Francesco Ferreri, martir al carităţii lui Cristos

Despre episcopul pasionist care a făcut să înflorească lăstarii credinţei catolice în Arhidieceza de Bucureşti se stiu foarte puţine. Sursele sunt unori inexacte şi adesea lacunare. Foarte puţini sunt aceia care ştiu, că acest episcop a murit la Cioplea în timpul Ciumei lui Garagea. El a adus din Bulgaria o parte a credincioşilor – care din raţiuni practice şi politice – nu puteau să îşi exercite liber cultul catolic şi ajutat de armată rusă a trecut Dunărea în Ţara Românească lângă Bucureşti, unde şi-a fixat reşedinţa episcopală. Cioplea devine reşedinţă episcopală şi pentru că Mitropolitul ortodox din acea perioadă, nu a fost deacord ca un episcop catolic să aibă reşedinţă în acelaşi oraş cu cel ortodox. De aici a condus Dieceza de Nicopole ad Hystrum (care administra Bulgaria, Valahia şi Serbia) până la instituirea canonică a Arhidiecezei de Bucureşti până în 1883. Viaţa sa a fost dedicată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui până la jertfa supremă, devenind martir al carităţii lui Cristos. Deşi nu este trecut în calendarul roman, acest sfânt merită pe deplin acest nume, pentru că şi-a pierdut viaţa administrând sacramentele unor muribunzi, murind şi el la rându-i, în urma infestării cu acest cumplit flagel care a măcinat lumea în anul 1813. Osemintele lui se află în biserica din Cioplea, şi deşi nu există o statuie care să ateste acest fapt, o simplă placă comemorativă în limba latină străjuieşte mormântul episcopului pasionist şi este aşezată în dreapta, la intrarea în biserică. Există unele amănunte memorialistice despre momentul infestării episcopului pasionist pe care am să le expun în continuare:
“În seara zilei de 3 noiembrie 1813, episcopul, după ce l-a îngrijit şi spovedit pe un bolnav de ciumă, s-a întors în camera sa. A doua zi, nesculându-se dimineată, aşa cum îi era obiceiul, părintele Fortunato a intrat la el şi l-a găsind aiurind; l-a întrebat şi nu răspundea, ca şi cum ar fi fost lipsit de simţuri; spunea mereu, aşa cum avea obiceiul de a spune când se scula, cântecul biblic Benedictus, dar mereu aiurind. Se ştie că acest delir, ca şi în atâtea alte cazuri, era semnalul cel mai rău de ciumă”. Aceeaşi sursă memorialistică vorbeşte despre faptul că a murit singur, părintele Fortunato, cel care îl îngrijea, a plecat la masă după ce episcopul i-a cerut acest lucru în dese rânduri. Murise după 73 de ani de viaţă, 14 ani ca misionar şi 8 ca episcop, nu a luat cu el nimic, a trăit într-o sărăcie lucie. Înainte ca să moară a cerut bulgarilor să îl asculte pe părintele Fortunato, pe cel care îl lăsase la conducerea episcopiei până la o nouă numire a Congregaţiei “De Propaganda Fide”. Amintirea lui trebuie să rămână vie în inimile noastre, fiind primul episcop catolic care a început să locuiască în această zonă fixându-şi o reşedinţă permanentă aici. Şi când ne vom gândi şi ruga pentru înaintaşii noştrii, să ne gândim şi la martirii nostrii care au murit printre înaintaşii noştrii ca noi să avem credinţă şi credinţa noastră să ne-o putem manifesta în voie, aşa cum a fost şi dorinţa acestui episcop pasionist martir.