Toate articolele din luna: februarie 2010

Copiii abrutizaţi şi porunca a IV-a a lui Dumnezeu

Publicat în de
2

Este pentru prima dată când răspund în spaţiul public şi sper să fie pentru ultima dată la un mesaj, care se referea la porunca a IV-a a lui Dumnezeu care invocă cinstirea părinţilor de către copii. Nu am să încerc să îi schimb sensul poruncii a IV-a deşi am unele păreri cu privire la interpretarea acestei porunci. Am spus că nu răspund la polemici şi am să mă ţin de cuvânt, dar, am să îmi rezerv în acelaşi timp dreptul de a modera mesajele cu caracter obscen sau trivialităţile de orice fel care se vor posta pe acest blog. Am să taxez de fiecare dată (a nu se înţelege din răutate), acei părinţi care în virtutea poruncii a IV-a a lui Dumnezeu, cer respect de la copii, dar uită de îndatoririle pe care le au faţă de copiii lor până la vârsta la care aceştia îşi vor putea duce în propriile mâini, propriu destin.

copii aurolaci

Revenind la subiect, am foarte mulţi prieteni sau cunoscuţi care în copilărie au fost abrutizaţi de părinţi iresponsabili, care sub imboldul unei lichori bahice au simţit nevoia să se exteriorizeze având ca material didactic proprii copii. Aceşti părinţi uită sau mai bine spus, omit intenţionat, că în calitatea lor de entităţi ’’purtătoare de viaţă’’ au pe lângă drepturi şi obligaţii şi îndatoriri. Am spus ’’entităţi purtătoare de viată’’ ca să subliniez că nu este meritul lor că participă la procesul creaţiei, ci este un dar pe care Dumnezeu îl oferă omului dezinteresat, şi pe care omul trebuie să îl preţuiască şi să îl innobileze.
Aş vrea să stiu şi eu, câţi dintre aceşti părinţi şi-au pus vreodată problema când la spovadă, s-au plâns de proprii copii, sau şi învinovăţit că şi-au lovit copii în mod brutal după ce au consumat foarte mult alcool şi în acest fel i-au mutilat pe viaţă, fără să mai spun că această atitudine poate marca un copil şi îl poate face să se comporte la fel în propria familie. Câţi dintre aceşti părinţi se gândesc mai degrabă la acei copii care suferă de foame, în timp ce ei ajung să consume alcool în cantităţi industriale?…Oare nu omit cu bună ştiinţă, că brutalizând darul lui Dumnezeu care este copilul, ajung chiar să-L ofenseze pe Creator care se îngrijeşte de lucrarea mâinilor Sale. Ce poate fi mai grobian decât să acţionezi cu o fortă disproporţionată asupra unui copil fără apărare care nu îţi poate face în niciun caz rău!…

globalization

Haideţi dragi părinţi, să nu mai populăm căminele de copii, când ar fi mai uşor să ne îngrijim de sănătatea lor fizică şi de integritatea lor morală,. Când aceşti copii ar putea să se dezvolte armonios şi cu aportul vostru şi să formeze mai departe o familie de care să fie mândrii, o familie care să fie baza societăţii şi a bisericii. Nu cumva, mă întreb retoric, neajunsul copiilor este neajunsul părinţilor, care nu au ştiut să fie un model de viaţă şi moralitate şi s-au comportat defectuos în relaţia cu copii lor!?… Nu cumva copii proveniţi din familii dezmembrate vor devenii deligvenţii de mâine, doar pentru că nu au avut un model de urmat!?… Nu era mai uşor să înainte de a le cere copiilor respect şi preţuire să le oferiţi un model de urmat?…sunt întrebări la care fiecare dintre noi, ne vom răspunde cu sinceritate nouă, în inima noastră!… şi cred că este mai sănătos ca înainte să judecăm să înţelegem şi să oferim un exemplu!…

Sursa imaginii 1: ortodoxia tinerilor

Sursa imaginii 2: Moldova noastră

Nimic nu este mai presus de Dumnezeu

Publicat în de
3

Am auzit de nenumărate ori că planeta este guvernată de astre, poate fi sau nu adevărat, nu sunt astrolog să infirm sau să confirm. Un singur lucru îl ştiu şi pot să îl susţin mereu acela că Dumnezeu nu ne vrea niciodată răul. Cum poate El să dorească să ne pierdem noi care suntem sub impulsul lui nişte fiinţe admirabile. Am încercat să desluşesc acest adevăr, citind cărţi am înţeles că acest lucru nu se poate observa decât cu ochii credinţei şi oricât de mult doream să înţeleg parcă mă îndepărtam tot mai mult. Cum aş putea să îl înţeleg eu pe Dumnezeu, eu fiinţă finită iar el nemărginit de mare. Cum mă pot eu mântui fără aportul Lui şi fără ca eu să îmi doresc acest lucru. Am înţeles că bogăţia este în mine iar eu o căutam în altă parte, în lucrurile create şi nu în Creator. Fără îndoială că Sfântul Augustin a scris despre acest lucru, misticii au încercat să se întreacă în enunţarea unor idei care multor laici le scapă. Nu încerc să creez ceva nou, doar să încerc să vă invit la un moment de reflexie, un moment care în lipsa unui Creator, creaturile nu au un scop definit. Toate lucrurile sunt deşertăciune spune Ecleziastul. Iar deşertăciunea vine din neajunsurile pe care le întâmpină omul în încercarea lui să treacă prin filtrul gândirii toate ideile despre Creator.

dumnezeu

Ioan al Crucii vorbea de un vid prin care trebuie să treacă sufletul pentru al regăsi pe Creator, un vid pe care generaţii de creştini l-au simţit şi despre care nenumăraţi sfinţi au vorbit. Tereza a Pruncului Isus a simţit acest vid şi l-a descris ca o stare de goliciune interioară, suspina şi adormea în momentul în care dorea să se roage, dar îi oferea acest moment nefericit pentru ea lui Dumnezeu ca o ofrandă.
Ce trebuie să facem noi când suntem în aceste momente, probabil să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă, pentru oamenii care ne sunt alături şi ne entuziasmează, pentru timpul nostru de odihnă şi de hrană pentru ziua care ni se arată şi care se transformă făcând loc altei zile, pentru toate lucrurile plăcute, pentru cuvinte şi în egală măsură pentru suspine, pentru nopţile de nesomn şi pentru fiecare an al vieţii noastre.
Iar când avem îndoieli să ne prezentăm în faţa Lui cu faţa senină, să ne rugăm şi să ne bucurăm de lumina zilei, să nu uităm să mulţumim şi să mergem mai departe.
Să ne gândim că nimic nu este mai presus de Dumnezeu şi să îi prezentam lui toate necazurile noastre.

Biserica face politica bunului simţ

Publicat în de
7

Ceea ce am scris în articolul în care incriminam construcţia de lângă Catedrala Sfântul Iosif susţin şi astăzi, pentru că sunt constant şi nu mă îmi schimb părerile de la o zi la alta şi pentru că sunt solidar cu aceia care susţin că oamenii care merg la liturghie au dreptul la viaţă. Fără să fiu părtinitor, în articolul despre “Martirii secolului nostru” am expus un punct de vedere, ce se dorea a fi personal, şi nu a fost o reacţie la ceva anume aşa cum unele persoane au sugerat şi nici nu am susţinut pe nimeni făţiş, un partid politic sau vreo persoană. Cum se poate foarte uşor observa, nu am dat nume, pentru că am considerat, firesc după părerea mea, că pe acest blog numele nu au ce căuta. Singurele excepţii le fac: nume de sfinţii, martirii şi persoanele care am murit de 50 de ani ceea ce respectă măcar normele bunului simţ. Nu era un mesaj politic ci mai degrabă o constatare a unor adevăruri crunte, pe care le trăim în fiecare zi şi pe care Biserica le resimte încă de la începuturile sale. Acest blog nu este un loc unde se face polemică pe anumite teme şi, îndrăznesc să cred, că aşa va rămâne. Ceea ce susţin eu este punctul de vedere al Bisericii – care face politica bunului simţ. E dreptul ei să susţină ce crede de cuviinţă şi pe cine susţine valorile morale şi protejează patrimoniul Bisericii.

ati distrus si inima orasului

Biserica a susţinut mereu grupuri sau persoane care pun preţ pe valorile umane, viaţă sau libertatea de expresie. Când toate aceste drepturi au fost îngradite nu s-a sfiit să protesteze. Şi a făcut-o în dese rânduri, de la condamnarea vrăjitoriei în Evul Mediu aspru sancţionată, la cărţile imorale trecute la ”Index” ori la grupurile de bolşevici care creau probleme în anii ’20 în Dieceza de Iaşi. Aceste sunt doar câteva exemple. Aceste exemple nu sunt singulare, a incriminat nazismul cand a aflat de lagărele de concentrare, a sprijinit sindicatul ’’Solidaritatea’’ în lupta lui cu ororile comunismului, şi-a adus aportul în căderea comunismului la începutul anilor ’90. Aceasta e politica Bisericii, pe care eu din respect pentru ceea ce a făcut, am numit-o ’’politica bunului simţ’’.
Întreg articolul pe care l-am amintit mai sus, a creat o paralelă între ceea ce se întâmplă acum şi ceea ce se întâmpla în trecut, între martirii ce şi-au dat viaţa în închisorile comuniste şi cei care pot deveni martiri ai timpului nostru prin indiferenţa autorităţilor. Am spus şi o mai spun, până se înţelege, că nu am fost părtinitor. Şi cum să nu susţin Biserica, această instituţie eclezială care vrea binele!… De aceea, consider că am dreptul să mă exprim cu toate consecinţele ce decurg din aceste dezbateri. Exemplele pe care le-am formulat în scris vin să susţină acest punct de vedere, spuneam eu, iar noi trebuie să fim vocali şi să susţinem neîntrerup cauza Bisericii. Atât şi nimic mai mult. Ca persoane care aparţinem unui cult recunoscut de către stat, nu trebuie să acceptăm ca punctul nostru de vedere să fie trecut doar în revistă, fără ca să se dispună măsuri concrete, care să vină în sprijinul populaţiei catolice. Iar noi care aparţinem acestei entităţi, trebuie să acţionăm concertat şi să sprijinim acţiunile Bisericii. Ceea ce s-a şi întâmplat în dese rânduri, exemplul cel mai aproape de noi fiind acela al protestului în care toate bisericile catolice din Arhidieceza de Bucureşti care au fost închise în luna iulie, a anului trecut.
În istoria bisericii locale, exemplele sunt nenumărate; la Iaşi în toată Dieceza preoţii catolici erau apăraţi de cordoane de oameni pentru a nu fi arestaţi în timpul regimului comunist, la Braşov credincioşii erau solidari cu preoţii care de la amvon criticau vehement regimul ateu în anii ’80 şi nu permiteau securităţii să se apropie de preoţi. Iar exemplele pot continua. Ceea ce ne rămâne nouă credincioşilor de făcut, e să susţinem, prin toate mijloacele biserica pentru că şi de noi depinde dacă vocea noastră se face auzită sau rămâne la statutul de doleanţă.

Sursa imaginii: Jurnalul Naţional

Scuturi anti-rachetă contra pace

Publicat în de
2

atomic_icbm_minuteman_375

Preşedintele Românie anunţa aseară (4 februarie 2010) că la sugestia Pentagonului, România va achiziţiona un scut anti-rachetă pentru apărarea graniţelor ţării. Hotărârea a fost luată după consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (organismul cel mai important în materie de apărare). România devine astfel un jucător important în materie de securitate naţională, după unele state mult mai bine cotate (Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China, Israel, şi Iran) care deţin un arsenal nuclear de foarte mulţi ani. Acest sistem este denumit în literatura de specialitate ICBM. Hotărârea este una importantă şi pentru costurile pe care le implică 4 miliarde de euro, bani care se puteau duce în învăţământ sau sănătate şi nu în apărare naţională. Nu am să intru prea mult în detalii tehnice, scutul are în componenţa sa vectori purtători de rachete care pot detecta şi lovi rachete inamice în aer şi funcţionează de la sol sau de pe fregatele achiziţionate de România. Întrebarea este, la ce îi foloseşte României un astfel de scut şi cărui tip de ameninţări ar trebui să îi facă faţă?… Nu era mai plăcut totuşi să nu avem inamici?…sau într-o era a înarmărilor să ne gândim mai degrabă la prezervarea păcii, decât să devenim vulnerabili?… Nu departe de noi, în vremurile noastre, multe dintre statele aliate ale Americii au avut de suferit de pe urma faptului că erau aliaţii fireşti într-un sistem de apărare pe care ei îl numeau defensiv. Să ne aducem aminte de atentatele din Anglia şi Spania în care foarte mulţi oameni au murit în urma atentatelor revendicate de Al-Quaida. E simplu, nu ai de ce să te aperi dacă nu esti un stat agresor, iar România, chiar avea avantajul că nu era un astfel de stat. Pacea lumii nu se sprijină pe idealuri impuse, pacea se construieşte făcându-ţi prieteni nu inamici, America pe unde a fost în decursul timpului a impus pacea, nu a sprijinit-o, iar exemplele sunt multe: Irak, Afganistan, Kosovo, Vietnam, etc. Să fie oare acesta un mod de gândire la care România achiesează, sau această decizie îi este impusă?… Nu trebuie să minimalizăm contribuiţia României dar nici să o maximizăm, cazul este unul destul de complicat şi destul de greu de gestionat.
papa si walesa

Trecând într-un registru mult mai grav, îmi amintesc de fiecare dată de discursul fostului premier britanic Winston Churchill, adresat într-o universitate americană, despre “Cortina de Fier” care se coboară peste Europa, era vorba de Uniunea Sovietică care încerca să îşi impună punctul de vedere. Mesajul lui era unul simplist şi a făcut furori prin mediile academice, devenind un simbol al luptei contra puterilor comuniste. Uniunea Sovietică nu mai este, a dispărut în 1991, iar “Polul Răului” este acum unul imaginar. Rusia este departe de ce era Uniunea Sovietică, nu mai are arsenalul nuclear de altădată iar Statele Unite nu mai au cui să se împotrivească. În această dispută care se ducea şi pe tărâm ideologic, a intervenit firesc şi Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Sanctitatea Sa a sprijinit statele satelit ale Uniunii Sovietice în lupta lor pentru credinţă şi pace. A sprijinit sindicatul “Solidaritatea” şi pe Lech Walesa în lupta lor pentru apărarea păcii şi a drepturilor omului, sindicat care va prelua puterea în mod democratic în Polonia după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Dar mai mult decât atât, toate acordurile de pace dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost mediate şi sprijinite de Sfântul Părinte. Acordurile de reducere a arsenalului nuclear s-au semnat în timpul pontificatului său, SALT II în 1979, START I în 1991 şi START II în 1993, START III în 1997 şi SORT în 2002. Aceste acorduri privind reducerea arsenalului nuclear au expirat în 2009 cu excepţia celui din urmă (SORT) care expiră în 2012. Aşadar Biserica a intervenit prin toate mijloacele pentru apărarea păcii, mesajul său a fost auzit şi sperăm să se audă mereu, ceea ce ne rămâne nouă este să ne rugăm să nu avem parte de catastrofe nucleare, războaie şi calamnităţi naturale, pentru a trăi în pace şi armonie.

Sursa imaginii 1: www.olive-drab.com

Sursa imaginii 2: BBC

Despre “Imnul iubirii”

Publicat în de
Răspunde

Nu am scris niciodată pe blog despre celebrările liturgice de la biserică, acum însă o voi face şi pentru ca al 13-lea capitol din Scrisoarea către Corinteni mi-a plăcut dintotdeauna. Imnul iubirii se numeşte acest capitol, m-am întrebat mereu de ce poartă acest nume şi cred că pot să îmi dau singur răspunsul, pentru că acest text sintetizează într-un fel anume tot Noul Testament. Iubirea este într-adevăr lucrul cel mai frumos pe care putem să îl dăruim şi celorlalţi. Când eram ministrant era textul meu preferat, era textul pe care puteam să îl proclam şi fără să îl citesc deloc înainte. Acest text îmi place şi astăzi, şi îl ascult cu plăcere de fiecare dată când cineva îl citeşte. Acum însă, am să revin la celebrarea liturgică din duminica ce tocmai a trecut, când părintele Emanuel Dumitru, a predicat magistral despre acest subiect. Nu ştiu dacă a citat sau nu din cineva , dintr-un sfânt sau din alte surse însă o frază mi-a plăcut şi am notat-o: “sunt mulţi cei care au vorbit şi scris despre iubire dar numai unul singur a trăit-o”. Ne putem imagina că despre Cristos este vorba, mi-a răsunat în cap până am ajuns acasă şi m-am gândit să o postez şi pe blog. Indiferent cine a spus acest lucru nu mai contează, importantă este esenţa. A sintetizat în câteva cuvinte tot Imnul iubirii şi dacă aceste cuvinte au ajuns la urechile noastre tot Celui care a trăit-o I se datorează. Şi ca să vă convingeţi de cât de adevărată este acea frază am să postez capitolul 13 din Scrisoarea către Corinteni.

1 Corinteni 13
1. Chiar daca aş vorbi limbile omenilor şi ale îngerilor, şi n-aş avea dragoste, sunt ca o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.
2. Si chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
3. Şi chiar dacă mi-aş împarţi toata averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
4. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
5. nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gandeşte la rău,
6. nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevar,
7. acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
8. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
9. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte;
10. dar, cand va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am facut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
12. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
13. Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Spiritul nu moare niciodată

Publicat în de
6

Am întâlnit şi oameni fericiţi sau cel puţin aşa păreau la prima vedere, dar nu despre ei aş vrea să vorbesc acum, aş vrea să vorbesc despre oamenii care sunt din ce în ce mai tristi şi pe care îi vezi la tot pasul: pe stradă, în metrou, prin mijloacele de transport de tot felul, în biserici, cafenele, la televizor. Parcă nu mai au vigoarea de altădată şi probabil toţi au motivele lor pentru care sunt trişti. Ei sunt semenii nostrii, unii dintre ei nu cerşesc ci muncesc pentru a-şi asigura traiul. Cu unii dintre ei am vorbit în particular pentru a înţelege mai bine ce îi frământă, sunt mult mai puţini decât cei pe care îi văd însă că sunt trişti în fiecare zi. Motivele lor sunt multe şi aparent nerezolvabile: politica statului român, interferenţa statului în probleme spirituale sau socio-umane, injustiţia, lipsurile, neîncrederea faţă de autorităţi, obedienţa factorilor politici transpusă în viaţa de zi cu zi, încălcarea drepturilor omului, inechitatea socială, etc. Am identificat dejea foarte multe probleme şi nu am găsit vreuna imputabilă persoanelor cu care am discutat. Deznădejdea lor parcă mă copleşeşte şi pe mine, ba mai mult unele probleme le-am întâmpinat şi eu ori le-am simţit pe propria-mi piele. Ele există, sunt “vii”, cu ele ne confruntăm toţi, inclusiv biserica (să nu mai amintesc aici problemele pe care le-am tratat în articolele anterioare). Dar dacă fiecare dintre noi luând act, nu devenim vocali şi nu ne exprimăm cu privire la lipsurile, deznădejdile sau problemele pe care le întâmpinăm nu vom putea face nimic.

MARS PENTRU NORMALITATE

SURSA:Mediafax

La muncă, pe stradă, în birouri, sau în pieţe, patrimoniul naţional şi spiritual trebuie apărat, el este bogăţia cea mai de preţ pe care o moştenim şi o transmitem mai departe celor care vin în urma noastră. Fără să luăm poziţie aceste cuvinte nu reprezintă nimic, sună în vreun fel aparte dar doar atât. Nu am rezolvat problemele pe care l-am sesizat?…nu-i nimic, mergem mai departe, o să le sesizăm de fiecare dată până ne vom face auziţi!… Suntem mulţi, din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai deznădăjduiţi, fără să simţim că ne apără cineva, dar trebuie să fim vocali, să ne înscriem în: partide, societăţi, sindicate, fraternităţi, confederaţii ori unde putem fi vocali şi ne putem susţine punctul de vedere. Biserica are nevoie de noi, de aportul nostru, societatea va fi va bună dacă ne implicăm şi dacă susţinem cauza nostră, idealurile creştine şi valorile umane, tinerii vor avea o viaţă mai bună şi nu vor mai simţi apăsarea generaţiilor trecute. Într-un mod simplist spus, de noi depinde ca problemele noastre să fie rezolvate. Chiar dacă vor încerca să de reducă la tăcere, gândurile nu ni le pot lua, chiar dacă ne vor distruge bisericile vom clădi altele, chiar dacă ne vor omorî, sufletul va trăi veşnic. Chiar dacă nu vom mai putea să scriem, vom transmite generaţiilor viitoare verbal ceea ce avem de spus şi vom găsi mereu mijloace de luptă. Spiritul nu moare niciodată. Vom citi mai mult, ne vom apăra mereu, fără să fim fanatici sau să picăm în extremism, vom publica articole, recenzii, studii, ne vom folosi de toate mijloacele, internet- bloguri, radio şi televiziune, reviste de specialitate, monografii. Glasul nostru trebuie să se audă pretutindeni, gândurile nostre trebuie să le ştie toată lumea, nu trebuie să stăm deoparte şi să ne plângem de milă. Astfel viaţa va căpăta sens, lucrurile care altădată erau imposibile pot deveni posibile, deciziile ne vor aparţine. Nu doresc să fiu utopic, deşi poate suna ca o utopie, dar fără o implicare masivă gândurile noastre vor rămâne acolo într-un cotlon al minţii noastre. Nu vreau să îmbrăţişez nişte valori ideale ci mai degrabă nişte valori care pot deveni posibile, acele valori pe care unii nu le cunosc dar nu din vina lor, şi care trebuie să le cunoască cât mai repede . Societatea nu mai oferă modele, sfinţii şi idealurile creştine nu mai sunt idealuri de urmat. Cristos de pe cruce parcă nu ne mai spune nimic, ne îndreptăm către el numai când avem nevoie. Mijloacele media oferă numai, pornografie, infantilism, hoţie, violuri, violenţă domestică, tâlhării, lucruri pe care deşi le cunoştem nu ne împotrivim lor, au ajuns să facă parte din viaţa noastră şi să ni se pară normale în loc să provoace rumoare. Asistăm la aceeaşi scenă de teatru lugubră în care noi suntem nişte păpusele trase de sforile indolenţei altora, în timp ce au senzaţia că ne pot cumpăra, cu funcţii, bani sau posturi de conducere. Politicul dictează mult prea multe iar noi, noi ce facem?… asistăm pasivi, până când şi unde credem că ne putem îndrepta astfel, care este calea de urmat?…Asistând pasiv, nu putem decât să de complacem sau ca alternativă putem să ne apărăm drepturile, să devenim din ce în ce mai vocali. Concluzia o tragem noi, fiecare dintre noi!…De noi depinde dacă ne implicăm sau nu, dacă vom asista pasivi sau ne vom implica şi vom spune ce avem de spus, dacă avem sau nu un preţ, dacă ne vom lăsa cumpăraţi, dacă ne pasă.