Toate articolele din luna: ianuarie 2010

Alegoria “Pomului Oprit” şi neascultarea celor dintâi oameni

Publicat în de
8

adam si eva

Cartea Genezei ne oferă o imagine despre primii oamenii şi alungarea lor din Raiul Pământesc. Cei dintâi oameni au mâncat din pomul oprit, pomul cunoaşterii şi al înţelepciunii şi au înţeles că sunt goi. Supărarea Creatorului, dacă poate exista aşa ceva, care să definească starea prin care trece Dumnezeu, când îi mustră şi îi trimite pe Adam şi Eva, la munca din care trebuiau să îşi câştige existenţa, se referă mai degrabă la păcatul neascultării omului primordial. Pomul din centru Edenului Pământesc, este fără doar şi poate o figură de stil, o alegorie, pentru a exprima omului primitiv (a se înţelege neevoluat în gândire şi acţiuni) că a locui un ţinut încredinţat lui de Dumnezeu, presupune şi responsabilităţi nu numai drepturi predefinite. Desenând un arc de cerc peste timp, observăm că omul are numai defecte, iar singurele calităţi rezidă tocmai din bunătatea nemărginită a Creatorului, care îşi entuziasmează creaturile oferindu-le posibilitatea alegerii. De aici începe istoria, pus în faţa alegerii, omul alege prost, ba mai mult nu îşi recunoaşte greşeala. Vina circulă de la Adam la Eva şi apoi la şarpele iscoditor, atrăgând pedeapsa meritată a lui Dumnezeu. Adam este condamnat să îşi câştige traiul prin sudoarea frunţii sale, Eva să suporte chinurile facerii iar şarpele să se târească. Fiecare în parte este interogat de Dumnezeu, ca un Blând Judecător, şi niciunul nu îşi recunoaşte vina. Dumnezeu nu condamnă însă pe nimeni dinainte, el pune în faţa creaturilor sale imaginea păcatului neascultării. Ce se putea întâmpla dacă fiecare în parte îşi recunoştea greşeala, putem doar să ne imaginăm nu să fim însă şi convinşi că judecata Creatorului nu ar fi fost aplicată. Un singur lucru este cert, pentru a subzista harul, omul trebuie să greşească, iar de aici începe bunătatea lui Dumnezeu. Cum poate să existe harul, altfel decât creând o antiteză perfectă cu păcatul?… în lipsa păcatului nu există harul, este foarte simplu, nu are cum să se înmulţească harul şi nu are cum să balanseze nici unul dintre talere. Pentru a avea conştiintă binelui, trebuie invariabil să ne raportăm la rău. Dumnezeu, când îi lasă omului prespectiva alegerii căii de urmat, nu îl lasă de izbelişte, se gândeşte şi la momentul în care omul poate alege rău. Acesta este motivul pentru care îi promite un Răscumpărător şi posibilitatea de a se reabilita, lepădându-se de pornirile lui rele. Din această expunere nu trebuie să ne imaginăm că fac apologia răului, Dumnezeu nu a creat răul, cei dintâi oameni erau buni, ne spune Cartea Genezei, alegerea lor i-a îndepărtat de Dumnezeu şi i-a făcut să cunoască răul. Nu sunt un teolog, părerea mea nu este una autorizată, dar întreaga mea expunere nu se fundamentează pe sursele existente ci pe o presupunere. Nu îmi pot imagina omul într-o stare vegetativă, Dumnezeu îl cheamă pe om la demnitatea cea mai înaltă, la demnitatea harului. Probabil acesta este şi motivul pentru care îl pune să aleagă, binele sau răul, viaţa sau moartea.

Sursa imaginii: pictură de Tizian (Adam şi Eva în Rai), această imagine face parte din patrimoniul Universal şi expunerea ei nu încalcă legea drepturilor de autor.

Toma de Aquino sau cuvântul care crează

Publicat în de
8

M-am gândit de nenumărate ori să nu mai scriu pe acest blog, iar motivele sunt multiple: primul dintre ele este că, mă nemulţumeşte traficul foarte redus, al doilea ar fi că nu există interlocutori cu care să comunici pe temele propuse, al treilea motiv este publicul (publicurile, ca să fiu riguros) restrâns căruia trebuie să mă adresez (bătrânii şi copii nu prea au acces la acest tip de informaţii, mai rămân tinerii şi persoanele de vârsta a doua). Sunt însă şi motive pentru care eu cred că merită să continui: unul dintre el este că, poţi să faci tot ce se poate în calitate de laic pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu, al doilea pentru că îndemnul Sfântului Părinte trebuie să aibă ecou şi susţinere şi în rândul laicilor (vezi articolul Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală: Noile mijloace de comunicare în slujba Cuvântului), nu numai din partea preoţilor (fără a încerca să spun vorbe mari!..), al treilea pentru că pot să scriu ceea ce simt, fără să mi se cenzureze textele, iar cenzura să îmi aparţină.

Toma de Aquino

În urma unei analize personale, m-am gândit să scriu de fiecare dată când simt nevoia. Cuvintele pot spune multe, ele au creat sfinţi, iar unul dintre ei este Sfântul Toma de Aquino, căruia Biserica Catolică i-a acordat un rol important. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, în urma unor discuţii legate de minunile pe care le-a făcut acest sfânt, se spune că papa la începerea procesului de canonizare, a stârnit reacţii din partea prelaţiilor adunaţi pentru a dezbate cauza acestui sfânt, sub cupola Vaticanului. Pentru că în perioada respectivă, cuvântul Sfântului Părinte atârna destul de greu, s-a luat hotărârea ca decizia canonizării lui Toma să îi aparţină. Astfel că urmaşul lui Petru, după ce s-a documentat cu privire la aportul pe care la adus prin lucrările sale la dezvoltarea filosofiei şi teologiei scolasice şi implicit la dezvoltarea bisericii, a considerat că pentru fiecare cuvânt scris, Toma a săvârşit o minune. Aşa s-a ajuns să se închidă lucrările forului în care s-a hotărât necesitatea înscrierii lui Toma în catalogul sfinţilor. Papa Ioan al XXII-lea a răspuns cu o frază celebră: “câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit ”. A fost proclamat Doctor al Bisericii de Sfântul Pius al V-lea în 1567 şi propus calauză a studiilor filosofice de următorii Papi, de la Leon al XIII-lea încoace.
Lucrările sale, “Summa Theologică” şi “Summa contra Gentiles” sunt importante pentru Biserică, ele sunt adevărate Enciclopedii, scrise într-un stil simplu, poate puţin cam dogmatic, ar putea fi considerate depăşite în zilele noastre, dacă nu se ţine cont de impactul pe care aceste lucrări le-au avut pentru perioada Evului Mediu şi dezvoltarea ulterioară a teologiei în bazinul latin al Bisericii. Întreaga operă a lui Toma de Aquino a fost creată după îndelungi studii pe care le-a aprofundat, iar întreaga viaţă a fost condusă după deviza : “contemplate alis tradere” - “să împărtăşeşti şi altora rodul reflexiilor tale” . Acesta este un motiv pentru care chiar merită să scrii, în speranţa că poţi să faci minuni în scris, prin intermediul Duhului Sfânt şi de ce nu să ne asemănăm Sfântului Toma care experimentează iubirea lui Cristos şi o transpune din viaţă în scris.

Material documentat din cartea : Vieţile sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti
Sursa imaginii: Wikipedia, Enciclopedie Liberă

Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală: Noile mijloace de comunicare în slujba Cuvântului

Publicat în de
Răspunde

Vatican 24 ianuarie 2010,Sărbătoarea Sf. Francisc de Sales.

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XIV-lea

Dragi fraţi şi surori,

Tema Zilei Mondiale a Comunicaţiilor din acest an – “Preotul şi slujirea pastorală în lumea digitală: noile mijloace de comunicare în slujba Cuvântului” – se înscrie în mod fericit în contextul Anului Preoţiei şi pune în prim plan reflecţia asupra importantului şi delicatului spaţiu pastoral reprezentat de comunicaţii şi de lumea digitală, în care sunt oferite preotului noi posibilităţi de a-şi exercita propria slujire faţă de şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Mijloacele moderne de comunicare fac de mult timp parte dintre instrumentele obişnuite prin care comunităţile ecleziale se exprimă, intrând în contact cu propriul teritoriu şi instituind adesea forme de dialog de mai mare amploare. Dar recenta şi exploziva lor răspândire şi impactul lor remarcabil le fac tot mai importante şi mai utile în slujirea sacerdotală.

Sarcina principală a preotului este aceea de a-l vesti pe Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, şi de a comunica harul divin aducător de mântuire prin intermediul Sacramentelor. Convocată de Cuvântul lui Dumnezeu, Biserica este semn şi instrument al comuniunii pe care Dumnezeu o realizează cu omul şi pe care fiecare preot este chemat să o edifice în El şi cu El. În aceasta constă înalta demnitate şi frumuseţe a misiunii sacerdotale, în care se actualizează într-un mod privilegiat cuvintele Apostolului Paul: “Scriptura spune: ‘Oricine crede în el nu va fi făcut de ruşine [...] oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit.’ Aşadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Şi cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator? Însă cum să predice, dacă nu sunt trimişi?” (Romani 10,11.13-15).

VATICAN-POPE-AUDIENCE

Pentru a da răspunsuri adecvate la aceste întrebări în contextul marilor schimbări de ordin cultural, care s-au petrecut în mod special în lumea tinerilor, căile de comunicare deschise de cuceririle tehnologice sunt de acum un instrument indispensabil. Într-adevăr, lumea digitală, punând la dispoziţie mijloace care permit o capacitate de expresie aproape nelimitată, deschide perspective remarcabile de actualizare a îndemnului paulin: “Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Corinteni 9,16). Prin răspândirea lor, responsabilitatea vestirii nu doar creşte, ci devine imperativă şi necesită o implicare mai motivată şi eficientă. În acest sens, preotul se găseşte oarecum la începutul unei “noi ere”, deoarece cu cât tehnologiile moderne creează relaţii tot mai intense şi lumea digitală îşi lărgeşte graniţele, cu atât mai mult el este chemat să le aplice în pastoraţie, crescând propria lui implicare, pentru a pune media în slujba Cuvântului.

Cu toate acestea, răspândirea comunicaţiilor multimedia şi bogăţia “meniului de opţiuni” al acesteia pot să prezinte riscul unei utilizări dictate în principal de simpla exigenţă de a se face prezent, şi al considerării în mod greşit a web-ului doar ca un spaţiu care trebuie ocupat. Preoţilor însă, li se cere capacitatea de a fi prezenţi în lumea digitală în constantă fidelitate faţă de mesajul evanghelic, pentru a exercita propriul rol de animatori ai comunităţii care se exprimă acum, tot mai adesea, prin intermediul numeroaselor “voci” prezente pe piaţa digitală, şi pentru a vesti Evanghelia folosindu-se, pe lângă instrumentele tradiţionale, de aportul acestei noi generaţii de resurse audiovizuale (imagini, video, animaţii, bloguri, situri web), care reprezintă ocazii inedite de dialog şi mijloace utile şi pentru evanghelizare şi cateheză.

Prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare, preotul poate să facă cunoscută viaţa Bisericii şi să ajute oamenii de astăzi să descopere chipul lui Cristos, conjugând folosirea oportună şi competentă a acestor instrumente, dobândită în perioada de formare, cu o solidă pregătire teologică şi o puternică spiritualitate sacerdotală, hrănită de dialogul continuu cu Domnul. Mai mult decât mâna operatorului media, preotul, în impactul cu lumea digitală, trebuie să facă să transpară inima lui de persoană consacrată, pentru a da un suflet nu doar propriei implicări pastorale, ci şi neîntreruptului flux comunicaţional al “reţelei”.

Şi din lumea digitală trebuie să reiasă faptul că atenţia plină de iubire a lui Dumnezeu în Cristos pentru noi nu este un lucru ce aparţine trecutului şi nici o teorie erudită, ci o realitate în întregime concretă şi actuală. Pastoraţia lumii digitale trebuie într-adevăr să poată să arate oamenilor timpurilor noastre şi omenirii confuze de astăzi că “Dumnezeu este aproape; că în Cristos toţi aparţinem unul altuia” (Papa Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Curiei Romane la prezentarea urărilor de Crăciun, L’Osservatore Romano, 21-22 decembrie 2009, pg. 6).

Cine poate mai bine decât un om al lui Dumnezeu să dezvolte şi să pună în practică, prin intermediul propriilor competenţe în domeniul noilor mijloace digitale, o pastoraţie care să îl facă pe Dumnezeu viu şi concret în realitatea de astăzi şi să prezinte înţelepciunea religioasă a trecutului ca o bogăţie care să ne facă să trăim cu demnitate prezentul şi să construim în mod adecvat viitorul? Sarcina persoanelor consacrate care activează în media este aceea de a deschide calea spre noi forme de întâlnire, asigurând întotdeauna calitatea contactului uman şi atenţia faţă de oameni şi faţă de adevăratele lor nevoi spirituale. Ele trebuie să ofere celor care trăiesc în era noastră “digitală” semnele necesare pentru a-l recunoaşte pe Domnul, dând oportunitatea unei educări în aşteptare şi speranţă, şi unei apropieri de Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, care favorizează dezvoltarea umană integrală. Astfel, Cuvântul poate să traverseze numeroasele răscruci create de intersecţiile tuturor autostrăzilor ce alcătuiesc ciberspaţiul, şi să afirme dreptul de cetăţenie al lui Dumnezeu în orice eră, pentru ca, prin intermediul noilor forme de comunicare, El să poată înainta de-a lungul drumurilor oraşelor şi să se oprească în pragurile caselor şi ale inimilor, pentru a spune din nou: “Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Apocalips 3,20).

În mesajul meu de anul trecut, i-am încurajat pe cei responsabili de comunicaţii să promoveze o cultură a respectului faţă de demnitatea şi valoarea persoanei umane. Aceasta este una dintre modalităţile prin care Biserica este chemată să îşi exercite o “diaconie a culturii” în actualul “continent digital”. Cu Evanghelia în mână şi în inimă, trebuie să reafirmăm necesitatea de a continua să pregătim căile care conduc la Cuvântul lui Dumnezeu, dedicând în acelaşi timp o atenţie particulară celor care încă mai caută, văzând în această căutare a lor un prim pas pentru evanghelizare. Într-adevăr, o pastoraţie în lumea digitală este chemată să ţină cont şi de cei care nu cred, de cei descurajaţi şi care poartă în inimă dorinţa de absolut şi de adevăr veşnic, tocmai pentru că noile mijloace ne permit să intrăm în contact cu credincioşii de orice religie, cu necredincioşii şi cu persoane de orice cultură. Aşa cum profetul Isaia a ajuns să îşi imagineze o casă de rugăciune pentru toate popoarele (cf. Isaia 56,7), este oare posibil să vedem web-ul ca oferind spaţiu – ca o “curte a neamurilor” din Templul din Ierusalim – şi acelora cărora Dumnezeu le este încă necunoscut?

Dezvoltarea noilor tehnologii şi, în dimensiunea ei complexă, întreaga lume digitală, reprezintă o mare resursă pentru omenire în ansamblu şi pentru om în individualitatea fiinţei sale, şi un stimul pentru întâlnire şi dialog. Dar se prezintă de asemenea ca o mare oportunitate pentru credincioşi. Într-adevăr, nici o cale nu poate şi nu trebuie să fie ocolită de cei care, în numele lui Cristos cel înviat, se angajează să se apropie tot mai mult de oameni. Aşadar, noile mijloace de comunicare oferă preoţilor, înainte de toate, perspective pastorale mereu noi şi nelimitate, încurajându-i să preţuiască dimensiunea universală a Bisericii pentru o comuniune largă şi concretă; să fie martori, în lumea de astăzi, ai vieţii mereu noi, generate de ascultarea Evangheliei lui Cristos, Fiul veşnic venit între noi pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm însă că rodnicia slujirii sacerdotale derivă înainte de toate de la Cristos întâlnit şi ascultat în rugăciune; vestit prin predicare şi prin mărturia vieţii; cunoscut, iubit şi celebrat în Sacramente, mai presus de toate în Preasfânta Euharistie şi în Spovadă.

Către voi, iubiţi preoţi, reînnoiesc invitaţia de a folosi cu înţelepciune oportunităţile unice oferite de comunicaţiile moderne. Domnul să vă facă vestitori zeloşi ai veştii celei bune şi în noua “agora” deschisă de actualele mijloace de comunicare.

Cu această încredere, invoc asupra voastră protecţia Maicii lui Dumnezeu şi a Sfântului Paroh de Ars, şi cu afecţiune acord fiecăruia Binecuvântarea mea Apostolică.

Din Vatican, la 24 ianuarie 2010, Sărbătoarea Sf. Francisc de Sales.

SURSA:altmarius

Octava de rugăciune pentru unirea creştinilor

Publicat în de
4

dialogul ecumenic
A început octava pentru unirea creştinilor şi în fiecare an ne rugăm pentru realizarea acestui deziderat, care este unirea în credinţă a tuturor creştinilor. Deşi biserica sa rupt mai degrabă din motive politice – asta e accepţiunea mea – în 1054, când în sânul Imperiului Roman existau disensiuni şi din motive practice. Roma, centru Imperiului era foarte departe de zonele periferice şi trebuia să administreze resursele la foarte mari distanţe, ceea ce pentru vremea respectivă era chiar o problemă destul de importantă. Al doilea lucru important era că: existau doi fraţi care ar fi vrut fiecare să conducă Imperiul. Astfel a fost creat Imperiul Roman de Răsărit cu sediul la Constantinopol, până la asediul tătarilor şi Imperiul Roman de Apus cu sediul la Roma, care revendica supremaţia petrină. Fiecare centru se revendica spiritual şi dorea supremaţia în materie spirituală, lucru care a creat dezbateri aprinse şi interminabile. Mai târziu a apărut în Europa Occidentală, Schizma Luterană, Calvinistă şi apoi toate curentele neo-protestante. În zilele noastre avem ocazia să vorbim de supremaţia unicului şi irepetabilului Dumnezeu, fără părtinire, iată-ne într-un moment important în care trebuie să ne uităm nu la lucrurile care ne despart ci la cele care ne apropie şi ne adună.

Biserica Sfânta Cruce la periferia Bucureştiului de altădată

Publicat în de

Biserica de pe Şos. Mihai Bravu, nr. 259 ,care se vede din toate zonele limitrofe, probabil şi datorită măreţiei sale, este acolo de puţin timp. Construcţia a început în 1992, când actualul episcop auxiliar Cornel Damian, era paroh la noua parohie catolică fondată de arhiepiscopul Ioan Robu în 1987. Construcţia bisericii a durat câţiva ani şi a fost consacrată în 1998. De atunci au trecut aproape 12 ani, o perioadă scurtă pentru a scrie o istorie, dar o perioadă în care s-au întâmplat multe. Istoria locului este însă lungă, presărată de amintiri pe care le menţionează istoria. În proximitatea bisericii, era o bariera renumită pentru faptul că pe acolo se făcea intrarea în oraşul Bucureşti, bariera Vergului. Era alături de alte 14 bariere, punct vamal, iar până la începutul anilor ’50 zona respectivă delimita Bucureştiul de comunuele din jurul său. Zona se numea Vergului, dupa numele unui paharnic care a trait in secolul 18. Grecul Vergu a avut ranguri inalte la curtea lui Cantacuzino, dar si la cea a lui Brancoveanu. A avut mai multe misiuni diplomatice, a dobandit mosii si avere, a fost conducator de lucrari publice, ceea ce justifica faptul ca o zona ii poarta numele. Vartolomei Vergu, Vergo sau Virgo, după unii, a fost mare portar la 1693 şi mare paharnic – rang boieresc de mare importanţă la curtea domnilor români pentru că acesta avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită -, îndeletnicire pe care a deţinut-o timp de aproximtiv doi ani, între 1695 şi 1697. Vergu, ca mulţi dintre grecii sosiţi atunci pe aceste meleaguri, găsindu-şi, astfel, patrie pe bani, la curtea lui Vodă Constantin Brăncoveanu.
Cunoscuta initial drept Bariera Vergului, aceasta zona se gasea la periferia Bucurestiului interbelic. Dincolo de bariera incepeau comunele limitrofe. Odata cu venirea comunistilor la putere, Bariera Vergului s-a transformat in Piata Muncii, denumire “intarita” si de bulevardul care incepe de aici, bulevardul Muncii (actual Basarabia) si mai tarziu, de statia de metrou cu aceeasi denumire.Recent, piata a fost redenumita Eudoxiu Hurmuzachi, nobilul roman de origine greaca, care s-a remarcat incepand cu revolutia de la 1848. Denumirea este destul de surprinzatoare pentru multi bucuresteni. Bariera servea, prin căpitanii, funcţionarii şi poliţaii săi, ca punct vamal, stabiliment de achitare a taxelor şi impozitelor, ca post de control sanitar şi, ca un fapt lăudabil pentru acea vreme, acţiona ca ambulatoriu pentru organizarea campaniilor de eradicare a unor epidemii şi, nu în ultimul rând, ca unitate de urmărire a infractorilor din mahalalele oraşului. În Bucureştii de pe timpul lui Vergu existau 14 astfel de intrări şi ieşiri ale oraşului, numite bariere. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, pe vremea Alexandru Vodă Ipsilanti funcţionau 13 bariere de intrare în oraş: Bărbătescu, Dealu Spirei, Dudeşti, Calici, Cărămidari, Târgul de Afară, Iancului, Mogoşoaiei, Podul de Pământ, Târgoviştei, Herăstrău, Bariera Nouă şi, bineînţeles, Bariera Vergului.
Revenind la Biserica Romano-Catolică Sfânta Cruce, în perioada interbelică, nu exista decât o capelă aparţinând cultului armeano-catolic, a cărei construcţie a început în 1933 şi care acum este casă parohială. Cu timpul această comunitate armeană s-a dizolvat, urmând ca în 1965 capela să intre în grija Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Aceasta capelă se afla la periferia Bucureştiului până în anii ’50. De reţinut că printr-o circulară din 1943, a arhiepiscopului Alexandru Cisar, se dorea constituirea altor parohii în Bucureşti şi în jurul acestuia în comunele care încă nu erau parte componentă a acestuia. Pe lângă parohiile deja existente: Bărăţia, Catedrala Sfântul Iosif, Cioplea şi Popeşti-Leordeni, arhiepiscopul Cisar dorea ca până în 1947, să se creeze parohii şi pentru zonele în care erau creştini catolici. Astfel apare şi pentru alte zone disponibilitatea construirii unor noi parohii ca de exemplu: pentru zona Aviaţiei, Crângaşi, Bellu, Colentina şi Pantelimon. Aceasta este probabil şi prima încercare de constituire a unei parohii pe teritoriul administrat astăzi de parohia Sfânta Cruce. Ceea ce s-a întâmplat a stricat socotelile arhiepiscopului Cisar, de a constitui noi parohii pe teritoriul Bucureştiului, comuniştii au restrâns începând cu 1948 activitatea tuturor ordinelor călugăreşti, şcolile catolice au fost naţionalizate, iar activitatea parohiilor restrânsă. Această situaţie creată, a împiedicat constituirea unei parohii pentru a deservi zona Pantelimon şi numai după ce părintele armean Clemens Koren, a înaintat o cerere ministerului cultelor prin care informa că este bolnav, iar credincioşii armeni au plecat din această zonă, capela existentă a fosta administrată de parohiile Bărăţia şi Cioplea până la constituirea parohiei Sfânta Cruce.

(va urma)