibilitatea Papei ex cathedra a fost, poate, o dogma „disperata”, dar nu chiar atat de aberanta pe cat par sa o considere ortodoxistii nostri „infailibili”: dogma nu se reduce, de fapt, la infailibilitatea Papei, ea proclama in primul rand infailibilitatea Bisericii lui Cristos. E suficient sa revenim o secunda in contextul epocii cand a fost proclamata pentru a-i pricepe sensul, benefic pentru intreaga crestinatate occidentala. Nu exagerez spunand ca fara aceasta dogma, promulgata de Conciliul Vatican I, asadar la sfarsitul secolului al XIX-lea, Europa ar fi devenit un Gulag nesfarsit de la Atlantic pana in Siberia. Iar daca ortodoxia ar fi promulgat, la timpul cuvenit, o dogma paralela, despre infailibilitatea ex cathedra a Patriarhului de la Constantinopol, cuvantul „comunism” nu ne-ar mai spune, azi, mare lucru. Dar sa nu rascolim in ladita cu defazari!

Ce deranjeaza in discursul aparent „serios” al politicienilor nostri sinodali este excesul demagogic. Se repeta niste slogane penibile, dar care prind la poporul „pravoslavnic”, se invoca nu stiu ce disensiuni teologice cand, in fond, totul tine de orgolii si ambitii strict omenesti, de ignoranta si, nu in ultimul rand, de incapatanare prosteasca. Din fericire, exista o mana de preoti si credinciosi ai BOR care, asa cum am avut prilejul sa verific, n-ar contesta nici un rand din cele scrise mai sus. Ar fi fost minunat si daca ar fi existat unul singur, har Domnului! Cand oare bunul simt si adevarata credinta se vor impune in fata carierismului politicianist si a provincialismului cu galoane? Sentimentul pe care-l traiesc zilnic, al apartenentei la o singura Biserica, cereasca si pamanteasca, iar nu la o confesiune ideologica, nu-mi poate fi smuls de nici o tabara in litigiu. „Tabara” mea se numeste, simplu, Biserica lui Isus Cristos.

PS: Pentru cei care se grabesc sa eticheteze caligrafia „Isus Cristos” ca fiind „catolica” sau, si mai rau, „necrestina”, precizez ca exista o singura limba si o singura ortografie romaneasca (cand se va inventa „ortografia ortodoxa” ne vom alinia ei). Iar aceasta ortografie romaneasca, spune stiinta filologica, este fonetica, nu etimologica. Dar chiar si asa, daca ortodocsii puri nu suporta filologia, atunci ei ar trebui sa fie consecventi scriind, etimologic, dupa greaca veche, fireste, nu dupa pronuntia neogreaca, „Iesous Christos”. Asa trebuie sa arate numele Mantuitorului, intreg si corect etimologizat, dupa pofta inimii lor. Alegeti!

www.cristianbadilita.ro

(aparut in Averea, 8 noiembrie 2005
reluat in volumul Degetul pe rana, editura Curtea veche, Bucuresti, 2006)

Scrisoarea PS Virgil despre decizia resfinţirii Catedralei din Baia Mare

Publicat în de
Răspunde

Preafericirii Sale Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preafericirea Voastră,

Biserica Greco-Catolică a primit cu indignare decizia Bisericii Ortodoxe Române de a resfinţi duminică, 21 august 2011, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare. Indignarea vine în contextul în care, în diverse luări de poziţii publice, Biserica Ortodoxă Română a spus că doreşte să se reangajeze “într-un dialog onest şi realist” cu Biserica Greco-Catolică, dialog care, conform comunicatului ortodox din 7 iulie 2011, “nu poate fi construit credibil fără o asumare corectă a situaţiei istorice şi a diferendului patrimonial”.

Resfinţirea catedralei greco-catolice din Baia Mare nu reprezintă nici expresia unui angajament onest al Bisericii Ortodoxe în reluarea dialogului şi nici o asumare corectă a situaţiei istorice.

În invitaţia oficială la resfinţirea catedralei greco-catolice din Baia Mare, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe afirmă: “Momentul aniversar al Parohiei Ortodoxe «Adormirea Maicii Domnului», 100 de ani de existenţă, ne oferă plăcutul prilej de a vă invita să luaţi parte la bucuria noastră şi la resfinţirea bisericii parohiale”.

Biserica Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost construită în anul 1911, iar în data de 5 iunie 1930, prin bula papală “Sollemni Conventione” a Papei Pius XI, a devenit catedrală episcopală. În această catedrală, pe data de 2 februarie 1931, a fost instalat episcopul greco-catolic Dr. Alexandru Rusu, primul episcop de Maramureş.

Odată cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în 1948, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost confiscată de guvernul comunist şi dată Bisericii Ortodoxe, în posesia căreia se află şi în prezent. Catedrala a făcut obiectul a nenumărate revendicări, însă Biserica Ortodoxă a refuzat retrocedarea acesteia. În momentul de faţă există un proces pe rol care să restabilească situaţia de drept a catedralei greco-catolice din Baia Mare.

Pe data de 21 august, conform invitaţiei oficiale, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” va fi resfinţită de către I.P.S. Justinian şi P.S. Iustin, episcopi ortodocşi ai Maramureşului, împreună cu I.P.S. Laurenţiu, mitropolit ortodox al Ardealului.

Resfinţirea de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe a catedralei episcopale greco-catolice din Baia Mare, precum şi sărbătorirea a “100 de ani de existenţă” a parohiei ortodoxe din aceasta biserică, care eventual ar putea sărbători 63 de ani, reprezintă nu doar un act de provocare şi sfidare faţă de Biserica Greco-Catolică, dar şi un act clar de epurare culturală şi religioasă, falsificare a istoriei, ştergere a memoriei şi furt de identitate.

Prin această atitudine vădit ostilă, Biserica Ortodoxă Română dovedeşte că nu este interesată în redeschiderea dialogului cu Biserica Greco-Catolică. Menţionăm că Biserica Ortodoxă Română a întrerupt unilateral dialogul cu Biserica Greco-Catolică în 2004, iar în ultima perioada Biserica Ortodoxă a fost cea care a adresat mai multe apeluri Bisericii Greco-Catolice pentru redeschiderea dialogului.

În cazul în care catedrala greco-catolică din Baia Mare va fi resfinţită, Biserica Ortodoxă Română se face singură responsabilă de crearea unei noi piedici în calea redeschiderii dialogului cu Biserica Greco-Catolică.

†Virgil Bercea
Preşedinte al comisiei greco-catolice de pregătire
a dialogului cu Biserica Ortodoxă Română

Sursa: www.egco.ro

Rememorare: Preot dr. Iosif Gunciu (1909-1999)

Publicat în de
Răspunde

S-a născut la 15 decembrie 1909, în satul catolic  bulgar Cioplea, din părinţii: Ivan şi Ivanca. A absolvit Seminarul şi Academia Teologică “Sfântul Duh”, din Bucureşti (1922- 1934). După ce a fost hirotonit preot,  în 1934, a urmat studii de specializare la Universitatea “Westhfalischen Wilhelms Universitat” din Münster – Germania – , unde a obţinut doctoratul în teologie. Revenit în ţară, a activat la Seminarul Sfântul Duh, din Bucureşti (1937-1940)  îndeplinind funcţia de profesor şi în parohiile Sinaia (1940-1951), Piteşti (1951-1952; 1969-1979), Greci-Tulcea (1964-1966), Sfânta Elena – Bucureşti (1968-1969) şi Constanţa (1979 -1986).

articol depre preotul Iosif Gunciu din Actualitatea Creştină

Articol semnat de dr. Dănuţ Doboş în "Actualitatea Creştină", nr. 9 /20o9.

În anul 1952, a fost arestat în lotul „Ghika-Menges” şi condamnat, de către Tribunalul Militar Bucureşti, la şase ani muncã silnică, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru “complicitate la crima de înaltă trădare”. A fost eliberat de la Penitenciarul Aiud în noiembrie 1958, însã în ziua urmãtoare a fost din nou internat la Periprava pentru „activitate legionarã”. A fost eliberat definitiv la 17 noiembrie 1963. În anul 1979 a fost transferat la Constanţa, fiind pensionat în anul 1986. A trecut la cele veşnice la 21 iunie 1999, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii de la Timişul de Sus. Părintele Iosif Gunciu rămâne în istoria Bisericii locale drept o personalitate ilustră a perioadei rezistenţei anticomuniste, profund ataşat valorilor şi idealurilor creştine, într-o perioadă zbuciumatã din istoria Arhidiecezei.

Sursa: http://www.arcb.ro/pastoratie/revista/pdf/092009.pdf

Apel la memorie: PS Virgil Bercea refuză distincţia acordată

Publicat în de
6

PS Virgil Bercea: Mulţumesc, dar nu accept

9.12.2004, Oradea (Catholica) – Vineri, 24 decembrie 2004, Ajunul Crăciunului, PS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, a primit un fax din partea Secretariatului de Stat pentru Culte, prin care a fost anunţat că, la data de 7 februarie 2004, preşedintele României i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria G, Culte, “în semn de apreciere deosebită pentru activitatea Prea Sfinţiei Voastre în domeniul cultelor, pentru spiritul ecumenic şi civic dovedit, cât şi pentru contribuţia pe care aţi adus-o la întărirea legăturilor interconfesionale”.

Mesajul, semnat de dl Laurenţiu Tănase, secretar de stat pentru culte, îl invita pe Preasfinţitul Virgil să participe la ceremonia oficială din ziua de miercuri, 29 decembrie 2004, la sediul Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru a-i fi oferită distincţia. Potrivit informaţiilor primite la redacţie, aceeaşi scrisoare au primit-o şi PS Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, şi pr. Cristian Sabău, Vicar general de Blaj. Nici unul dintre cei trei nu va participa la această ceremonie.

Iată răspunsul dat de PS Virgil: “Doresc să vă mulţumesc pentru acest mesaj şi în acelaşi timp mulţumesc Preşedintelui dar nu accept această distincţie şi nu voi participa la ceremonie. În plus, acest mod de a proceda, al Preşedenţiei respectiv al Secretariatului de Stat pentru Culte, consider că este o jignire nu numai la adresa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică ci şi la adresa Bisericii Ortodoxe sau a oricărui alt cult din România.”

stire preluată de pe: Catholica.ro

Biserica Catolică din Malcoci, monumentul care se prăbuşeşte

Publicat în de
4
Scris de Florenţa GAVRILĂ
Miercuri, 14 Aprilie 2010 09:44

Un monument istoric important pentru comunitatea catolică din judeţul Tulcea, şi nu numai, s-ar putea prăbuşi dacă cineva, Minis­terul Culturii sau sponsorii, nu ar contribui financiar la reabilitarea acestuia. Este vorba de Biserica Catolică din Malcoci, una dintre puţinele clădiri istorice care nu se află încă pe lista patrimoniului naţional. Deşi în urmă cu doi ani  specialiştii din cadrul Arhie­pis­copiei Romano-Catolice şi-au declarat intenţia de a efectua o expertiză a vechii biserici de la Malcoci, se pare că nici acum nimeni nu cunoaşte care este starea actuală a clădirii şi nimeni nu poate să spună cât ar costa reabilitarea lăcaşului de cult. Cert este că Biserica Catolică este în prag de prăbuşire, deşi aceasta ar putea fi uşor inclusă pe lista patrimoniului naţional.
Veche şi abandonată
Biserica Catolică din Malcoci a fost construită în 1880 de către comunitatea germană de atunci şi a supravieţuit cu greu, chiar şi în condiţiile în care conducerea sta­tului comunist a cerut demola­rea sistematică a lăcaşelor de cult din România. A supravieţuit chiar dacă, în anul 1940, cei mai mulţi nemţi au părăsit satul, al doilea mare val de migraţie fiind înregistrat după 1990.
Deşi a aparţinut de la bun înce­put comunităţii din această zonă, securitatea comunistă a distrus ab­­solut toate actele care le cer­ti­fică patrimoniul. Aşa se explică şi statutul incert al acestui imobil, inexistent în arhivele Ministerului Culturii.
În acest moment, în satul Malcoci mai trăiesc aproape 20 de familii mixte, în marea lor ma­joritate bătrâni, slujbele religioase având loc în casa parohială în localitate.
Reabilitare cu probleme
Chiar şi în aceste condiţii, Biserica Catolică din Malcoci rămâne un obiectiv creştin impor­tant deşi sunt şanse mici ca aceas­ta să fie refăcută în totalitate.
“Este vorba de un obiectiv creştin de care comunitatea de acolo are nevoie. Nu ştiu dacă aceasta va putea fi reabilitată sută la sută, dar cel puţin turnul ar trebui să rămână ca semn al credinţei şi că acolo a fost cândva o comunitate de romano – catolici şi, în fond, creştini. Eu sper ca cel puţin turnul şi pereţii să fie reabilitaţi deşi nu ştiu dacă se va mai putea celebra vreo­dată acolo, având în vedere că reabilita­rea totală a acestui lăcaş presu­pune fon­duri finan­cia­re imen­­se. Fru­mos ar fi ca acolo să se slu­jea­s­că, însă este foarte greu ca acest lucru să se întâm­ple”, spune pre­otul Marcel Lungeanu, paroh al bisericilor catolice din Tulcea, Malcoci şi Sulina.
În opinia specia­liştilor, refa­cerea bi­se­ricii de la Malcoci ar costa cât con­s­truc­ţia de la zero a trei sau patru bise­rici noi. Practic, ceea ce se poate face este doar refa­cerea exte­rioa­ră a lăcaşului de cult şi nimic mai mult.
“În acest moment, ne aflăm în faza de proiect iar arhitecţii vor spune ce se poate face şi, în ulti­mă instanţă, alţi experţi vor spune ce costuri implică reabi­litarea clădirii, pe baza acestui proiect. Pasul final va fi ca noi să găsim sponsori. Aceasta este logica lucrurilor. Arhitecţii care s-au angajat să facă proiectul pentru această biserică lucrează benevol şi de aceea nici nu putem să le dăm un termen. Este un proiect mai amplu”, mai spune Părintele Lungeanu.
Fonduri încă inexistente
În mod normal, Biserica Catolică de la Malcoci ar trebui inclusă pe lista patrimoniului cultural naţional însă modul greoi de alocare a fondurilor prin Ministerul Culturii i-a determinat pe administratori să renunţe la această idee.
“Reabilitarea Bisericii Catolice din Malcoci nu poate fi finanţată de statul român, prin Ministerul Culturii pentru că nu se află pe lista obiectivelor de patrimoniu, deşi ar fi putut intra având în vedere că vorbim de o clădire veche. S-a considerat că dacă nu ar fi în patrimoniul naţional, am putea găsi mai uşor finanţare, prin sponsori şi s-ar face mai repede. Intrând în patrimoniu, statul asigură fonduri puţin câte puţin şi pe o perioadă foarte lungă de timp. Atunci s-a considerat că ar fi bine ca aceasta să nu intre în patrimoniu. Acum nu este nici în patrimoniu şi nici nu sunt sponsori”, a mai spus preotul Marcel Lungeanu.
Acum singura posibilitate ca acest imobil să fie refăcut este găsirea unor sponsori suficient de bogaţi.
Un contraexemplu
În timp ce Biserica din Malcoci este în pragul prăbuşirii, un alt lăcaş de cult, de data aceasta din Sulina, a primit deja o parte din finanţare de la Ministerul Cul­turii. Aşa se face că Biserica Catolică din localitate este în curs de reabilitare, deşi nimeni nu poate spune când lucrările vor fi finaliza.

sursa: Obiectiv de Tulcea http://www.obiectivtulcea.ro/stirile-zilei/17259-biserica-catolic-din-malcoci-monumentul-care-se-prbuete.html

Antecesorii noştrii aveau mai multă credinţă

Publicat în de
5

După ce, în dese rânduri , construcţia de lângă Catedrala Sfântul Iosif a fost declarată  ilegală, lucrările nu se opresc, ba mai mult continuă hărmălaia fără sfârşit cu largul concurs al autorităţilor. Autorităţi care, obediente faţă de regim, închid ochii de fiecare dată la ilegalităţile ce se ţin lanţ şi nu se mai sfârşesc. Aştept cu nerăbdare să intre în vigoare legea care va reglementa şi îngrădi dreptul la liberă exprimare în spaţiul virtual al fiecăruia dintre noi. Şi atunci când toţi vom suferii pentru că nu ne putem exprima liber, trăind într-o ţară care din zi în zi alunecă în absurd, poate vom înţelege într-un final ce am piedut. Cu siguranţă că rugăciunile nu vor rezolva nimic (deşi trebuie să continuăm să ne rugăm), aşa cu nu au rezolvat nici până acum, nici postul negru propus de Excelenţa Sa, Ioan Robu, nu cred că rezolvă nimic fără ca fiecare dintre noi să ne exprimăm necontenit. A nu se înţelege că este o formă de protest pe care eu nu o îmbrăţişez, ba dimpotrivă, e poate singura modalitate de exprimare de care Biserica poate să uzeze, dar noi, noi ce facem?…privim mereu în gol?. Că biserica a intrat în catacombe sau că ea nu a ieşit niciodată de acolo, se poate discuta.  Probabil trebuia să se exprime de mult mai mult timp şi nu a făcut-o decât atunci când gluma a căpătat dimensiuni gigantice. Dar şi aşa autorităţile nu trebuiau să aprobe o astfel de construcţie, nici chiar în cazul în care –să presupunem prin absurd că Arhiepiscopul Ioan Robu ar fi semnat pentru o asemenea construcţie – acordul era dat pentru această construcţie aflată în proximitatea Catedralei. Iar gluma se îngroaşe , deciziile instanţei nu sunt puse în aplicare, şi ar trebui să ne întrebăm dacă nu trăim într-un stat în care contează mai mult întrecerea stahanovinistă, fără de Stahanov, legea haosului fără de lege, cenzura şi închisorile torţionare deşi chipurile trăim într-un stat democratic. Şi ce urmează nu s-a întâmplat încă, aşa că mai aveţi un drept acela de a tăcea când nici tăcerea nu mai spune nimic. Gândiţi-vă la acest aspect şi nu mai luaţi în derâdere sau superficial puterile voastre, căci, un lucru nu ne pot lua în afară de gânduri, credinţa noastră, când până şi gândurile ne sunt controlate şi ne este indusă o stare de amorţeală vegetativă. Şi atunci când nu ne pasă că alţii au suferit prin inchisoare, că nu mai avem demnitate, că până să şi murim este prea scump, Biserica ne-a mai rămas loc de refugiu unde ne simţim bine, chiar şi atunci când efortul nostru este nul şi nu contribuim cu nimic. Degeaba ţinem exortaţii pe teme mistice, mergem la biserică regulat, primim fără să dăm, căci atunci când vine vorba să apăram Biserica noastră dormim în front. Oare nu le era mai bine înaintaşilor nostrii în secolele trecute, când aveau biserici din chirpici şi pe jumătate în pământ, când la fiecare ploaie trebuiau să scoată cu căciulile , la propriu, apa din biserică ?… Nouă ce ne mai pasă că avem căldurică la liturghie, confort , preoţi la discreţie şi la orice oră, corul ne cântă, iar la predică putem să dormim nestingheriţi că oricum e mai cald decât acasă!… Căci atât de bine se potriveşte retorica, biserica se poate descurca şi singură!…A, era să uit, antecesorii noştrii aveau mai multă credinţă şi luptau la propriu pentru biserică, noi nu!…

Apel privind descoperirea istoriei

Publicat în de
4

Pentru că despre Parohia noastră – de la începuturile sale, de când era o capela a cultului armeano-catolic, continuând cu perioada comunistă şi terminând în zilele noastre – nu se ştiu foarte multe lucruri, lansez astăzi o provocare. Ea sună în felul următor. Cei care cunosc date, au auzit despre documente sau au la îndemână înscrisuri care privesc viaţa Bisericii Sfânta Cruce, au astăzi posibilitatea să le facă cunoscute spre a fi publicate. Totodată lansez public invitaţia de a vă spune povestea despre cum aţi cunoscut persoane importante, preoţi care au activat aici, congregaţii de viată consacrată care şi-au desfăşurat activitatea aici sau persoane care ne pot ajuta pentru reconstituirea istoriei parohiei noastre. În speranţa că acest mesaj va gasi ecou în inimile dumneavoastră, aştept mesaje sau să îmi indicaţi persoane care vor putea să ne povestească despre evenimentele care au avut loc în această parohie. Vă rog în acelaşi timp să transmiteţi mai departe acest apel, poate se vor găsi persoane interesate să ne destăinuie poveştile lor, din viaţa prohiei. Şi nu uitaţi că cei care vor veni vor avea nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a-şi cunoaşte istoria. Doar asa  putem reconstitui istoria acum când nu este prea târziu.

biserica sfanta cruce 

PS: Cei care ştiu informaţii despre părintele Klemens Khoren sau părintele Ivan Petre (părintele Sebastian) sunt invitaţi să mă contacteze.