De fiecare dată când vreau să scriu, nu am nici cea mai mică problemă în a aşterne câteva rânduri pe acest blog şi cum astăzi blogurile ţin loc de caiet de memorii toată lumea le foloseşte. Am primit şi critici dar şi laude, de cele mai multe ori critici, unele motivate altele nu. Şi cum era de aşteptat la unele dintre ele ar răspuns. De obicei nu îmi plac laudele şi pentru că de fiecare dată oricât de bun ai fi (nu este cazul meu şi ca să stabilesc de la început modestia nu este punctul meu forte!…) tot mai ai ceva de corijat. De multe ori am dat frâul liber criticilor mele, dar am făcut exact ceea ce am considerat la momentul respectiv că trebuia să fac. Am criticat şi pentru că este un semn că îmi pasă, îmi pasă cine mă conduce, îmi pasă cine critică şi sub ce imbold, îmi pasă ce se întâmplă cu biserica mea, îmi pasă ce se întâmplă ce cu valorile României, etc. Dacă nu îmi păsa probabil că niciodată nu simţeam oportun să scriu pe acest blog. Şi ca să stabilesc odată pentru totdeauna, aici nu este un loc în care exerciţiile de admiraţie să primeze, în care să se folosească foarte multe texte pline de mesaje subliminale sau virtuozităţi lingvistice. Ceea ce scriu eu nu este prelucrat, este exact aşa cum simt să scriu, fără resentimente şi fără partipriuri. Desigur că există şi cenzură, nu mi-o impune nimeni, o fac pentru că nu e firesc să folosesc un limbaj suburban şi nici să fiu părtinitor cu cineva.
Am văzut de nenumărate ori că valorile în România au fost răsturnate, unii acreditează ideea că nu mai există valori, deşi atâta timp cât există biserica mai există o şansă şi o speranţă de rezolvare şi în ţara asta pentru problemele morale. Am manelizat totul chiar şi gândirea, copiii au ajuns să creadă că singurele modele viabile sunt acelea care câştigă uşor şi nu muncesc deloc pentru asta. Statul te îngradeşte ca persoană şi crează falii între clasele sociale, unii sunt numiţi nesimţiţi pentru că au pensii marii, alţii care nu muncesc primesc ajutoare sociale, alţii primesc contracte mari pentru că sunt rudele sau cunoştiinţele unor persoane importante în funcţie. Unde mai este locul nostru, ne întrebăm?…care mai este rolul creştinului?…de ce nu se întămplă nimic şi nu apar valori şi modele?…
Şi o altă întrebare care îmi revine obsesiv în minte, cine stabileşte cine merită sau nu să fie jignit sau care pensii sunt nesimţite?…cine stabileşte ce se întâmplă cu valoriile României?…poate persoanele care urmăresc să îşi rotunjească veniturile fără ca să le pese de soarta celorlalţi!… E trist, din ce în ce mai trist şi dacă nu spunem nimic sigur că nu se vor găsi rezolvări. Aşa că nu îmi mai rămâne nimic de făcut, decât să vă provoc la comentarii . Care credeţi că sunt rezolvările de ordin spiritual ale societăţii şi cum putem lucra noi ca să ne fie mai bine?…
Iar în final o melodie care sper să vă placă, pentru mai multe detalii click aici:George Nicolescu – Ca lumina ochilor
Am observat de mult un lucru pentru care nu am o explicaţie clară: potrivit sondajelor, covârşitoarea majoritate a cetăţenilor ţării sunt credincioşi, în sensul că ei răspund pozitiv la întrebări de tip “credeţi că Dumnezeu există ?” Şi totuşi, paradoxal, oamenii se comportă exact ca şi când Dumnezeu nu ar exista. O, dacă oamenii ar fi credincioşi cu adevărat ! Dacă ar fi convinşi că există un Spirit care nu numai că vede şi aude perfect chiar dacă ni se pare că suntem singuri în cameră, dar şi gândurile noastre le cunoaşte foarte bine ! Dacă oamenii ar fi convinşi nu numai că Dumnezeu cunoaşte gândurile, dar că şi alte spirite, anume îngerii, le cunosc ! Dacă ar fi convişi că părinţii şi bunicii care nu mai sunt, prin daruri speciale oferite sufletului lor de Dumnezeu, ar putea să cunoască ceea ce facem şi spunem şi chiar ce gândim ! Dar nu numai că toţi aceştia pot face asta, ci toţi oamenii, cu care am intrat, intrăm sau vom intra în legătură vor şti, la judecata de apoi, când toate vor fi date în vileag, acţiunile şi gândurile noastre ! Dacă am fi convinşi că atunci, când vom fi chemaţi în Valea Iosafat, şeful nostru de la birou va vedea în mod panoramic cum ne-am făcut că muncim, că soţia noastră va vedea cum petrecem momente intime cu amanta, că acel coleg de serviciu pe care l-am pizmuit va vedea pizma noastră, că cei mici ai noştri se vor ruşina de ce a făcut tatăl lor, atunci, poate, ne-am ruşina şi noi încă de pe acum şi am fi mai atenţi la ce facem, la ce spunem şi chiar la ce gândim.
Să înţeleg că este o problemă de conştiinţă?…că oamenii se comportă precum fariseii să îi vadă lumea că sunt credincioşi şi este o chestie de faţadă, asta vreţi să îmi spumeţi?…
E clar o problemă de conştiinţă. Nu i-aş asemăna cu fariseii, deoarece fariseii erau credincioşi sinceri, asimilând cel puţin forma credinţei, dar nu şi fondul ei. Aceştia pe care îi vedem suferă de insuficienţă a credinţei. A crede în teorie, a crede într-un Dumnezeu al filozofilor, dar a te purta ca şi când nu ai fi văzut de nimeni şi a nu avea de dat socoteală nimănui îmi pare ceva schizoid: este, de fapt, insuficienţa credinţei, incapacitate de a te goli de tine şi a-i lăsa loc lui Cristos. Aceştia sunt credincioşii care nu s-au convertit. Ei îşi imaginează eventual că Dumnezeu ne iartă pe toţi şi că, după jertfa Sa pe Cruce, ne mântuim automat, fără efortul de a ne lăsa modelat de El.
Traim intr-o lume in care nu mai exista atata incredere in Dumnezeu.Daca iesi din randul familiei si a prietenilor cu care ai copilarit, constati ca nimeni nu mai pomeneste nimic de Dumnezeu.Nu cred ca trebui sa te supui cuiva, cred ca trebuie sa ai principii proprii morale.Si nu e suficient sa zici ca undeva,exista Dumnezeu.Trebuie sa vorbesti cu El.Si cum as putea vorbi cu el daca preotul intreaba la predica daca dorim ca predica sa se tina?inca un exemplu sa exprim ca lumea e schimbata in indiferenta.Sunt genul care are contact atat cu cei foarte credinciosi, dar si cei care nu traiesc cu Dumnezeu.Ma dezamagesc cei care merg des la biserica,intr-o rutina efectiv, iar purtarea lor este cea mai josnica,chiar decat a acelora ce nu il baga in seama pe Dumnezeu.Imi placeau cum erau preotii acum zeci de ani, ce lumina si bucurie aduceau.Acum din nefericire,nu se mai compara..si in biserica merg cu drag doar sa raman in tacere,doar eu cu Isus..numai atunci simt pace si liniste..Nu am vrut sa aduc nimanui nicio ofensa,insa cred ca exista prea multa rautate in noi..sa incepem chiar cu noi schimbarea..sa vedem poate chiar noi suntem fariseii.Dumnezeu ii va ierta si pe cei pe care nu il accepta in viata lor.Asta inseamna Dumnezeu,iubire si indurare.Nu noi alegem unde ne nastem,si cum suntem educati.Sa tinem cont de asta.Dumnezeu ne va judeca dupa cat ni s-a oferit.Pace si bine!
În primul rând vreau să vă mulţumesc pentru comentariu, doamna sau domnişoara Elena!…apoi vroiam să vă spun că eu cred că trăim nişte vremuri foarte grele şi preoţii deasemenea şi am să mă refer la acei preoţi pe care îi cunosc, acesta este şi motivul pentru care nu îi judec!… Aşa cum noi laicii întâmpinăm numeroase dificultăţi şi avem numeroase cerinţe aşa şi preoţii. Bineînteles că există o criză morală, identitară şi de alte feluri, dar dacă noi nu suntem deschişi cu siguranţă unui preot îi va fi greu să facă pastoraţie şi să nu uitam că asemenea nouă şi ei trec prin aceleaşi vremuri tulburi!…Eu unul nu simt nevoia să mă manifest şi să arăt cât de spiritual sunt eu şi pentru că mesajul meu ar putea fi diluat în această lume care a ajuns să creadă că dacă face semnul crucii este şi foarte pioasă, mă feresc să folosesc butade de acest tip. Staţi linistită nu am înţeles mesajul Dvs. ca o ofensă, fiecare înţelege să fie spiritual aşa cum consideră de cuviinţă!…
Poate n-am ales momentul potrivit de a scrie deoarece sunt prea afectata de trecerea in vesnicie celei mai bune prietene, apoi, mi s-au intiparit cuvintele “Oameni buni de pe pamant” din cantecul lui G.Nicolescu. S-au suprapus sentimentele.
Doamne! ce scurta e calatoria noastra pe Pamant,si ce des uitam de Dumnezeu! Cit de mult pacatuim poate fera sa ne dam seama.Trebuie macar acum in perioada postului sa atribuim mai mult timp cercetarii cugetului pentru o cainta adanca in asteptarea Sfintelor Pasti. Sa dam dovada de iubire,lauda si adoratie fata de Dumnezeul si Mantuitorul nostru.
D-na Elena, deoarece vorbiti despre preotii de acum zeci de ani denota ca avem varsta apropiata. Este adevarat.Erau mai sobrii,comunicau mai putin cu enoriasii,dar sa nu uitam ca erau vremuri grele .
Multumesc lui Dumnezeu ca preotii din Parohia noastra pe langa faptul ca tin predici deosebite sunt si foarte apropiati de enoriasi.Personal am primit sfaturi indeosebi dela Pr.Paroh care m-au ajutat sa trec peste impas ori de cate ori am avut nevoie, de aceea mereu ma rog pentru sanatatea Dumnealor.Mi-e greu sa cred ca vreun preot intreaba enoriasii daca sa predice sau nu.(poate in gluma)
D-na,catalogati-ma cum vreti,merg des la slujbe chiar in cursul saptamanii ,si vreau sa va spun ca uneori chiar si pentru cateva persoane Preotii tin predici.
In familie am invatat:pe preot doar Dumnezeu are voie sa-l judece. Sa auzim de bine!
nu am judecat preotii,e prea departe de mine sa fac acest lucru.doar am specificat faptul k nu mai au aceeasi integritate pe care o aveau cu ani in urma.si nu o zic ca si cum as fi acum foarte trecuta prin viata,ci o exprim in prisma imaginii in care de cand am facut ochi am fost la biserica foarte des,biserica era a doua casa.
un alt argument pe care il ofer pentru a preciza faptul ca nu intentionez sa judec preotii este dat de faptul ca am foarte multe rude care sunt preoti si frati capucini.
ma gandesc ca poate am eu un spirit foarte critic,pentru ca imi permit sa vad orice neregula,orice chestie neobisnuita..poate am eu asteptari prea mari,poate sunt obisnuita sa fiu surprinsa mereu.
am avut in familie multe modele, am momente in care pur si simplu ma gandesc la persoane care au trecut in nefiinta, dar despre care stiu multe lucruri,de la mama,tata,matusi si verisori.sunt persoane pe care nu le-am cunoscut dar care au fost modele pentru mine.
ca sa va povestesc putin..eram in urma cu 3 ani intr-un tren si am intrat in discutie cu un barbat octogenar.ma intreba incotro ma indrept..i-am zis in ce localitate si a inceput sa ma intrebe daca cunosc o anumita persoana..mi-au dat lacrimile cand am auzit numele celui care imi este mie model..numele lui s-a pastrat in toata tara..el m-a inspirat pe mine in credinta adevarata..preotii nostrii au atat de multe de oferit! si noi nu putem sa colaboram cu ei o singura data pe saptamana.trebuie sa existe o comunicare mai intensa.
ceea ce regret eu in momentul de fata este ca nu am un preot spiritual.voi v-ati ales un parinte spiritual?eu sunt o persoana foarte inchisa..si sunt putine datile in care cineva se apropie cu drag de mine.am tendinta de a-i indeparta pe toti,de a pastra o distanta atent trasata de un zid.
d-na manoliu irma,regret trecerea in nefiinta a prietenei Dvs.sper ca ea sa fie in lumea celor buni acum si sa se odihneasca in pace.Cred ca cel mai bun remediu este sa te rogi pentru ea si sa te gandesti k inca este langa tine.Am avut si eu parte de moartea multor persoane dragi.Cand aveam 7 ani tin minte ca murise prietena mea cea mai buna..eram la camin.Se dusese saraca pana acasa,statea la 2 strazi distanta si a avut nefericitul accident sa dea un tir peste ea.Atunci a fost prima mea suferinta majora.Eu ma rog pentru ea cand ma simt slaba,cand ma simt trista..si ori de cate ori ma rog pt cei morti.Regret ca nu a putut sa traiasca aceasta viata si a lasat atata gol in inimile vietilor in care ea traia.Macar ea se va mantui,caci nu a cunoscut rautatea acestei lumi.
Capul sus de fiecare data,norii negrii vor trece,va exista mereu soarele atata timp cat existam noi..caci noi suntem speranta pe acest pamant.
sa-i iubim mai mult in fiecare zi pe toti cei dragi ai nostrii!doamne ajuta!
am uitat sa mentionez ceva..nu mi s-a parut ca a fost in gluma intrebarea preotului daca sa predice sau nu..nu am vazut nici in ton,nici in expresia asta.
Va multumesc pentru comentarii si pentru implicare, astept sa discutam si in particular problemele pe care le dezbatem in fiecare zi pe blog!