Actul de curaj, dar cu promptitudinea sufletului creştin , care merge mână în mână cu prudenţă, cunoştinţe şi înţelepciune pot păstra unitatea în credinţa catolică. – Papa Pius al XII -lea
În timpul celui de-al doilea război mondial, Papa a întrerupt politica sa de neutralitate, după ce a cerut respectarea drepturilor catolicilor, în ciuda persecuţiilor masive care începuseră în 1939, când Polonia a fost împărţită în două ,de către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică stalinistă. Partidului Comunist din Polonia a preluat controlul guvernamental în 1947, şi a început să confişte proprietatile Bisericii în lunile următoare. Până la sfârşitul lui 1947, institutele catolice de învăţământ, grădiniţe, şcoli, orfelinate au fost expropriate. Începând din 1948, a început să aibă loc arestarea în masă a episcopilor catolici şi clerului bisericii catolice.Cardinalul Stefan Wyszyński a fost arestat între anii :1953 – 1956. Papa Pius al XII-a răspuns cu o scrisoare apostolică Flagranti Semper Animi, în care el a apărat biserica împotriva atacurilor, persecuţiei şi tacticilor staliniste. Cu toate acestea, presiunile impotriva Bisericii a crescut şi a culminat cu scoaterea în afara legii de facto a întâlnirilor religioase şi a manifestărilor religioase. Papa Pius a răspuns cu o scrisoare de comemorare, care viza a 10-a aniversare de la începutul celui al doilea război mondial. El scrie, că, deşi poporul polonez a suferit ca nimeni altcineva în timpul războiului, la zece ani după aceea, suferinţa continuă. În onoarea Sfântului Stanislaw , Papa Pius al XII-lea, oferindu-le consolare şi exprimându-şi din nou anumite convingeri, a spus că Cristos va câştiga şi sfârşitul persecuţiilor va avea loc în anii următori. În 1952, unii preoţi sunt închişi, iar alături de ei şi toate seminariile ordinelor religioase sunt închise. La data de 11.19.1953, Suveranul Pontif s-a adresat Corpului Diplomatic şi a cerut să emită un protest împotriva încarcerării cardinalului Stefan Wyszynski. După arestarea Cardinalului , autorităţile comuniste încearcă să sprijine acţiunile grupurilor de preoţi, care aspirau la o separare de la Roma. Acest artificiu nu a fost însă adevărat, regimul opresiv stalinist, minţea cu privire la faptul că preoţii vor să se separe de centrul lor spiritual. La aniversarea a 300 de ani de la apărarea cu succes a Jasna Góra , Papa Pius al XII, scrie din nou în Polonia, pentru a felicita apărătorii curajoşi ai credinţei din vremea lui. El îl salută pe Cardinalul Ştefan Wyszynski la întoarcerea sa din arestul comunist, în octombrie 1956. În 1957, Papa Pius scrie Enciclica, Invicti Athletae, cu care se adresează, în cuvinte puternice, episcopatului polonez, care a sărbătorit 300 de ani de la martiriul Sfântului Andrei Bobola, ucis de ruşi. Papa cere cu această ocazie rezistenta şi vitejie din partea poporului credincios şi a bisericii reprezentată de preoţii şi episcopii polonezi.
(va urma)
Etichete: Biserica Catolică, cardinalul Stefan Wyszynski, Flagranti Semper Animi, Invicti Athletae, Papa Pius al XII -lea, Polonia comunistă, Sfântul Stanislaw, Suveranul Pontif
În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de Dumnezeu. Este un lucru bun.Unii îl vorbesc de bine, alţii de rău Fără îndoială că trebuie să vorbim de El, dar nu la modul abstract. Unii dau vina pe El pentru tot ceea ce se întâmplă în jur, a văzut un necredincios – ca să citez din persoana care mi-a povestit că, a văzut- o icoană care plângea şi nu a crezut. Apoi la o curbă, după ce s-a suit într-o maşină, a avut loc un accident şi, a murit găsindu-şi tragicul sfârşit. Persoana care îmi vorbea despre acest accident, fără îndoială că era o peroană care face conexiuni rapide dar, credea că Dumnezeu pedepseşte o persoană cu moartea doar pentru ca nouă muritorilor ni se pare just să se întâmple aşa. E o practică veche să punem în cârca lui Dumnezeu toate, dar absolut toate, lucrurile care se întâmplă. Revenind la titlul articolului de faţă, Dumnezeu nu e abstract, El e prezent în tot şi în toate, mai puţin este cărăuşul gândurilor (sau din gândurile noastre), Cel pe care noi dăm vina, că într-o logică riguroasă şi pur umană, se face vinovat de neajunsurile noastre. Justeţea lui Dumnezeu nu are de-a face cu justeţea pe care o posedăm noi, muritorii, ea excede şi transformă umanul, tocmai pentru că nu este abstractă. Şi dacă ar fi ca Dumnezeu să ne pedepsească, oare nu ar avea motive?…
În ediţia de seară a stirilor sportive ale Pro tv de ieri, a fost prezent şi părintele Emanuel Dumitru, vicarul nostru de la “Sfânta Cruce” pe care prezentatoarea l-a numit: “preotul jabulani”, de la mingea creată special pentru campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud. Interviul este interesant şi deşi este făcut într-o manieră foarte comercială, denumind activităţiile părintelui foarte sugestiv într-un ton hazliu, părintele fiind prezentat ca : părintele fotbalist, duhovnicul lui Zappata sau cel mai bun fotbalist cu sutană; probabil foarte multe imagini au fost tăiate la montaj tocmai pentru a-i da o astfel de tenta. Oricum indiferent de tentă şi preoţii au nevoie de puţină relaxare, aşa că intervenţia părintelui Emy, Manu, sau cum îl mai alintăm noi, este una salutară. Pentru mai multe detalii click aici: Din lipsă de spaţiu pe blog am ales să postez înregistrarea pe facebook, acolo se poate urmări integral.
Pentru mai multe detalii on-line poţi să vezi şi aici: pentru ediţia on line a sport.ro
Etichete: cel mai bun bun fotbalist cu sutană, duhovnicul lui Zappata, părintele Emanuel Dumitru, părintele fotbalist, Pro tv, Sfânta Cruce
Despre episcopul pasionist care a făcut să înflorească lăstarii credinţei catolice în Arhidieceza de Bucureşti se stiu foarte puţine. Sursele sunt unori inexacte şi adesea lacunare. Foarte puţini sunt aceia care ştiu, că acest episcop a murit la Cioplea în timpul Ciumei lui Garagea. El a adus din Bulgaria o parte a credincioşilor – care din raţiuni practice şi politice – nu puteau să îşi exercite liber cultul catolic şi ajutat de armată rusă a trecut Dunărea în Ţara Românească lângă Bucureşti, unde şi-a fixat reşedinţa episcopală. Cioplea devine reşedinţă episcopală şi pentru că Mitropolitul ortodox din acea perioadă, nu a fost deacord ca un episcop catolic să aibă reşedinţă în acelaşi oraş cu cel ortodox. De aici a condus Dieceza de Nicopole ad Hystrum (care administra Bulgaria, Valahia şi Serbia) până la instituirea canonică a Arhidiecezei de Bucureşti până în 1883. Viaţa sa a fost dedicată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui până la jertfa supremă, devenind martir al carităţii lui Cristos. Deşi nu este trecut în calendarul roman, acest sfânt merită pe deplin acest nume, pentru că şi-a pierdut viaţa administrând sacramentele unor muribunzi, murind şi el la rându-i, în urma infestării cu acest cumplit flagel care a măcinat lumea în anul 1813. Osemintele lui se află în biserica din Cioplea, şi deşi nu există o statuie care să ateste acest fapt, o simplă placă comemorativă în limba latină străjuieşte mormântul episcopului pasionist şi este aşezată în dreapta, la intrarea în biserică. Există unele amănunte memorialistice despre momentul infestării episcopului pasionist pe care am să le expun în continuare:
“În seara zilei de 3 noiembrie 1813, episcopul, după ce l-a îngrijit şi spovedit pe un bolnav de ciumă, s-a întors în camera sa. A doua zi, nesculându-se dimineată, aşa cum îi era obiceiul, părintele Fortunato a intrat la el şi l-a găsind aiurind; l-a întrebat şi nu răspundea, ca şi cum ar fi fost lipsit de simţuri; spunea mereu, aşa cum avea obiceiul de a spune când se scula, cântecul biblic Benedictus, dar mereu aiurind. Se ştie că acest delir, ca şi în atâtea alte cazuri, era semnalul cel mai rău de ciumă”. Aceeaşi sursă memorialistică vorbeşte despre faptul că a murit singur, părintele Fortunato, cel care îl îngrijea, a plecat la masă după ce episcopul i-a cerut acest lucru în dese rânduri. Murise după 73 de ani de viaţă, 14 ani ca misionar şi 8 ca episcop, nu a luat cu el nimic, a trăit într-o sărăcie lucie. Înainte ca să moară a cerut bulgarilor să îl asculte pe părintele Fortunato, pe cel care îl lăsase la conducerea episcopiei până la o nouă numire a Congregaţiei “De Propaganda Fide”. Amintirea lui trebuie să rămână vie în inimile noastre, fiind primul episcop catolic care a început să locuiască în această zonă fixându-şi o reşedinţă permanentă aici. Şi când ne vom gândi şi ruga pentru înaintaşii noştrii, să ne gândim şi la martirii nostrii care au murit printre înaintaşii noştrii ca noi să avem credinţă şi credinţa noastră să ne-o putem manifesta în voie, aşa cum a fost şi dorinţa acestui episcop pasionist martir.
Nu ştiu ce să comentez în legătură cu acest videoclip care a făcut înconjurul lumii!… Este vulgar, mult prea vulgar, fie şi într-o industrie muzicală care trebuie să şocheze ca să vândă. Ceea ce nu pot sa accept însă, nu este vulgaritatea în limbaj ci în prezenţă, imaginile care se succed cu repeziciune şi care ajung să fie o palma dată celor care cred că însemnele religioase reprezintă ceva, fie şi un suport moral ca să nu mai spun un obiect de cult. Asupra crucii care atârnă în zonele intime şi care este se etalează în formă inversă, mie greu să spun ceva, e mult prea grobiană imaginea, la fel şi mânecile care sunt asezonate cu aceleaşi însemne religioase tot în formă inversă ca ofesă adusă mişcării religioase în general. Apoi vedem cu interpreta mimează că înghite un rozariu pe care anterior se rugase. Şi ca tabloul să fie complet sunt prezentate vietăţi care dănţuiesc ca într-un dans tantric, apoi îmbrăncirea aproape rituală a damei, eludează până şi vulgarul exerciţiului în sine. Totul e greoi ca şi expunerea mea, lumini şi umbre se rotesc una câte una, pentru ca mai târziu tânăra eroină care joacă un rol negativ îmbracată în călugăriţă să îşi dea sfârşitul.
Comentarile par de prisos, imaginile sunt sugestive, cred eu, mult prea sugestive şi dacă nu vedeam videoclipul cu totul întâmplător poate că mi se părea unul dintre miile de videoclipuri. Sper să mă înşel cu expunerea prezentată anterior şi să fi înţeles eu greşit, sau măcar, să fi interpretat imaginile greşit. Deşi mi se pare că vulgaritatea a atins cote alarmante şi pentru mine, care nu sunt un mistic şi nici nu am pretenţia ca pot fi.
PS: Sper că domnii îmbrăcaţi în desuuri nu vor să sugereze nimic, mai ales despre evenimentele din ultima vreme!… am văzut videoclipul de mai multe ori şi am simţit nevoia să punctez!…
Fără îndoială că biserica suntem noi toţi, preoţi, persoane consacrate şi laici. Dar fără să ne imaginăm că dincolo de lucrurile vizibile şi locurile vizibile din biserică mai există şi mănăstirile de caluzură, fără de care, biserica nu ar avea suflu, nu ar respira şi pompa prin venele principale sănge proaspăt pentru a iriga întreg corpul care este biserica, am vorbi în zadar. Acestea congregaţii sunt inima bisericii, prin
rugăciunile lor ne animă viaţa de zi cu zi şi tot ele susţin, prin rugăciunile care se înalţă din piepturile călugăriţelor şi călugărilor care nu trec niciodată de zidurile mănăstiri, întreg trupul care începe să se mişte din ce în ce mai anevoios. De existenţa lor poate că nu ştie nimeni, sau aproape nimeni, dar ei sunt cei mai activi în Biserica lui Cristos. Milenii de-a rândul, da am spus milenii, şi nu greşesc când spun asta, au transmis generaţiilor de gălugări şi călugăriţe care le-au urmat învăţătura Bisericii transcriind cărţile sfinte, urmate apoi de operele marilor clasici. Dacă astăzi mai avem parte de scrierile marilor clasici li se datorează lor, călugăriţelor şi călugărilor din mănăstirile de clauzură, care au transcris cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, şi rând pe rând toate semnele de punctuaţie. În mănăstirile catolice din jurul Florenţei a disecat Michelangelo trupurile decedaţilor până să devină cel mai important pictor şi sculptor florentin. Prima operaţie pe creier s-a făcut într-o mănăstire benedictină în timpul Evului Mediu şi băuturile fine, tot acolo au fost făcute pentru prima oară. Lichiorul este tot o creaţie a mănăstirilor de clauzură. Aşa că dacă ar fi să punem cap la cap aceste informaţii, am înţelege că nu numai biserica a avut de câştigat ci şi umanitatea.
În România, există o astfel de mănăstire de clauzură, “Congregaţia Augustinienelor Contemplative ale Sfintei Rita”, care numără 6 maici. Am avut ocazia să le întâlnesc într-un orăşel de munte, la Câmpina, şi să mă bucur de prezenţa lor. Rugăciunile lor perpetue animă viaţa diecezei nostre şi ar fi păcat dacă treceţi prin acea zonă şi să nu le întâlniţi, mai ales că ,se bucură de prezenţa oamenilor când îi întâlnesc. Puteţi merge la liturghie acolo şi puteţi să vă bucuraţi de cântecele intonate la liturghie.
pentru mai multe detalii click aici: “Congregaţia Augustinienelor Contemplative ale Sfintei Rita”
Preluând modelul bisericilor occidentale din Franţa şi Statele Unite, am făcut cont al Parohiei Sfânta Cruce şi pe facebook, adresa este: aici.
Pentru mai multe detalii vă prezint un facsimil din USA Today, care vorbeşte de Biserica Catolică Franceză care îşi recrutează viitorii preoţii prin intermediul site-ului facebook. Biserica Franceză avea la începutul anilor 90 peste 40.000 de preoţi , numărul preoţilor este astăzi de aproximativ 20.000, ceea ce probabil îngrijorează Biserica Catolică din Franţa, este scăderea dramatică a numărului aspiranţilor la preoţie. Eu nu sunt îngrijorat, nu acesta este motivul pentru care am ales să fac un cont de facebook al parohie noastre ci mai degrabă este important să comunicăm îndemnurile bisericii prin toate mijloacele.
Pentru ca să vă puteţi loga este necesar un cont pe facebook, astfel mesajele cele mai noi împreună cu promovarea site-ului parohiei noastre, comentarii şi pozele pe care le puteţi încărca direct de acasă le puteţi vizualiza în timp real. Pozele încărcate de alţi utilizatori, le puteţi primi prin mail împreună cu toate informaţiile de actualitate. Pentru mai multe detalii puteţi accesa linkul indicat mai sus. Este foarte important să beneficiem de toate sursele de informare şi să putem promova mesajul lui Cristos prin toate mijloacele, pentru ca acest mesaj să ajungă la toate persoanele, indiferent de vârstă, apartenentă religoasă sau sex. Sper să fie de bun augur acest demers de a ne putea afilia la un grup religios pe internet. 
Nu este întâmplător titlul acestui articol, căci dintre toate persoanele pe care le cunosc, despre care am auzit în viată sau despre acele persoane care prin munca lor au contribuit la progresul omenii, numai unul merită să i se scrie numele cu majuscule, El este Dumnezeu. Fiinţa Sa trece dincolo de exerciţiile de memorie şi inteligenţă şi pentru faptul că ne-a creat, dincolo de toate exortaţiile unor pseudo-gânditori, fără să facă din asta un titlu de glorie, se cuvine să îi scriu NUMELE CU MAJUSCULE. Datorită Lui scriu, chiar dacă uneori virgulele nu sunt în locul unde trebuie să fie, pentru că el mă face să am curaj
ul să o fac. Pentru că prin cuvintele şi faptele Sale încă entuziasmează miliarde de oameni din diferite confesiuni şi tot datorită Lui soarele luminează în fiecare dimineaţă, iată un alt motiv să îi scriu numele cu majuscule. Chiar dacă oamenii au început să ofere titluri nobiliare, se adresează în fel şi chip unor muritori, creând noi şi noi modele de adresare, sunt sigur astăzi mai mult decât ieri şi sper să fiu tot mai sigur mâine, că singurul care merită să i te adresezi, deşi nu există majuscule în limbajul curent, cu majuscule, este DUMNEZEU. Şi dacă în limbajul curent ar exista majuscule şi ar putea fi exprimate, fără să spun cuvinte mari, Lui şi doar Lui i s-ar cuveni ca acest mod de adresare să devină uzitat. Şi dacă pentru nişte sărmani muritori se inventează tot felul de titluri care mai de care mai colorate , pentru El ar trebui măcar în vorbirea curentă, să existe posiblitatea să putem pune MAJUSCULE CÂND ÎI PROMUNŢĂM NUMELE. Dacă Cioran ar fi ţinut seama de impulsul lui Dumnezeu şi ar fi roşit de ruşine când a scris că, Dumnezeu a creat omenirea din plictiseală şi că noi creaturile Sale suntem doar nişte păpuşele trase de sfori de un papuşar plictisit, probabil că şi el ar fi trebuit să îi scrie numele tot cu majuscule. Dar pentru că Dumnezeu ne permite să gândim şi să scriem ceea ce gândim şi să îl criticăm uneori, m-am hotărât să spun că până şi majusculele nu spun mai mult decât ar fi trebuit să spună. Eu însă rămân consegvent – dincolo de toate pornirile umane ostile lui Dumnezeu – şi voi continua să îi scriu numele cu majuscule.Pentru că are grijă de cei care agonizează şi se preocupă de soarta creaturilor Sale, permitem doar Doamne, o mică reverenţă şi să îţi scriu numele Tău Doamne – Dumnezeu cu majuscule.
Pentru că diverse site-uri au ajuns să ma plagieze nu pot decât să mă declar fericit, am ajuns deci un clasic în viată!…orice asemănare cu site-urile spirituale importante este pur întâmplătoare iar datele care se găsesc în lucrarea mea au fost visate noaptea, nu vreau să dau numele site-ului şi nici persoana, pentru că este pentru prima dată când mă plagiază, dar promit ca pe viitor numele site-ului şi al persoanei vor fi desconspirate, mai ales că ceea ce nu ştie persoana în cauză este că ceea ce am prezentat eu a fost filmat înainte să apară respectivul articol, în care îmi copia datele aşa cum au fost ele prezentate în lucrarea de faţă, iată şi dovada, domnişoară să îţi fie ruşine, puteai măcar să citezi sursa de unde ai luat respectivele date, care nu se regăsesc în nicio lucrare ci au fost aduse din mai multe surse, pentru detalii asupra lucrării daţi click aici: istoricul comunitatii iar pe urmă un click pe aceeaşi sursă unde se deschide pagina!…
COMUNICAT DE PRESĂ, CONFERINŢA EPISCOPILOR DIN ROMÂNIA (Bucureşti, 12.05.2010)
Episcopul romano-catolic Szilárd Ignác Bogdánffy (1911-1953), Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, mort la 3 octombrie 1953 în închisoarea de la Aiud, va fi beatificat, la 30 octombrie 2010, în Catedrala romano-catolică din Oradea. Va fi primul martir pentru credinţă al Bisericii Catolice din România, din perioada comunistă, ridicat la cinstea altarelor. La 27 martie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul referitor la martiriului episcopului. În aceste zile Episcopul romano-catolic de Oradea, Mons. László Böcskei, l-a întâlnit la Vatican pe Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru a stabili împreună data şi locul beatificării.
“Vestea beatificării Episcopului Bogdánffy aduce mare bucurie în întreaga Biserică Catolică din România. Desigur, Bogdánffy, ca preot şi episcop, a slujit Dieceza de Oradea şi Satu Mare, dar ca martir pentru credinţă dă bucurie întregii Biserici Catolice”, a declarat Excelenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România.
Szilárd Bogdánffy s-a născut la 21 februarie 1911 la Feketetó (pe atunci în Ungaria, astăzi Crna Bara din Voivodina, în Serbia). În 1925 familia lui s-a stabilit la Timişoara unde Szilárd a frecventat Colegiul Călugărilor Piarişti, iar apoi seminarul teologic din Oradea. A fost hirotonit preot în Catedrala romano-catolică din Oradea, la 29 iunie 1934. Ulterior a obţinut doctoratul în filozofie şi teologie dogmatică la Universitatea Pázmány Péter din Budapesta. Reîntors în România în 1944, a fost profesor la Colegiul catolic Sfântul Iosif din Oradea şi, în aprilie 1947, a devenit canonic al Catedralei romano-catolice din Oradea şi vicar episcopal.
A fost consacrat episcop în clandestinitate de către Regentul Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti, Episcopul Gerald Patrick O’Hara, în capela Nunţiaturii, la 14 februarie 1949. Două luni mai târziu a fost arestat la Oradea şi mutat de la o închisoare la alta (Jilava, Capul Midia, Sighet şi Aiud) până la moartea sa, din 3 octombrie 1953, survenită după grele şi îndelungate suferinţe. “Era umil şi blând”, şi-l amintea în memoriile sale regretatul episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, iar pentru disponibilitatea sa în a-i ajuta pe ceilalţi era supus la torturi, pedepse şi izolat la „neagra”, unde rezistenţa umană era supusă la limitele extreme ale supravieţuirii.
Ceremonia de beatificare va avea loc la 30 octombrie în Catedrala romano-catolică din Oradea. La celebrare va fi prezent Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care va prezenta decretul de beatificare. Pentru a prezida celebrarea, Episcopul de Oradea, Mons. László Böcskei, l-a invitat pe Cardinalul Péter Erdő, Primatul Ungariei.
Cristina Grigore
Biroul de presă al CER
comunicat de presă preluat de pe site-ul: www.arcb.ro
Etichete: Aiud, Cardinalul Péter Erdő, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, Episcop auxiliar de Oradea şi Satu Mare, Episcopul de Oradea, Mons. László Böcskei, Oradea, Szilárd Ignác Bogdánffy
