Spiritul nu moare niciodată

Am întâlnit şi oameni fericiţi sau cel puţin aşa păreau la prima vedere, dar nu despre ei aş vrea să vorbesc acum, aş vrea să vorbesc despre oamenii care sunt din ce în ce mai tristi şi pe care îi vezi la tot pasul: pe stradă, în metrou, prin mijloacele de transport de tot felul, în biserici, cafenele, la televizor. Parcă nu mai au vigoarea de altădată şi probabil toţi au motivele lor pentru care sunt trişti. Ei sunt semenii nostrii, unii dintre ei nu cerşesc ci muncesc pentru a-şi asigura traiul. Cu unii dintre ei am vorbit în particular pentru a înţelege mai bine ce îi frământă, sunt mult mai puţini decât cei pe care îi văd însă că sunt trişti în fiecare zi. Motivele lor sunt multe şi aparent nerezolvabile: politica statului român, interferenţa statului în probleme spirituale sau socio-umane, injustiţia, lipsurile, neîncrederea faţă de autorităţi, obedienţa factorilor politici transpusă în viaţa de zi cu zi, încălcarea drepturilor omului, inechitatea socială, etc. Am identificat dejea foarte multe probleme şi nu am găsit vreuna imputabilă persoanelor cu care am discutat. Deznădejdea lor parcă mă copleşeşte şi pe mine, ba mai mult unele probleme le-am întâmpinat şi eu ori le-am simţit pe propria-mi piele. Ele există, sunt “vii”, cu ele ne confruntăm toţi, inclusiv biserica (să nu mai amintesc aici problemele pe care le-am tratat în articolele anterioare). Dar dacă fiecare dintre noi luând act, nu devenim vocali şi nu ne exprimăm cu privire la lipsurile, deznădejdile sau problemele pe care le întâmpinăm nu vom putea face nimic.

SURSA:Mediafax

La muncă, pe stradă, în birouri, sau în pieţe, patrimoniul naţional şi spiritual trebuie apărat, el este bogăţia cea mai de preţ pe care o moştenim şi o transmitem mai departe celor care vin în urma noastră. Fără să luăm poziţie aceste cuvinte nu reprezintă nimic, sună în vreun fel aparte dar doar atât. Nu am rezolvat problemele pe care l-am sesizat?…nu-i nimic, mergem mai departe, o să le sesizăm de fiecare dată până ne vom face auziţi!… Suntem mulţi, din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai deznădăjduiţi, fără să simţim că ne apără cineva, dar trebuie să fim vocali, să ne înscriem în: partide, societăţi, sindicate, fraternităţi, confederaţii ori unde putem fi vocali şi ne putem susţine punctul de vedere. Biserica are nevoie de noi, de aportul nostru, societatea va fi va bună dacă ne implicăm şi dacă susţinem cauza nostră, idealurile creştine şi valorile umane, tinerii vor avea o viaţă mai bună şi nu vor mai simţi apăsarea generaţiilor trecute. Într-un mod simplist spus, de noi depinde ca problemele noastre să fie rezolvate. Chiar dacă vor încerca să de reducă la tăcere, gândurile nu ni le pot lua, chiar dacă ne vor distruge bisericile vom clădi altele, chiar dacă ne vor omorî, sufletul va trăi veşnic. Chiar dacă nu vom mai putea să scriem, vom transmite generaţiilor viitoare verbal ceea ce avem de spus şi vom găsi mereu mijloace de luptă. Spiritul nu moare niciodată. Vom citi mai mult, ne vom apăra mereu, fără să fim fanatici sau să picăm în extremism, vom publica articole, recenzii, studii, ne vom folosi de toate mijloacele, internet- bloguri, radio şi televiziune, reviste de specialitate, monografii. Glasul nostru trebuie să se audă pretutindeni, gândurile nostre trebuie să le ştie toată lumea, nu trebuie să stăm deoparte şi să ne plângem de milă. Astfel viaţa va căpăta sens, lucrurile care altădată erau imposibile pot deveni posibile, deciziile ne vor aparţine. Nu doresc să fiu utopic, deşi poate suna ca o utopie, dar fără o implicare masivă gândurile noastre vor rămâne acolo într-un cotlon al minţii noastre. Nu vreau să îmbrăţişez nişte valori ideale ci mai degrabă nişte valori care pot deveni posibile, acele valori pe care unii nu le cunosc dar nu din vina lor, şi care trebuie să le cunoască cât mai repede . Societatea nu mai oferă modele, sfinţii şi idealurile creştine nu mai sunt idealuri de urmat. Cristos de pe cruce parcă nu ne mai spune nimic, ne îndreptăm către el numai când avem nevoie. Mijloacele media oferă numai, pornografie, infantilism, hoţie, violuri, violenţă domestică, tâlhării, lucruri pe care deşi le cunoştem nu ne împotrivim lor, au ajuns să facă parte din viaţa noastră şi să ni se pară normale în loc să provoace rumoare. Asistăm la aceeaşi scenă de teatru lugubră în care noi suntem nişte păpusele trase de sforile indolenţei altora, în timp ce au senzaţia că ne pot cumpăra, cu funcţii, bani sau posturi de conducere. Politicul dictează mult prea multe iar noi, noi ce facem?… asistăm pasivi, până când şi unde credem că ne putem îndrepta astfel, care este calea de urmat?…Asistând pasiv, nu putem decât să de complacem sau ca alternativă putem să ne apărăm drepturile, să devenim din ce în ce mai vocali. Concluzia o tragem noi, fiecare dintre noi!…De noi depinde dacă ne implicăm sau nu, dacă vom asista pasivi sau ne vom implica şi vom spune ce avem de spus, dacă avem sau nu un preţ, dacă ne vom lăsa cumpăraţi, dacă ne pasă.

Etichete: Părerea mea