Copil fiind, la Cioplea- fost centru episcopal al episcopilor paşionişti italieni -participam la liturghia duminicală pe care, în lipsa preoţilor din parohie, o celebra un preot batrânel, slăbuţ şi uşor aplecat către faţă. Nu ştiam cine este, dar noi copiii apreciam în chip special la acest preot blândeţea, şi deşi bogat în ani, voiciunea cu care celebra sfânta liturghie, precum şi delicateţea din vorbe. Îmi aduc aminte de cele două sau trei liturghii pe care le-a celebrat în comunitate, singurele de care îmi amintesc. Mult mai târziu, am aflat de la persoanele mult mai bogate în ani decât noi de unde vine acest preot. Aşa am aflat noi, copiii care participam în primele bănci din partea dreaptă a bisericii, la liturgia de la 16.30, care se ”numea a tinerilor”, că se numeşte Sebastian şi că vine de la capela ”Sfânta Cruce”, nu departe de Cioplea. Era spre sfârşitul anilor ’80. Noi nu făcusem încă prima Sfântă Împărtăşanie, dar conform educaţiei primite în familie eram îndemnaţi să mergem în primele bănci ale bisericii. Aşa se face că, foarte mulţi ani am stat în cea de-a doua bancă pe rândul din dreapta şi mă gândesc acum la rostul îndemnului, puteam asculta liturghia cu mai multă atenţie. Mai târziu, l-am găsit în cimitir, la Cioplea, pe crucea mare de marmură, alături de preoţi de seamă ai arhidiecezei, zâmbea senin parcă dorea să te salute. Cu brâul său roşu aprins, fără să ştim ce însemna acest lucru la momentul respectiv, era încins peste haina sa clericală. Adunam anii, de la naşterea sa şi până la decesul survenit după 95 de ani de viaţă, rămânând înmărmuriţi de uimire gândindu-ne la câţi ani avea Dumnezeu să-i dăruiască. Cinci ani mai târziu, de la moartea sa, aveam să mă mut la Sfânta Cruce. Acolo aveam să cunosc multe persoane care îl cunoşteau încă din viaţă, toate vorbeau la modul admirativ despre Sfinţia Sa. Imaginea sa revenea obsesiv pe buzele oamenilor, un preot bun şi blând căruia îi făcea plăcere să te primească şi să te asculte. În 2001, ministrant fiind, mergeam cu părintele Florin Buhalea, vicar itinerant la Ploieşti, în acea vreme. Ministram, la două liturghii, vreme de câteva luni la Ploieşti şi ne întorceam acasă cu maşina, parcurgând în fiecare duminică drumul de la Bucureşti la Ploieşti dus-întors. Aşa am zărit, în casa parohială, portretul de mari dimensiuni ale unui tânăr preot. Era aşezat pe un jilţ mare, cu ochelari şic, rotunzi, în ton cu vremea, având probabil acelaşi brâu roşu aprins ca în imaginea de pe crucea din cimitir, dar mult mai puţini ani. Trona pe drumul ce duce spre sufrageria de la etaj, între geamurile cu vedere spre stradă. Alături de canonicul Herring şi canonicul Dwucet, ambii parohi la Ploieşti, era şi preotul Sebastian Petre, sub a cărui imagine scria: Ivan Petre Sebastian, paroh la Ploieşti între 1947- 1953. Aveam să îl întâlnesc mulţi ani mai târziu la Cioplea, acum nu ştiam însă de unde îmi sună foarte familiar acest nume. Pe un ton hazliu, părintele Florin mi-a spus: ”Hai, să nu îmi spui că şi el e bulgar de-al tău!”. Nu ştiam ce să-i răspund, deşi aş fi vrut să o fac. Aveam să aflu, după ce am adunat documentele că nu era bulgar. Apoi doamnele de la cor mi-au povestit despre el, ori de câte ori mă vedeau. Aşa s-a născut ideea să consemnez viaţa acestui preot. Drumul a fost lung, precum viaţa sa, documente puţine la început, dar pe parcurs s-au strâns, puţine câte puţine. Astfel, sper ca acest demers să vadă lumina tiparului.
Etichete: canonicul Dwucet, canonicul Herring, Ivan Petre Sebastian, paroh catolic de Ploieşti, Sebastian Petre
Frumoasa poveste.
Multumes frumos, parinte!…Ma bucur ca va place!…